ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7898/2008

Asupra recursului de față, constată:

Prin sentința

civilă nr. 2377 din 14 noiembrie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a

admis, în parte, cererea formulată la data de 11 iunie 2007 de

reclamanta Camera de Comerț Industrie și Agricultură Timișoara și a

obligat pe Primarul municipiului Timișoara, să soluționeze notificările formulate

de reclamantă în dosarele administrative nr. 738/D06X-4053 din 30 iulie 2001

și, respectiv, nr. 164/DO6XII-4091 din 16 august 2001, prin emiterea unor

dispoziții motivate.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că pârâtul avea, în raport de dispozițiile art. 25 din Legea nr.

10/2001, obligația de a răspunde notificării formulată de reclamanți în termen

de 60 zile de la

data depunerii acesteia

sau, după caz, a actelor doveditoare, obligație

pe care însă acest nu și-a îndeplinit-o, caz în care se impune

admiterea cererii.

Prin decizia civilă nr. 85 din 25

martie 2008, Curtea de Apel Timișoara,

secția

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Primarul

municipiul

Timișoara, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Primarul

municipiului Timișoara,

invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâtul susține că nu a

fost dată pasivitatea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 în soluționarea

dosarelor administrative menționate, caz în care, în mod greșit a fost primită

cererea reclamantei.

Pârâtul enunță mai multe cauze care au dus la

întârzierea soluționării dosarelor, anume lipsa unui răspuns din partea

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, necesitatea

clarificării juridice a regimului unora din spațiile situate în imobilele a

căror restituire se solicită, declanșarea unor procese referitor la unul dintre

acestea și, respectiv, formularea unor plângeri penale de către reclamanți

împotriva membrilor comisiei.

Analizând

criticile formulate de pârât, care se circumscriu numai

motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

următoarele:

În drept, regimul juridic al imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost

reglementat prin Legea nr. 10/2001, act normativ care a intrat în vigoare la

data de 14 februarie 2001.

Potrivit acestei legi, persoanele îndreptățite

la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii, prealabil

declanșării procedurii judiciare, au obligația de a notifica cererea lor, în

termenul

prevăzut de lege, persoanei

juridică deținătoare a bunului.

Corelativ, legiuitor a instituit în sarcina

unității deținătoare a imobilului obligația de a răspunde cererii notificate

printr-o decizie ori dispoziție motivată, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare,

legiuitorul instituind termene atât pentru înregistrarea notificării cât și

pentru depunerea actelor doveditoare.

Procedura

administrativă prevăzută de art. 22 și urm. din Legea

nr. 10/2001 este obligatorie însă, nefinalizarea

acesteia în termenele,

condițiile și formele impuse prin

lege, nu constituie un impediment în declanșarea procedurii judiciare pentru

obligarea entității deținătoare să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție asupra notificării.

Cu alte

cuvinte, prin împlinirea termenului legal mai sus arătat,

unitatea

deținătoare a imobilului este de drept în întârziere cu privire la

nesoluționarea notificării iar partea interesată este îndreptățită să-i

ceară în justiție

îndeplinirea obligației de a face stabilită de legiuitor în sarcina acesteia,

anume de a răspunde cererii care i-a fost notificată,

favorabil

ori nefavorabil.

În speța supusă analizei, reclamanta a

notificat pârâtului

pretențiile sale din

data de 27 iulie 2001 și 10 august 2001, notificări la

care nu a primit

răspuns până la data sesizării instanței, 11 iunie 2007, caz în care acesta era

de drept în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligației de a emite

dispoziție sau, după caz, decizie cu privire la cele două notificări, sub acest

aspect nemaifiind necesar administrarea de dovezi cu privire la culpa sa.

Cât timp termenul legal a expirat,

pârâtul nu poate justifica întârzierea nici prin invocarea unor chestiuni de

fapt de natura celor

arătate prin cererea

de recurs, chestiuni care, de altminteri, nu justifică

o întârziere atât

de mare în soluționarea notificărilor și, cu atât mai puțin, nu poate solicita

a se impune reclamantei așteptarea finalizării procedurii administrative.

Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost

dată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi

nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

Primarul municipiului

Timișoara împotriva

deciziei nr. 85 din 25 martie 2008 a Curții de Apel

Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 10

decembrie 2008.