ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5846/2007

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

12 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția civilă, reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea

dreptului pârâtului P.C.T. la libera circulație în Spania pentru o perioadă de

cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Spania la data

de 23 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu

această țară, ratificat prin Legea nr. 45/1997 fiind astfel aplicate dispozițiile

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința

civilă nr. 171 din 16 februarie 2007 a respins cererea ca nefondată.

Pentru a adopta această

soluție instanța a reținut că, urmare a dobândirii de către România a calității

de stat membru al Uniunii Europene, toți cetățenii români au dobândit și

calitatea de cetățeni ai Uniunii Europene, având dreptul de a se deplasa și de

a-și stabili în mod liber reședința pe teritoriul statelor membre.

Acquis-ul

comunitar în domeniul

liberei circulației a persoanelor nu a fost transpus în dreptul intern român,

iar acordurile de readmisie, cum este cel în speță, nefiind conforme cu dreptul

comunitar, în prezent nu mai pot fi aplicate, având în vedere că împrejurările

în care au fost încheiate nu au rămas aceleași.

În urma aderării, România

are obligația de a nu încălca dreptul comunitar( orice act normativ ce face

parte din dreptul comunitar, indiferent dacă acesta este regulament, directivă

sau decizie), în privința dreptului la liberă circulație fiind aplicabilă, după

data aderării, Directiva 2004/38/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului

din 29 aprilie 2004 care prevede că expulzarea sau restrângerea dreptului la

libera circulație a unui cetățean al Uniunii se poate dispune numai în situații

limitativ arătate, mult mai restrictive decât cele prevăzute de Legea nr.

248/2005.

Cum Legea nr. 248/2005 nu a

fost modificată prin dispoziții conforme cu cele ale Directivei 2004/38/C.E.

față de prioritatea dreptului comunitar și de cele stabilite de jurisprudența

comunitară, instanța a apreciat că nu poate face aplicarea dispozițiilor ei,

acțiunea fiind nefondată.

Curtea de Apel Cluj, prin

decizia civilă nr. 138/A din 26 aprilie 2007 a admis apelul declarat de

reclamantă și a schimbat sentința în sensul admiterii acțiunii cu consecința

restrângerii dreptului pârâtului P.C.T. la libera circulație pe teritoriul

Spaniei pe o perioadă de 6 luni.

În esență, instanța a

reținut că în conformitate cu pct. 1 alin. (2) din anexa VII la Protocolul de

aderare a României la Uniunea Europeană, România poate aplica măsurile de drept

intern sau cele care rezultă din acordurile bilaterale ce reglementează accesul

resortisanților români pe piața forței de muncă din fiecare stat membru al

Uniunii Europene, până la expirarea unei perioade de 5 ani de la data aderării.

Prin alin. (9) al anexei VII

la Legea nr. 157/2005, s-a suspendat pentru o perioadă de 2 ani de la data

aderării României la Uniunea Europeană, aplicarea Directivei 2004/38 în

privința lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. (2), inaplicabilă în

cauză.

S-a mai reținut că prin

Directiva nr. 2004/38 nu s-a înlăturat dreptul statelor membre de a stabili

măsuri restrictive pentru cetățenii lor, aspect ce se desprinde din cuprinsul

art. 3, care prevede că directiva se aplică oricărui cetățean al Uniunii care

se deplasează sau își are reședința într-un stat membru, altul decât cel al

cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj,

criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

În raport de dispozițiile

art. 20 din Constituția României, instanța de apel era obligată să cerceteze

compatibilitatea legii interne privind libera circulație a persoanelor cu

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte, nefiind ținută de a aplica în litera lor doar dispozițiile

legii interne, în speță Legea nr. 248/2005.

Consecința directă a

aderării României la Uniunea Europeană este aceea că este obligată să respecte

ordinea juridică instituită la nivelul acesteia.

Atât legea internă cât și

legislația comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la libera

circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

Europene este garantat, însă excepțiile de la această regulă, prevăzute de art.

38 lit. a) din legea nr. 248/2005 nu sunt conforme cu cele ale art. 27 din

Directiva 2004/38/C.E.

Norma comunitară prevede

doar trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a

persoanelor- afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății

publice-, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la

libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza

unui acord de readmisie, fără a face nici o distincție în ce privește persoana

cetățeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu pericol pentru

ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.

Recursul este fondat.

La data pronunțării deciziei

recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener

egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din

Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și

beneficiari ai dreptului de liberă circulație, în aceleași condiții ca toți

ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene aplicându-li-se sistemul de norme și

reguli comunitare, în speță prezentând relevantă normele comunitare ce consacră

principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul

expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu

determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii

dreptului analizat este de natură administrativă contravențională, materie

guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii

faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu

prioritate.

Reglementarea mai favorabilă

o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2)

din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu,

directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat

membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în

jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca

„făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă

pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la

intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi

naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida

adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea

din 9 martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de

instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială

între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române

respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de

Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van

Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că

dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de

transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise

pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii

nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată

că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele

comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct

aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005,

pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată

la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale

Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu

privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui

acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul

pentru care a fost returnat.

Spre deosebire de norma

internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar

trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea

de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma

comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în

condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte

cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform

talonului de returnare întocmit la punctul de trecere a frontierei, anexat

cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Spania, la data de

23 noiembrie 2006 „ pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în

cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/C.E.

Este adevărat că prin

declarația depusă la fila 5 din dosarul primei instanțe, pârâtul a arătat că „a

muncit la negru în domeniul construcțiilor” anterior returnării, însă nici

acest motiv nu justifică soluția adoptată de instanța de apel.

Pe de o parte, nu s-a

demonstrat că acesta a fost motivul expulzării pârâtului din Spania, iar pe de

altă parte, eventualele restricții sau limitări ale accesului românilor la

piața muncii în alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziție

prevăzute la pct. 1 din Anexa VII la Protocolul de aderare a României la

Uniunea Europeană nu justifică interzicerea totală a dreptului de liberă

circulației și de ședere pe teritoriul altui stat membru, ce poate fi exercitat

și în alt scop decât cel al desfășurării unei activități economice.

Pentru considerentele

prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Curtea

urmează să admită recursul și să modifice decizia, în sensul revizuirii ca

nefondat a apelului declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei nr. 138/A din 26

aprilie 2007 a Curții de Apel Clu, Secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Modifică decizia atacată în sensul

că respinge apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva sentinței civile nr.

171 din 16 februarie 2007 a Tribunalului Maramureș ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 19 septembrie 2007.