ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1129/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 109/CA din 9 mai 2008, Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea

formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii

Bihor, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 13562 din 18 aprilie 2008 și

obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr.

105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel

a reținut, în esență următoarele:

În raport cu dispozițiile art. 1 din O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare, din probele administrate

- declarațiile martorilor I.T. și D.C. - rezultă că reclamantul împreună cu

familia sa s-au mutat din imobilul proprietatea familiei, situat în localitatea

Tilecuș, la bunicii din partea mamei, care locuiau tot în localitatea Tilecuș,

la o distanță mai mare față de frontieră și că reclamantul sau familia sa nu

figurează în evidențele cu refugiați deținute de Arhivele Naționale.

Astfel, a reținut instanța de fond că

reclamantul nu a făcut dovada cu acte oficiale din care să rezulte persecuțiile

din motive etnice care au determinat refugiul familiei, iar din probele

administrare rezultă că familia reclamantului a părăsit casa familială,

mutându-se la bunici, pentru considerente de securitate.

Mai retine instanța de fond că declarațiile

martorilor sunt în contradicție cu susținerile din cererea de chemare în

judecată în ceea ce privește datele de început și de sfârșit ale mutării

familiei reclamantului.

Împotriva sentinței civile pronunțate de

Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul B.I.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant

susține, în esență, că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, ca

neîntemeiată, deși din actele depuse în probațiune rezultă existența

persecuțiilor din motive etnice, determinate de faptul că locuința familiei se

afla în imediata apropriere a graniței, iar tatăl reclamantului a fost recrutat

în armată în anul 1941 și încorporat în anul 1942, aspecte confirmate în

declarațiile martorilor.

Datorită situației în care s-a aflat familia

sa, recurentul-reclamant susține că se încadrează în ipoteza prevederilor art. 1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, datorită

prejudiciilor suferite ca urmare a stabilirii graniței în imediata apropiere a

locuinței familiei și utilizării suprafeței agricole a familiei ca teritoriu de

amplasare și manevră a trupelor hortiste, fapt confirmat de monografia

localității Tilecuș.

Analizând cauza prin prisma motivelor de

recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ.,

ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale

Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, precum și cu jurisprudența în materie

a Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

Prin Hotărârea nr. 13562 din 18 aprilie 2008,

Casa Județeană de Pensii Bihor a respins cererea petentului B.I., înregistrată

la data de 21 martie 2008, de recunoaștere a calității de beneficiar al

prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârea emisă a

fost motivată în sensul că familia reclamantului s-a mutat în aceeași

localitate, la bunicii din partea mamei, la o distanță mai mare față de graniță

și că nu au fost probate prin acte oficiale calitatea de persoană refugiată și

persecuțiile din motive etnice.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile

ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit

persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată

în altă localitate".

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele

de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte

oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale

dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori".

Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art.

61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit

cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele

interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege".

Potrivit dispozițiilor sus menționate, dovada

încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale

menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în

situația în care lipsesc actele oficiale.

Este de reținut faptul că, în mod constant,

în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului

dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de

persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de

aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești"

(Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Or, potrivit Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării

în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanță se face fie prin

acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declarații de martori.

În cauză reclamantul a depus diligentele

necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente enumerate la art.

4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din adeverințele

eliberate de Primăria Comunei Tilegad și Arhivele Naționale - Direcția

Județeană Bihor.

Prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 189/2000, s-a stabilit că „cetățenii români,

indiferent de naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de

regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent

dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe

teritoriile românești aflate sub ocupația altor state și indiferent dacă

localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se afla sub

jurisdicție românească ori sub administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile

reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menționat".

Înalta Curte constată că probatoriul

administrat reflectă cu caracter unitar, în sensul criticilor din recurs,

faptul că familia reclamantului a părăsit locuința familială, situată în

imediata apropriere a graniței stabilite în urma Dictatului de la Viena, este

adevărat, din motive de securitate, impuse de riscul evident al suportării

persecuțiilor din motive etnice din partea trupelor de ocupație cu ocazia

deplasării în vederea lucrării terenului agricol al familiei rămas dincolo de

graniță. Aceste realități, în sensul celor susținute de recurentul-reclamant - prin

cererea adresată Casei de pensii, cererea de chemare în judecată și motivele de

recurs - sunt confirmate de declarațiile martorilor I.T. și D.C.

