ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 304/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 11 iunie 2007 pe rolul Curții de

Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

reclamanții P.D., P.S., M.V., H.D.G., F.C.R., A.B.D., L.S., L.V., B.F., G.T., R.C.,

au chemat în judecată A.N.V. București, solicitând instanței să dispună

obligarea pârâtei la plata primelor de concediu ce li se cuvine pentru perioada

2001-2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului

până la data plății efective.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că sunt funcționari publici în cadrul A.N.V. – D.R.A.O.V. Cluj, iar

conform Legii nr. 188/1999 republicată, privind statutul funcționarilor

publici, art. 34 alin. (2) prevede că „funcționarul public are dreptul pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu."

Prin sentința civilă nr. 209/CA/P.I. din 3

decembrie 2007 Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții P.D., P.S., M.V., H.D.G.,

F.C.R., A.B.D., L.S., L.V., B.F., G.T., R.C. și a obligat-o pe pârâta A.N.V. să

plătească acestora sumele de bani reprezentând prima de concediu pe anii 2001 -

2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la

data plății efective, reținând, în esență, că suspendarea dispozițiilor art. 35

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, a amânat doar plata acestor

drepturi salariale și nu a avut ca efect anularea dreptul la plata primei de

concediu cuvenite funcționarilor publici, această plată fiind datorată de la

data încetării aplicabilității normelor de suspendare.

Împotriva sentinței civile pronunțate

de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

a declarat recurs, în termenul legal, pârâta D.R.A.O.V. Cluj în nume propriu și

pentru A.N.V., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru

nelegalitate și ne temeinicie.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă susține că nu există temei legal pentru acordarea primelor de

concediu pentru perioada 2001 - 2006, întrucât dispozițiile care reglementau

acest drept din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada respectivă,

astfel că acordarea primei de concediu ar echivala cu o retroactivitate a

dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată (2004).'

Analizând cauza, prin prisma motivelor

de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ. și cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este

nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Pe fond, în esență, problema de drept vizează legalitatea

acordării primei de concediu cuvenite reclamanților, funcționari publici,

pentru perioada 2001 - 2006, în cursul căreia au fost suspendate dispozițiile

care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999 (art. 33 alin. (2) în forma

inițială a legii; art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în

prezent art. 35 alin. (2) în forma republicată a legii în 2007).

Prin dispozițiile menționate din Legea nr.

188/1999 a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă

indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

Este de necontestat faptul că aplicarea

dispozițiilor respective din Legea nr. 188/1999 referitoare la prima de

concediu a fost suspendată în perioada 2001 - 2006, prin următoarele acte

normative: prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, până la 31 decembrie

2001; prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 și art. 32 din Legea nr. 744/2001,

până la 31 decembrie 2002; prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 și art.

7 alin. (3) din Legea nr. 632/2002, până la 31 decembrie 2003; prin art. 9 alin.

(7) din Legea nr. 507/2003 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 519/2003, până la

31 decembrie 2004; prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 7 alin.

(3) din Legea nr. 512/2004, până la 31 decembrie 2005; prin art. 5 alin. (5)

din Legea nr. 379/2005 și art. 5 alin. (l) din Legea nr. 380/2005, până la 31

decembrie 2006.

Însă, tot atât de adevărat este că

aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au

contravenit evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare

a muncii ca și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la

muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția

României nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte condiții decât cele

expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă

se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a

moralei publice, desfășurarea instrucției penale și prevenirea consecințelor

unei calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de

grav.

Astfel, înalta Curte constată că

instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor

incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța

dreptului, ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea

dispozițiilor constituționale, a practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor

Convenției europene a drepturilor omului.

In acest sens, sunt relevante

considerentele Deciziei nr. 12 din 5 februarie 2007, prin care, secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept

similare au reținut că:

„În atare situație, suspendarea

exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși

înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată

existenta și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce

prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut

să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce

ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate

fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un

drept patrimonial, a cărei existentă este recunoscută, să fie vidat de

substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii în statul de

drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor

situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să

se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de

lege."

Soluția Curții de Apel este legală și

temeinică având în vedere în special jurisprudența constantă a Înaltei Curți în

această materie, din care amintim cu titlu de exemplu Deciziile nr. 2696 din 25

mai 2007 și nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența secției de

contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - semestrul I, București, 2007;

Decizia nr. 77 din 5 noiembrie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a

stabilit că dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de

concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal; O.U.G. nr. 146/2007

care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia

plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a

căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și

actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006".

Fată de cele reținute, în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de D.R.A.O.V.

Cluj în nume propriu și pentru A.N.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.R.A.O.V. Cluj în nume

propriu și pentru A.N.V. București împotriva sentinței civile nr. 209/CA/P.I.

din 3 decembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22

ianuarie 2009.