ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2966/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

21 februarie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună

restrângerea dreptului pârâtului U.R.T. la liberă circulație în Franța pentru o

perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din

Franța, la data de 8 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de

România cu această țară, aprobat prin H.G. nr. 278/1994, fiind astfel

aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul București, prin sentința

civilă nr. 356 din 9 martie 2007, a respins acțiunea ca nefondată.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei

civile nr. 649 din 10 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Pentru a adopta această soluție,

instanța anterioară a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile

Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, de la data de 1 ianuarie

2007, iar în această situație orice cetățean român are posibilitatea de a

circula pe teritoriul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, fără a

exista necesitatea unor documente speciale de ședere.

Acordul de readmisie încheiat în scopul

stopării migrației ilegale, nu mai poate fi aplicat după momentul aderării și

nu poate fi împiedicată libera circulație a cetățenilor români pe teritoriul

statelor membre, cu excepția situației în care sunt incidente „prevederile art.

2 din Protocolul nr. IV al Tratatului de aderare a României la Uniunea

Europeană, dispoziții care nu sunt aplicabile în prezenta cauză”.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea cazului de modificare

invocat este reiterată situația de fapt și este prezentat cuprinsul art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005, susținându-se că norma internă se circumscrie

situațiilor prevăzute în art. 53 din Constituție și documentelor internaționale

în domeniul protecției drepturilor omului, sens în care s-a pronunțat și Curtea

Constituțională (decizia nr. 855/2006 și decizia nr. 901/2006) și că este

aplicabilă și ulterior datei aderării României la Uniunea Europeană,

neîncălcând dispozițiile dreptului comunitar, Directiva nr. 2004/38/CE.

Se arată că dreptul la liberă

circulație nu este absolut, ci este supus limitărilor legale, că autoritățile

române nu au competența de a cenzura legalitatea actului de returnare dispus de

autoritățile franceze, iar măsura returnării pârâtului este de natură să facă

dovada deplină că acesta nu a respectat condițiile de intrare și de ședere în

Franța.

Recursul nu este fondat, nefiind

incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Dacă normele comunitare instituie o

reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicate cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța „pe motiv de ședere

ilegală”, motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva

2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 649 din 10 octombrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 mai 2008.