Este adevărat că datele la care face referire

reclamantul în cererea adresată Casei de pensii a solicitat acordarea

beneficiului O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu

corespund cu datele la care se face referire în declarațiile martorilor.

Însă, este de observat faptul că reclamantul

face referire la perioada 21 martie 1942 - 30 aprilie 1945, ca interval în care

familia sa a părăsit locuința de domiciliu și pentru care solicită acordarea

drepturilor compensatorii, în timp ce în declarațiile martorilor se face

referire la primăvara anului 1941 ca moment al recrutării, respectiv toamna

anului 1941 ca moment al plecării pe front a tatălui reclamantului (I.B.) și la

luna iulie 1945 ca moment al întoarcerii de pe front a tatălui recurentului-reclamant.

Astfel, Înalta Curte reține că neîntemeiat

instanța de fond a constatat existența unor contradicții între declarațiile

martorilor și susținerile reclamantului, fără a proceda la o analiză coroborată

a mijloacelor de probă în raport cu aspectele a căror dovadă reclamantul tindea

să o producă, și anume existența prejudiciilor determinate din motive de

securitate în raport cu riscul persecuțiilor din motive etnice la care familia

ar fi fost supusă prin rămânerea în locuința de domiciliu, situată în

proximitatea graniței și pichetelor de grăniceri străini, cu atât mai mult cu

cât tatăl - pater familias - era încorporat în armata română.

În ceea ce privește persecuțiile din motive

etnice, Înalta Curte reține că, din extrasele din Monografia localității

Tilecuș, precum și din declarațiile martorilor, rezultă cu evidență faptul că

familiile aflate în imediata apropiere a graniței cu Ungaria și care erau

nevoite să treacă granița pentru a lucra terenurilor aflate pe teritoriul

ocupat erau supuse frecvent la persecuții din motive etnice de către trupele de

ocupație, acest fapt fiind pe deplin confirmat prin relatarea situației în care

„preotul V.C.. a întâlnit trupele de ocupație maghiare (...) [care] l-au tras

jos din căruță, l-au lovit cu capul de roțile căruței, l-au lovit cu picioarele

în abdomen (...). În urma acestor maltratări, nefericitul preot a încetat din

viață după 4 zile de chinuri groaznice".

Or, atâta timp cât localnicii din apropierea

graniței erau supuși riscului unor asemenea tratamente, Înalta Curte reține că

părăsirea de către familia reclamantului a locuinței de domiciliu din

apropierea graniței și mutarea la bunicii din partea mamei în partea

localității situată la o distanță mai mare față de graniță a fost determinată

de existența unor persecuții din motive etnice.

Pe cale de consecință, în raport cu cele

arătate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a făcut dovada

persecuțiilor din motive etnice care au determinarea părăsirea domiciliului în

perioada 21 martie 1942 - 30 aprilie 1945, astfel că B.l. are dreptul de a i se

recunoaște calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, în limita datei de 6 martie 1945,

prevăzută de art. 1 din ordonanță.

În ceea ce privește data de început a

acordării drepturilor, în raport cu data înregistrării cererii la Casa de

pensii - 21 martie 2008 - conform art. 5 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, reclamantul are dreptul de a i se acorda drepturile

prevăzute de ordonanță începere de la data de 1 a lunii următoare celei în care

a fost depusă cererea, și anume de la data de 1 aprilie 2008.

Față de cele arătate, Curtea în temeiul art. 312

alin. (1) și (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite

recursul declarat de B.l. împotriva sentinței civile nr. 109/CA din 9 mai 2008

a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, pe care o va modifica în sensul admiterii acțiunii, anulării Hotărârii nr.

13562 din 18 aprilie 2008 emise de intimata-pârâtă Casa Județeană de Pensii

Bihor și obligării intimatei-pârâte să recunoască reclamantului calitatea de

beneficiar al O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare

pentru perioada 21 martie 1942 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 aprilie

2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B.l. împotriva

sentinței civile nr. 109/CA din 9 mai 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Modifică sentința atacată în sensul că admite

acțiunea reclamantului B.l., anulează Hotărârea nr. 13562 din 18 aprilie 2008

emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și obligă pârâta Casa Județeană de

Pensii Bihor să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 21 martie 1942 - 6

martie 1945, începând cu data de 1 aprilie 2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27

februarie 2009.