ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1919/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1919/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios

administrativ înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta Ș.E. a

chemat în judecată pârâții Guvernul României, Ministerul Muncii, Solidarității

Sociale și Familiei și Ministerul Justiției solicitând să se dispună prin

hotărâre judecătorească, anularea prevederilor alin. (2) și (3) ale art. 14 și

Anexa nr. 6 din Nomele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea

pensiilor serviciu din Legea nr. 303/2004, precum și prevederile alin. (1) din

același articol, având conținutul „și se diminuează conform art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 19/2000 cu modificările și completările ulterioare potrivit

exemplului nr. 4 din anexa 6”, norme aprobate prin H.G. nr. 263/2005.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că pensia de serviciu stabilită prin Decizia de pensionare

nr. 192373 din 22 aprilie 2005 i-a fost diminuată cu 13,75 % ca urmare a

aplicării Normelor aprobate prin H.G. nr. 263/2005, astfel că a depus

contestație împotriva acestei decizii la Tribunalul Hunedoara, invocând pe calea excepției prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004,

nelegalitatea art. 14 alin. (1)-(3).

Reclamanta a mai arătat că

prin dispozițiile legale contestate s-au adăugat la prevederile art. 84 din

Legea nr. 303/2004 în care pensionarea anticipată este prevăzută doar ca un

drept al magistratului potrivit Legii nr. 19/2000, fără să se prevadă

concomitent și sancțiunea diminuării cuantumului pensiei, care se stabilește în

cuantumul prevăzut de art. 81 din Legea nr. 303/2004, astfel că diminuarea în

baza reglementărilor Normelor aprobate prin H.G. nr. 268/2005 și interdicțiile

de cumulare adaugă la prevederile legii.

Prin sentința civilă nr. 191

din 5 august 2005 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admisă acțiunea

reclamantei.

Instanța de fond a dispus în

baza art. 164 C. proc. civ. și conexarea dosarului nr. 4165/2005 având ca

obiect excepția de nelegalitate invocată de pârâtă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut faptul că, examinând comparativ prevederile art. 84

și 81 din Legea nr. 303/2004 cu prevederile art. 14 alin (1), (2) și (3) din

Normele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiei de

serviciu din Legea nr. 303/2004, se constată că prin reglementările din Norme,

atacate în acțiunea reclamantei, s-au adăugat dispoziții noi peste prevederile

art. 84 și art. 81 din această lege, în vigoare la data adoptării acestor

norme, încălcându-se astfel prevederile art. 108 alin. (2) și art. 53 din

Constituția României.

În prezent, a reținut

instanța de fond, ca urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr.

303/2004 prin Legea nr. 247/2005, art. 81 și art. 84 nu mai fac vreo trimitere

la dispozițiile Legii nr. 19/2000, astfel că a dispărut orice suport legal al

art. 14 alin. (1)–(3) din Normele aprobate prin H.G. nr. 263 din 31 martie

2005.

Art. 81 alin. (8) din Legea

nr. 303/2004, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005,

prevede expres posibilitatea cumulului pensiei cu salariul realizat dintr-o

activitate profesională.

Din examinarea dispozițiilor

Legii nr. 303/2004, așa cum se afla în vigoare la data aprobării Normelor de

aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu, a

concluzionat Curtea că nici anterior această lege nu interzicea cumulul pensiei

de serviciu cu alte venituri dintr-o activitate legală și nu se face nici o

trimitere la prevederile art. 5 din Legea nr. 19/2000 și nici la suspendarea

pensiei de serviciu în condițiile art. 92 din aceeași lege.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs pârâtele Guvernul României, Ministerul Muncii, Solidarității

Sociale și Familiei și Ministerul Justiției.

