ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1129/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 109/CA din 9 mai 2008, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Bihor, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 13562 din 18 aprilie 2008 și obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență următoarele: În raport cu dispozițiile art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, din probele administrate - declarațiile martorilor I.T. și D.C. - rezultă că reclamantul împreună cu familia sa s-au mutat din imobilul proprietatea familiei, situat în localitatea Tilecuș, la bunicii din partea mamei, care locuiau tot în localitatea Tilecuș, la o distanță mai mare față de frontieră și că reclamantul sau familia sa nu figurează în evidențele cu refugiați deținute de Arhivele Naționale. Astfel, a reținut instanța de fond că reclamantul nu a făcut dovada cu acte oficiale din care să rezulte persecuțiile din motive etnice care au determinat refugiul familiei, iar din probele administrare rezultă că familia reclamantului a părăsit casa familială, mutându-se la bunici, pentru considerente de securitate.

Mai retine instanța de fond că declarațiile martorilor sunt în contradicție cu susținerile din cererea de chemare în judecată în ceea ce privește datele de început și de sfârșit ale mutării familiei reclamantului. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul B.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susține, în esență, că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată, deși din actele depuse în probațiune rezultă existența persecuțiilor din motive etnice, determinate de faptul că locuința familiei se afla în imediata apropriere a graniței, iar tatăl reclamantului a fost recrutat în armată în anul 1941 și încorporat în anul 1942, aspecte confirmate în declarațiile martorilor.

Datorită situației în care s-a aflat familia sa, recurentul-reclamant susține că se încadrează în ipoteza prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, datorită prejudiciilor suferite ca urmare a stabilirii graniței în imediata apropiere a locuinței familiei și utilizării suprafeței agricole a familiei ca teritoriu de amplasare și manevră a trupelor hortiste, fapt confirmat de monografia localității Tilecuș. Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, precum și cu jurisprudența în materie a Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Prin Hotărârea nr. 13562 din 18 aprilie 2008, Casa Județeană de Pensii Bihor a respins cererea petentului B.I., înregistrată la data de 21 martie 2008, de recunoaștere a calității de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârea emisă a fost motivată în sensul că familia reclamantului s-a mutat în aceeași localitate, la bunicii din partea mamei, la o distanță mai mare față de graniță și că nu au fost probate prin acte oficiale calitatea de persoană refugiată și persecuțiile din motive etnice.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate". Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori". Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 61 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege". Potrivit dispozițiilor sus menționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale. Este de reținut faptul că, în mod constant, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005). Or, potrivit Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanță se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declarații de martori.

În cauză reclamantul a depus diligentele necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din adeverințele eliberate de Primăria Comunei Tilegad și Arhivele Naționale - Direcția Județeană Bihor. Prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, s-a stabilit că „cetățenii români, indiferent de naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menționat". Înalta Curte constată că probatoriul administrat reflectă cu caracter unitar, în sensul criticilor din recurs, faptul că familia reclamantului a părăsit locuința familială, situată în imediata apropriere a graniței stabilite în urma Dictatului de la Viena, este adevărat, din motive de securitate, impuse de riscul evident al suportării persecuțiilor din motive etnice din partea trupelor de ocupație cu ocazia deplasării în vederea lucrării terenului agricol al familiei rămas dincolo de graniță.

Aceste realități, în sensul celor susținute de recurentul-reclamant - prin cererea adresată Casei de pensii, cererea de chemare în judecată și motivele de recurs - sunt confirmate de declarațiile martorilor I.T. și D.C. Este adevărat că datele la care face referire reclamantul în cererea adresată Casei de pensii a solicitat acordarea beneficiului O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu corespund cu datele la care se face referire în declarațiile martorilor.

Însă, este de observat faptul că reclamantul face referire la perioada 21 martie 1942 - 30 aprilie 1945, ca interval în care familia sa a părăsit locuința de domiciliu și pentru care solicită acordarea drepturilor compensatorii, în timp ce în declarațiile martorilor se face referire la primăvara anului 1941 ca moment al recrutării, respectiv toamna anului 1941 ca moment al plecării pe front a tatălui reclamantului (I.B.) și la luna iulie 1945 ca moment al întoarcerii de pe front a tatălui recurentului-reclamant.

Astfel, Înalta Curte reține că neîntemeiat instanța de fond a constatat existența unor contradicții între declarațiile martorilor și susținerile reclamantului, fără a proceda la o analiză coroborată a mijloacelor de probă în raport cu aspectele a căror dovadă reclamantul tindea să o producă, și anume existența prejudiciilor determinate din motive de securitate în raport cu riscul persecuțiilor din motive etnice la care familia ar fi fost supusă prin rămânerea în locuința de domiciliu, situată în proximitatea graniței și pichetelor de grăniceri străini, cu atât mai mult cu cât tatăl - pater familias - era încorporat în armata română.

În ceea ce privește persecuțiile din motive etnice, Înalta Curte reține că, din extrasele din Monografia localității Tilecuș, precum și din declarațiile martorilor, rezultă cu evidență faptul că familiile aflate în imediata apropiere a graniței cu Ungaria și care erau nevoite să treacă granița pentru a lucra terenurilor aflate pe teritoriul ocupat erau supuse frecvent la persecuții din motive etnice de către trupele de ocupație, acest fapt fiind pe deplin confirmat prin relatarea situației în care „preotul V.C.. a întâlnit trupele de ocupație maghiare (...) [care] l-au tras jos din căruță, l-au lovit cu capul de roțile căruței, l-au lovit cu picioarele în abdomen (...).

În urma acestor maltratări, nefericitul preot a încetat din viață după 4 zile de chinuri groaznice". Or, atâta timp cât localnicii din apropierea graniței erau supuși riscului unor asemenea tratamente, Înalta Curte reține că părăsirea de către familia reclamantului a locuinței de domiciliu din apropierea graniței și mutarea la bunicii din partea mamei în partea localității situată la o distanță mai mare față de graniță a fost determinată de existența unor persecuții din motive etnice. Pe cale de consecință, în raport cu cele arătate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a făcut dovada persecuțiilor din motive etnice care au determinarea părăsirea domiciliului în perioada 21 martie 1942 - 30 aprilie 1945, astfel că B.l.

are dreptul de a i se recunoaște calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, în limita datei de 6 martie 1945, prevăzută de art. 1 din ordonanță. În ceea ce privește data de început a acordării drepturilor, în raport cu data înregistrării cererii la Casa de pensii - 21 martie 2008 - conform art. 5 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, reclamantul are dreptul de a i se acorda drepturile prevăzute de ordonanță începere de la data de 1 a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea, și anume de la data de 1 aprilie 2008. Față de cele arătate, Curtea în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de B.l. împotriva sentinței civile nr. 109/CA din 9 mai 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, pe care o va modifica în sensul admiterii acțiunii, anulării Hotărârii nr. 13562 din 18 aprilie 2008 emise de intimata-pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor și obligării intimatei-pârâte să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare pentru perioada 21 martie 1942 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 aprilie 2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.l. împotriva sentinței civile nr. 109/CA din 9 mai 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea reclamantului B.l., anulează Hotărârea nr. 13562 din 18 aprilie 2008 emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și obligă pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 21 martie 1942 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 aprilie 2008. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2009.