ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5846/2007

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 12 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția civilă, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului P.C.T. la libera circulație în Spania pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 23 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 45/1997 fiind astfel aplicate dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Tribunalul, prin sentința civilă nr. 171 din 16 februarie 2007 a respins cererea ca nefondată.

Pentru a adopta această soluție instanța a reținut că, urmare a dobândirii de către România a calității de stat membru al Uniunii Europene, toți cetățenii români au dobândit și calitatea de cetățeni ai Uniunii Europene, având dreptul de a se deplasa și de a-și stabili în mod liber reședința pe teritoriul statelor membre. Acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulației a persoanelor nu a fost transpus în dreptul intern român, iar acordurile de readmisie, cum este cel în speță, nefiind conforme cu dreptul comunitar, în prezent nu mai pot fi aplicate, având în vedere că împrejurările în care au fost încheiate nu au rămas aceleași. În urma aderării, România are obligația de a nu încălca dreptul comunitar( orice act normativ ce face parte din dreptul comunitar, indiferent dacă acesta este regulament, directivă sau decizie), în privința dreptului la liberă circulație fiind aplicabilă, după data aderării, Directiva 2004/38/C.E.

a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 care prevede că expulzarea sau restrângerea dreptului la libera circulație a unui cetățean al Uniunii se poate dispune numai în situații limitativ arătate, mult mai restrictive decât cele prevăzute de Legea nr. 248/2005. Cum Legea nr. 248/2005 nu a fost modificată prin dispoziții conforme cu cele ale Directivei 2004/38/C.E. față de prioritatea dreptului comunitar și de cele stabilite de jurisprudența comunitară, instanța a apreciat că nu poate face aplicarea dispozițiilor ei, acțiunea fiind nefondată. Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 138/A din 26 aprilie 2007 a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința în sensul admiterii acțiunii cu consecința restrângerii dreptului pârâtului P.C.T.

la libera circulație pe teritoriul Spaniei pe o perioadă de 6 luni. În esență, instanța a reținut că în conformitate cu pct. 1 alin. (2) din anexa VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, România poate aplica măsurile de drept intern sau cele care rezultă din acordurile bilaterale ce reglementează accesul resortisanților români pe piața forței de muncă din fiecare stat membru al Uniunii Europene, până la expirarea unei perioade de 5 ani de la data aderării. Prin alin. (9) al anexei VII la Legea nr. 157/2005, s-a suspendat pentru o perioadă de 2 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană, aplicarea Directivei 2004/38 în privința lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. (2), inaplicabilă în cauză.

S-a mai reținut că prin Directiva nr. 2004/38 nu s-a înlăturat dreptul statelor membre de a stabili măsuri restrictive pentru cetățenii lor, aspect ce se desprinde din cuprinsul art. 3, care prevede că directiva se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive: În raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României, instanța de apel era obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nefiind ținută de a aplica în litera lor doar dispozițiile legii interne, în speță Legea nr. 248/2005. Consecința directă a aderării României la Uniunea Europeană este aceea că este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia. Atât legea internă cât și legislația comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la libera circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, însă excepțiile de la această regulă, prevăzute de art. 38 lit. a) din legea nr. 248/2005 nu sunt conforme cu cele ale art. 27 din Directiva 2004/38/C.E.

Norma comunitară prevede doar trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor- afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice-, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a face nici o distincție în ce privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat. Recursul este fondat.

La data pronunțării deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație, în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevantă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor. Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate. Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978). Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate. Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit la punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Spania, la data de 23 noiembrie 2006 „ pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/C.E. Este adevărat că prin declarația depusă la fila 5 din dosarul primei instanțe, pârâtul a arătat că „a muncit la negru în domeniul construcțiilor” anterior returnării, însă nici acest motiv nu justifică soluția adoptată de instanța de apel.

Pe de o parte, nu s-a demonstrat că acesta a fost motivul expulzării pârâtului din Spania, iar pe de altă parte, eventualele restricții sau limitări ale accesului românilor la piața muncii în alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziție prevăzute la pct. 1 din Anexa VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană nu justifică interzicerea totală a dreptului de liberă circulației și de ședere pe teritoriul altui stat membru, ce poate fi exercitat și în alt scop decât cel al desfășurării unei activități economice. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul și să modifice decizia, în sensul revizuirii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei nr. 138/A din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel Clu, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva sentinței civile nr. 171 din 16 februarie 2007 a Tribunalului Maramureș ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2007.