Prin decizia nr. 2216 din 13

iunie 2006, Înalta Curte a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre

rejudecare instanței de fond, reținând faptul că măsura întrunirii pricinilor

nu putea fi dispusă în situația de față. Înalta Curte a reținut că prima

acțiune a reclamantei este o acțiune principală în anulare a unor dispoziții

din Normele aprobate prin H.G. nr. 263/2005, acțiune asupra căreia instanța era

ținută se pronunțe în mod separat de cererea aceleiași persoane, reclamantă în

altă cauză, prin care aceasta a invocat excepția de nelegalitate a unor

dispoziții din același act administrativ cu caracter normativ în temeiul art. 4

din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 140 din 22

septembrie 2006 Curtea de Apel Alba Iulia a admis acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut faptul că întrucât art. 84 din Legea nr. 303/2004

prevedea pentru pensionarea anticipată a unui magistrat doar îndeplinirea

condițiilor prevăzute de Legea nr. 19/2000, în speță art. 50, însă cu

respectarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 303/2004, rezultă că această

dispoziție legală nu prevedea diminuarea cuantumului pensiei de serviciu

conform Legii nr. 19/2000.

Curtea a concluzionat că

dispozițiile din alin. (1) privind „diminuarea conform art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare potrivit

exemplului 4 din anexa nr. 6 și cele din alin. (2) și (3) constituie o adăugare

la lege, neputând fi impuse sancțiunile diminuatorii conținute de Legea nr.

19/2000, în condițiile în care Legea nr. 303/2004 nu le prevede.

Nelegalitatea acestor

dispoziții rezultă și din conduita ulterioară a legiuitorului, care prin Legea

nr. 247/2005 a modificat Legea nr. 303/2004, în sensul eliminării trimiterii la

dispozițiile Legii nr. 19/2000 din cadrul prevederilor referitoare la pensia de

serviciu.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs pârâții Guvernul României, Ministerul Muncii, Solidarității

Sociale și Familiei și Ministerul Justiției, invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a cărui incidență s-a

solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca

fiind neîntemeiată.

Argumentele invocate de cei

trei recurenți în dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt sensibil identice,

susținându-se, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită

a legii, întrucât dispozițiile art. 14 din Normele de aplicare a prevederilor

referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr. 303/2004 privind

statutul magistratului, aprobate prin H.G. nr. 263/2005 nu reprezintă o

adăugare la lege, acestea fiind în deplină concordanță cu articolul în a cărui

aplicare au fost emise.

În opinia recurenților,

Legea nr. 303/2004 stabilește drepturile în baza cărora se calculează pensie de

serviciu, care se au în vedere și la stabilirea pensiei anticipate, însă

celelalte condiții aplicabile în cazul pensiei anticipate sau anticipate

parțial, inclusiv diminuarea corespunzătoare a pensiei prin aplicarea de

penalități, sunt stabilite de Legea nr. 19/2000, la care făcea trimitere art.

84 din Legea nr. 303/2004.

Este irelevantă de asemenea,

susțin recurenții, conduita ulterioară a legiuitorului, întrucât pentru

persoanele care au solicitate pensia anticipată, în temeiul formei anterioare a

art. 84 din Legea nr. 303/2004, erau aplicabile aceste dispoziții legale, iar

suportul legal al art. 14 alin. (1) și (3) din Norme la care a făcut referire

instanța a dispărut numai pentru viitor.

Or, legea atunci în vigoare

făcea expres referire la Legea nr. 19/2000 în ceea ce privește stabilirea

pensiei anticipate, beneficiul pe care legiuitorul a înțeles să-l acorde

magistraților fiind numai cuantumul acesteia, care într-o atare situație nu se

calculează potrivit dreptului comun, ci potrivit art. 81 din Legea nr.

303/2004.

Intimata-reclamantă Ș.E. a

formulat întâmpinare invocând excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, motivat de faptul că prevederile legale care

reglementau calea de atac a recursului și atrăgeau această competență au fost

declarate neconstituționale, excepție ce a fost respinsă la termenul din 9

ianuarie 2007.

Pentru același considerent,

a invocat și excepția inadmisibilității recursului, susținându-se că prin

declararea ca fiind neconstituționale a prevederilor art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, sentințele

pronunțate în primă instanță în materia contenciosului administrativ nu mai pot

fi atacate cu recurs.

