ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4205/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 166 din 10 ianuarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului I.C.P. la liberă circulație în statele membre ale Uniunii Europene pe o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 23 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 45/1997, publicată în M. Of. nr. 58/1997; că în temeiul dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin O.G.

nr. 5/2006 „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România și acel stat”. Dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației Statului Român și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac, astfel, parte din dreptul intern, iar în vederea integrării în Uniunea Europeană, România trebuie să își finalizeze capacitatea de a stopa migrația ilegală. Prin sentința civilă nr. 81 din 25 ianuarie 2007, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea, constatând următoarele: După integrarea României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii și automat ordinea juridică comunitară trebuie să fie recunoscută, având efect direct și bucurându-se de supremație în raport cu ordinea juridică internă.

Norma juridică comunitară (Tratatul de constituire a Comunității Europene), art. 18, creează drepturi care pot fi invocate direct de particulari în fața instanțelor naționale. Constituția României, în forma revizuită, prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu și sunt prioritare față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Cererea formulată de reclamantă nu poate fi primită, dat fiind faptul că după data de 1 ianuarie 2007, dată de la care dreptului comunitar trebuie să-i fie recunoscută și garantată supremația, restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație ar constitui o încălcare a acestei libertăți.

Prin decizia nr. 166 din 7 martie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, pentru următoarele considerente: La data de 1 ianuarie 2007, România a fost integrată în Uniunea Europeană și devenind membră a acesteia este obligată să recunoască ordinea juridică comunitară, aceasta având efect direct și fiind prioritară în raport cu ordinea juridică internă. Tratatul de constituire a Comunității Europene este parte integrantă din sistemul de drept al statelor membre, iar de la data de 1 ianuarie 2007 și România are obligația să-l aplice, deoarece are aplicabilitate prioritară, imediată și directă.

În acest caz, Legea nr. 248/2005, art. 38 și art. 39, ce constituie norma internă și, în temeiul căreia se solicită restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pentru pârât, este contrară Tratatului de constituire a Comunității Europene, ce prevede că toți cetățenii Uniunii Europene sunt liberi să circule în acest spațiu sub rezerva limitărilor expres prevăzute de tratat.

S-a concluzionat că, în această situație legal a apreciat instanța de fond că trebuie să fie recunoscută și garantată supremația dreptului comunitar, deoarece a dispune restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație ar constitui o încălcare a uneia din libertățile fundamentale ce stă la baza creării pieței interne între statele membre și ea nu poate fi dispusă pe o perioadă anterioară datei de 1 ianuarie 2007. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încadrarea în drept a criticilor formulate fiind făcută de către instanță în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, împotriva persoanei returnate dintr-un stat cu care România are acord de readmisie „se dispune măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate pe o perioadă de cel mult 3 ani, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul persoanei în cauză”. Dispozițiile art. 5 din același act normativ prevăd limitativ obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în străinătate.

De asemenea și dispozițiile art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că „în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege”, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora. Or, măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006, se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.

În speță, măsura returnării dispusă de autoritățile statului străin, astfel cum chiar pârâtul a recunoscut, este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene, reprezentând un pericol real pentru valorile sociale pretins protejate, așa cum au fost explicitate în chiar expunerea de motive a Legii nr. 248/2005. Mai mult, la data la care pârâtul a fost returnat, România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene, dispozițiile Tratatului de aderare nefiind obligatorii. S-a concluzionat că, sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public într-o societate democratică, astfel cum se prevede în art. 2, paragrafele 3 și 4 ale Protocolului nr. IV.

Examinând decizia în raport de motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Spania, pe o perioadă de 3 ani, pârâtului I.C.P., care a fost returnat din acest stat, la data de 23 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 45/1997.

Instanțele de fond și apel au respins cererea și respectiv menținut soluția primei instanțe, pe considerentul că începând cu 1 ianuarie 2007, urmare a aderării României la Uniunea Europeană, devenind membră a acesteia, dispozițiile Legii nr. 248/2005, privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, nu se mai aplică, deoarece dispozițiile acestui act normativ sunt contrare dispozițiilor Tratatului de constituire a Comunității Europene, ce este parte integrantă din sistemul de drept al statelor membre. Procedând astfel, instanțele de fond și apel au soluționat greșit cauza, fără a intra în cercetarea fondului, întrucât după aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, acestea au obligația să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, așa cum s-a arătat, are prioritate.

Or, potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și obligații. Această prevedere din tratat face ca legislația comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, întrucât atât la data soluționării în fond cât și în apel a cauzei, România era stat membru al Uniunii Europene. Dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, iar în aplicarea acestui articol a fost adoptată Direcțiunea nr. 2004/38/CE a Parlamentului European.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică, iar, potrivit alin. (29 al aceluiași articol, măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză. Soluția este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, numai că limitarea trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. Față de aceste considerente, se constată că instanțele de fond și apel au făcut o greșită aplicare a legii, atunci când au constatat că dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu se mai aplică fără a cerceta în fond cererea reclamantei prin analizarea proporționalității, dintre natura și întinderea restricției aplicate și scopul legitim recunoscut. Analizarea condițiilor în care se poate dispune restrângerea dreptului la libertatea de circulație, prin raportare la alte elemente decât cele permise de dreptul comunitar, echivalează cu o necercetare a fondului litigiului.

Pentru aceste considerente, instanța, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia și sentința primei instanțe și va trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. La rejudecarea cauzei se vor avea în vedere circumstanțele concrete ale cauzei și principiul proporționalității, consacrat de tratat și de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 116 din 7 martie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia atacată și sentința nr. 81 din 25 ianuarie 2007 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2007.