ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3576/2008

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Caras-Severin, secția civilă, la 25 iulie

2007 reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație în Spania pentru o perioadă de cel

mult 3 ani pârâtei S.(F.)M.

În motivarea cererii

s-a arătat că la 18 martie 2006 pârâta a fost returnată din Spania în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin

Legea nr. 45/1997.

Prin sentința

civilă nr. 1880 din 3 octombrie 2007 Tribunalul Caras-Severin, secția civilă, a

respins cererea ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că la 1 ianuarie 2007 România a devenit membră

cu drept deplin și face parte din Uniunea Europeană astfel încât, în urma

aderării, dispozițiile art. 38 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 sunt abrogate

implicit.

Apelul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte București din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 49IA din 12

noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

În

considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că în conformitate cu

dispozițiile art. 25 din Constituție dreptul la liberă circulație în țară și

străinătate este garantat.

Legea

stabilește condițiile exercitării acestui drept și fiecărui cetățean îi este

asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate

din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară.

Acest drept este

prevăzut și de Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care consfințește dreptul la liberă circulație al tuturor cetățenilor.

Potrivit art. 6 din

Directiva 2004/3 8/CE cetățenii uniunii au drept de ședere pe teritoriul altui

stat membru pe o perioadă de cel mult 3 luni, fără nicio condiție sau

formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un

pașaport valabil.

Motivul returnării a

constat în faptul că pârâta a fost găsită muncind ca ospătar într-un restaurant

fără a avea permis de ședere pe teritoriul Spaniei.

Restrângerea

dreptului de ședere asupra unui cetățean membru al Uniunii Europene, pe

teritoriul altui stat al acestei uniuni, altul decât țara de origine poate fi

dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei Administrative critica, nemotivată în drept,

vizând următoarele aspecte:

Autoritățile române

au modificat Legea nr. 248/2005 astfel încât și după aderarea României la

Uniunea Europeană acest act normativ să fie aplicabil. Prin restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație nu se încalcă dispozițiile dreptului

comunitar.

Chiar și în

condițiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene,

cetățenii români, dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie

să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta în acord

cu legislația actuală și a obligațiilor asumate de românia în calitate de stat

membru al Uniunii Europene.

În mod greșit

a apreciat instanța că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere

pentru a se dispune împotriva pârâtei măsura restrângerii exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate.

Declarația olografă a

pârâtei, dată în punctul de trecere a frontierei confirmă faptul că aceasta a

conștientizat că a fost returnată pentru ședere ilegală pe teritoriul Spaniei.

În mod greșit

instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Direcția

Generală de Pașapoarte. Aplicarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului

la liberă circulație în străinătate al unui cetățean român, reglementată de

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiționată de returnarea acelui

cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România

cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația statului de unde a fost

returnat. Or, returnarea pârâtei pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de

acesta a legislației statului spaniol, nefiind necesară efectuarea și a altor

dovezi în acest sens.

Se arată că

măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a

persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza acord de readmisie

încheiat între România și acel stat nu încalcă prevederile Constituției sau

alte instrumente juridice internaționale referitoare la dreptul la libera

circulație. în plus, măsura returnării dispusă de autoritățile spaniole este de

natură să facă dovada că pârâta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul

Uniunii Europene.

Deși recurenta

nu și-a motivat în drept recursul, Înalta Curte a apreciat că dezvoltarea

criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora, conform art. 306 alin. (3)

C. proc. civ., în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în raport de care a fost verificată legalitatea hotărârii atacate,

reținând următoarele:

Reclamanta a

solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatei la libera circulație în

Spania în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art.

39 alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se

dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul

de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a

cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta

are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea

acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa

unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de

apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr,

libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite

art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește

că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să

se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar

fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct

restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o

asemenea restrângere operează de drept.

În legislația

primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a

circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva

limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru

aplicarea sa.

În legislația

secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a

cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul

statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de

abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE,

75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul

Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că

limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi

dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate

publică.

Nu se poate susține

că noțiunea de "ședere ilegală pe teritoriul unui stat" și care duce

la returnarea persoanei în baza acordului de readmisie, ar putea fi asimilată

unui motiv „de ordine publică", „siguranță publică" ori „sănătate publică".

În jurisprudența sa,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat în mod constant că

justificarea unei restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să

fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existența, în plus, față de

tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei

amenințări suficiente și serioase la cerințele de ordine publică afectând unul

din interesele fundamentale ale societății.

În plus, Înalta Curte

reține că respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

reafirmată în preambulul Actului Unic European, este recunoscută de dreptul

comunitar ca un drept fundamental.

Or, din drepturile și

libertățile fundamentale ale omului face parte și dreptul la libera circulație,

așa cum acesta este reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției

pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Limitările

dreptului la libera circulație pot interveni doar în cazurile și în condițiile

prevăzute de dispozițiile art. 2 paragraful 3 și paragraful 4 din Protocolul

nr. 4 adițional la Convenție și anume: limitările acestui drept trebuie să fie

prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o

societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate

între scopul urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuție și

mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Condiția ca limitarea

dispusă să "fie prevăzută de lege" este satisfăcută atunci când

măsura incriminată are o bază legală în dreptul intern, iar norma care o

cuprinde este una accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința

efectelor sale.

Limitarea dreptului

pârâtei la liberă circulație pe o perioada de 3 ani în Spania solicitată de

reclamantă prin cererea de chemare in judecată, este prevăzută de dispozițiile

Legii 248/2005, astfel încât condiția accesibilității normei juridice este

îndeplinită. împrejurarea că legea care prevede această limitare reglementează

posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva măsurii ce are un astfel de

obiect, existând astfel un control judecătoresc în privința legalității ei,

determină Curtea să admită că există suficiente garanții împotriva eventualelor

abuzuri ale autorităților administrative și că, în acest mod măsura este una

"prevăzută de lege" în sensul dispozițiilor art. 2 paragraful 3 și

paragraful 4 din Protocolul nr. 4.

Admițând că măsura de

restrângere a dreptului la libera circulație solicitată ar urmări un scop

legitim și că ar fi necesară într-o societate democratică, Curtea apreciază

însă că ea este una disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea

ei.

Interzicerea

dreptului pârâtei de a circula liber pe o perioada de 3 ani în Spania atrasă de

împrejurarea că aceasta ar fi „stat ilegal" pe teritoriul unuia din

statele membre ale Uniunii Europene, este o măsură disproporționată în raport

cu scopul urmărit de autorități prin reglementarea legală care o prevede,

constituindu-se în acest fel într-o încălcare nejustificată a unui drept

fundamental recunoscut de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Prin O.U.G. nr.

102/2005 privind libera circulație

pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și

care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art.

35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare,

normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu

normele de drept intern.

În fine,

înscrisul sub semnătură privată de la fila 6 din dosarul de primă instanță nu

este certificat de reclamantă așa cum impune art. 112 C. proc. civ. și nici nu

s-a făcut dovada că au fost respectate cerințele art. 139 C. proc. civ.

Întrucât

reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia

dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au

pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a

prevederilor legii materiale incidente.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9

C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 49IA din 12 noiembrie

2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 iunie 2008.