ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3576/2008

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras-Severin, secția civilă, la 25 iulie 2007 reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Spania pentru o perioadă de cel mult 3 ani pârâtei S.(F.)M. În motivarea cererii s-a arătat că la 18 martie 2006 pârâta a fost returnată din Spania în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 45/1997. Prin sentința civilă nr. 1880 din 3 octombrie 2007 Tribunalul Caras-Severin, secția civilă, a respins cererea ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la 1 ianuarie 2007 România a devenit membră cu drept deplin și face parte din Uniunea Europeană astfel încât, în urma aderării, dispozițiile art. 38 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 sunt abrogate implicit.

Apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte București din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 49IA din 12 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Constituție dreptul la liberă circulație în țară și străinătate este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept și fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară. Acest drept este prevăzut și de Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consfințește dreptul la liberă circulație al tuturor cetățenilor.

Potrivit art. 6 din Directiva 2004/3 8/CE cetățenii uniunii au drept de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult 3 luni, fără nicio condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil. Motivul returnării a constat în faptul că pârâta a fost găsită muncind ca ospătar într-un restaurant fără a avea permis de ședere pe teritoriul Spaniei. Restrângerea dreptului de ședere asupra unui cetățean membru al Uniunii Europene, pe teritoriul altui stat al acestei uniuni, altul decât țara de origine poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative critica, nemotivată în drept, vizând următoarele aspecte: Autoritățile române au modificat Legea nr. 248/2005 astfel încât și după aderarea României la Uniunea Europeană acest act normativ să fie aplicabil. Prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație nu se încalcă dispozițiile dreptului comunitar. Chiar și în condițiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetățenii români, dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta în acord cu legislația actuală și a obligațiilor asumate de românia în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

În mod greșit a apreciat instanța că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtei măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate. Declarația olografă a pârâtei, dată în punctul de trecere a frontierei confirmă faptul că aceasta a conștientizat că a fost returnată pentru ședere ilegală pe teritoriul Spaniei. În mod greșit instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Direcția Generală de Pașapoarte. Aplicarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate al unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația statului de unde a fost returnat.

Or, returnarea pârâtei pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de acesta a legislației statului spaniol, nefiind necesară efectuarea și a altor dovezi în acest sens. Se arată că măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza acord de readmisie încheiat între România și acel stat nu încalcă prevederile Constituției sau alte instrumente juridice internaționale referitoare la dreptul la libera circulație. în plus, măsura returnării dispusă de autoritățile spaniole este de natură să facă dovada că pârâta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Deși recurenta nu și-a motivat în drept recursul, Înalta Curte a apreciat că dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora, conform art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care a fost verificată legalitatea hotărârii atacate, reținând următoarele: Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatei la libera circulație în Spania în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză. Într-adevăr, libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept. În legislația primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Nu se poate susține că noțiunea de "ședere ilegală pe teritoriul unui stat" și care duce la returnarea persoanei în baza acordului de readmisie, ar putea fi asimilată unui motiv „de ordine publică", „siguranță publică" ori „sănătate publică". În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat în mod constant că justificarea unei restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existența, în plus, față de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și serioase la cerințele de ordine publică afectând unul din interesele fundamentale ale societății. În plus, Înalta Curte reține că respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, reafirmată în preambulul Actului Unic European, este recunoscută de dreptul comunitar ca un drept fundamental.

Or, din drepturile și libertățile fundamentale ale omului face parte și dreptul la libera circulație, așa cum acesta este reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Limitările dreptului la libera circulație pot interveni doar în cazurile și în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 paragraful 3 și paragraful 4 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție și anume: limitările acestui drept trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuție și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Condiția ca limitarea dispusă să "fie prevăzută de lege" este satisfăcută atunci când măsura incriminată are o bază legală în dreptul intern, iar norma care o cuprinde este una accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale. Limitarea dreptului pârâtei la liberă circulație pe o perioada de 3 ani în Spania solicitată de reclamantă prin cererea de chemare in judecată, este prevăzută de dispozițiile Legii 248/2005, astfel încât condiția accesibilității normei juridice este îndeplinită.

împrejurarea că legea care prevede această limitare reglementează posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva măsurii ce are un astfel de obiect, existând astfel un control judecătoresc în privința legalității ei, determină Curtea să admită că există suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ale autorităților administrative și că, în acest mod măsura este una "prevăzută de lege" în sensul dispozițiilor art. 2 paragraful 3 și paragraful 4 din Protocolul nr. 4. Admițând că măsura de restrângere a dreptului la libera circulație solicitată ar urmări un scop legitim și că ar fi necesară într-o societate democratică, Curtea apreciază însă că ea este una disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei.

Interzicerea dreptului pârâtei de a circula liber pe o perioada de 3 ani în Spania atrasă de împrejurarea că aceasta ar fi „stat ilegal" pe teritoriul unuia din statele membre ale Uniunii Europene, este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit de autorități prin reglementarea legală care o prevede, constituindu-se în acest fel într-o încălcare nejustificată a unui drept fundamental recunoscut de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern. În fine, înscrisul sub semnătură privată de la fila 6 din dosarul de primă instanță nu este certificat de reclamantă așa cum impune art. 112 C. proc. civ. și nici nu s-a făcut dovada că au fost respectate cerințele art. 139 C. proc. civ. Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente. Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 49IA din 12 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2008.