Pentru cazul în care

instanța de recurs va trece și peste acest aspect, reclamanta-intimată a

invocat tardivitatea de care au fost deja afectate în ciclul procesual anterior

recursurile declarate de Guvernul României și M.M.S.S.F., precum și excepția

lipsei de interes în promovarea celor 3 recursuri, motivat de faptul că actul

administrat a fost abrogat de emitent, ceea ce ar echivala cu retractarea lui,

iar Ministerul Justiției și M.M.S.S.F. au avut doar atribuții de avizare și nu

calitatea de emitenți.

Sub aspectul fondului

cauzei, s-a apreciat că soluția atacată a fost dată cu aplicarea corectă a

legii, solicitându-se respingerea recursurilor ca nefondate.

În opinia intimatei,

interpretările date de recurenți prevederilor art. 81-84 din Legea nr. 303/2004

sunt eronate, scăpându-se din vedere aspectul esențial, respectiv că și în

sistemul Legii nr. 19/2000 se aplică diminuări doar în cazul pensiei anticipate

parțiale nu și a celei anticipate, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece

legea specială nu folosește astfel de exprimări, nu prevede penalizări sau

interdicții de cumul și nici nu face trimiteri la art. 50 alin. (2) din legea

generală.

Pronunțându-se mai întâi

asupra excepțiilor invocate de reclamanta-intimată Ș.E., în condițiile art. 137

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate,

urmând a fi respinse pentru argumentele în continuare arătate.

Noua lege a contenciosului

administrativ a menținut pentru această categorie de litigii principiul

dublului grad de jurisdicție, respectiv judecata în fond și în recurs.

De asemenea, potrivit art. 299 C. proc. civ., hotărârile date fără drept de apel sunt supuse recursului, termenul de declarare a

acestuia fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune

altfel, conform art. 301 C. proc. civ., iar competența de atribuțiune în

soluționarea acestora, în materia contenciosului administrativ, este cea

stabilită prin art. 3 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 189 din 2

martie 2006, publicată în M.O. nr. 307 din 5 aprilie  2006, Curtea

Constituțională a declarat, într-adevăr, ca fiind neconstituționale

dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, constatând că textul

supus controlului a prevăzut că hotărârea pronunțată de către instanța de

contencios administrativ poate fi atacată în termen de 15 zile de la pronunțare

ori de la comunicare, fără să precizeze în ce condiții și pentru care dintre

participanți, termenul se raportează la unul din cele două momente procedurale.

Prin urmare, numai sub acest

aspect s-a concluzionat că legea nu îndeplinește condiția de „previzibilitate”

consacrată în jurisprudența C.E.D.O., judecătorul fiind constrâns să

stabilească el însuși, pe care jurisprudențială, în afara legii, regulile

necesare pentru a se pronunța asupra recursului cu a cărui judecare a fost

investit, fără a se putea concluziona că într-o atare situație nu devin

incidente dispozițiile de drept comun, cum pretinde recurenta.

În considerarea textelor de

lege anterior enunțate și a prevederilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, având

în vedere totodată și principiul dublului grad de jurisdicție consacrat de

această lege, ca de altfel și considerentele pentru care s-a impus declararea

neconstituționalității textului constituit ca reper în legea specială, singura

concluzie legalmente posibilă este aceea că hotărârile pronunțate în primă

instanță în materia contenciosului sunt supuse recursului în termenul de 15

zile care curge de la comunicarea hotărârii, excepția inadmisibilității

acestuia neputând fi reținută.

Nejustificată este și invocarea

tardivității de care au fost deja afectate recursurile Guvernului României și

M.M.S.S.F. în cadrul procesual anterior, întrucât, în ipoteza casării cu

trimitere, hotărârea pronunțată în rejudecare asupra fondului este ea însăși,

în condițiile prevăzute de lege, susceptibilă de recurs, subiectele acestuia

fiind toate părțile litigante.

Mai mult, din această

perspectivă, se impune precizarea că prin Decizia nr. 2216 din 13 iunie 2006,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în rejudecarea recursurilor

ca urmare a admiterii contestației în anulare, tardivitatea acestora a fost

reținută numai prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, în condițiile în care prima instanță a dispus în baza alin. (1) al

acestui text anularea unor dispoziții ale actului atacat, fără a se pronunța

explicit și legal în nici una din cererile formulate de reclamantă, respectiv

acțiunea în anulare ca acțiune principală și excepția de nelegalitate cu a

cărei soluționare a fost investită instanța ca urmare a invocării ei în alt

dosar, conexate în mod nejustificat.

În rejudecare, avându-se în

vedere statuările instanței de recurs, s-a dispus disjungerea celor două

dosare, excepția de nelegalitate fiind soluționată în mod irevocabil, în sensul

respingerii acesteia, prin Decizia I.C.C.J. nr. 1258 din 28 februarie 2007, iar

acțiunea în anulare prin hotărârea recurată în acest dosar. Prin urmare, asupra

acestei acțiuni în contencios administrativ, instanța s-a pronunțat în mod

explicit doar prin această din urmă hotărâre.

Excepția lipsei de interes

în promovarea recursului este, la rândul său, neîntemeiată, în condițiile în

care pentru persoanele care au solicitat pensia anticipată în temeiul art. 84

din Legea nr. 303/2004, prevederile art. 14 alin. (1), (2) și (3) din Normele

metodologice referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu ale magistraților

erau aplicabile, fiind avute în vedere la emiterea Deciziei nr. 192373 din 22

aprilie  2005 a Casei Județene de Pensii Hunedoara, iar excepțiile lipsei

calității procesuale pasive invocate de pârâții M.M.S.S.F. și Ministerul

Justiției au fost respinse, în mod justificat, de către prima instanță.

Recursurile declarate în

cauză sunt fondate.

Examinând actele dosarului

și criticile recurenților prin prisma dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că în speță este incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu

aplicarea greșită a legii, pentru considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 84 din Legea

nr. 303/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 274/2005,

în vigoare la data pensionării reclamantei, „magistrații pot fi pensionați

anticipat în condițiile Legii nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii și

alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare,

respectându-se, în mod corespunzător, drepturile prevăzute în prezenta lege”.

Textul de lege stabilește

așadar, raportul dintre cele două acte normative, Legea nr. 19/2000, care este

legea generală, aplicându-se ori de câte ori legea specială, Legea nr. 303/2004,

nu conține dispoziții derogatorii.

Prin raportare la acest text

de lege, nu se poate reține nelegalitatea prevederilor art. 14 alin. (1), (2)

și (3) din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea

pensiilor de serviciu ale magistraților, aprobate prin H.G. nr. 263/2005, cum

în mod greșit a concluzionat prima instanță.

Prevederile din Norme a

căror anulare s-a solicitat respectă dreptul magistraților de a beneficia de

pensia anticipată, al cărei cuantum nu se calculează potrivit dreptului comun,

ci potrivit dispozițiilor art. 81 din legea specială, impunându-se însă

îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de Legea nr. 19/2000, la care face

trimitere art. 84 din Legea nr. 303/2004, inclusiv sub aspectul diminuării

corespunzătoare a pensiei prin aplicarea de penalități.

Aceste dispoziții cu

caracter normativ nu reglementează, așadar, decât modalitatea de stabilire și

calculare a pensiei de serviciu pentru magistrații care îndeplinesc condițiile

pentru acordarea pensiei anticipate, fără a adăuga la dispozițiile Legii nr.

303/2004.

În considerarea principiului

„tempus regit actum”, conduita ulterioară a legiuitorului nu este de natură a

justifica în nici un mod soluția adoptată de prima instanță, pentru persoanele

care au solicitat stabilirea pensiei anticipate anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005 fiind aplicabile dispozițiile art. 84 din Legea nr. 303/2004

în forma anterioară, care au constituit suportul legal al art. 14 alin. (1), (2)

și (3) din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea

pensiilor de serviciu, aprobate prin H.G. nr. 263/2005.

În consecință, în baza art.

312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, dispunându-se modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii

acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta Ș.E., ca fiind

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

excepțiile privind inadmisibilitatea, tardivitatea și lipsa de interes a

recursurilor invocate de intimata-reclamantă Ș.E.

Admite recursurile declarate

de Guvernul României, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și

Ministerul Justiției, împotriva sentinței nr. 140 din 22 septembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată și, în fond, respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei Ș.E.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 aprilie 2007.