ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4003/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 3 decembrie 2007, reclamanții B.M.V., ș.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții A.N.V. și Ministerul Economiei și Finanțelor, plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006 actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 341 din 5 februarie 2008, a admis acțiunea; a obligat pârâta A.N.V. să plătească reclamanților primele de concediu pentru perioada 2001-2006 actualizate; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi salariale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că în baza prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 funcționarul public are dreptul la primă de vacanță egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. S-a mai reținut că suspendările succesive ale dreptului la prima de concediu au avut ca efect întreruperea prescripției dar nu au dus la stingerea dreptului ci, după încetarea efectelor actelor de suspendare se impunea plata retroactivă. Totodată, s-a reținut că ambele instituții publice pârâte au obligații specifice de îndeplinirea cărora depinde realizarea dreptului reclamanților. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.V. prin D.R.A.O.V. București solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii.

Recurenta a susținut că dreptul de a cere acordarea primelor de concediu pentru perioada 2001-2003 este prescris, în conformitate cu dispozițiile art. 166 alin. (1) C. muncii. S-a mai susținut că, nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu pentru perioada 2004-2006 deoarece prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 au fost suspendate pentru acest interval, iar aplicarea acestora de la 1 ianuarie 2007 poate fi făcută numai pentru viitor. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Referitor la excepția prescripției dreptului de a cere plata primelor de concediu pentru perioada 2001-2003, se reține că dispozițiile legale prin care a fost suspendată aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune. Astfel, suspendarea unei dispoziții legale printr-un act normativ împiedică producerea de efecte juridice până la încetarea cauzei de suspendare. Și pe fondul cauzei c riticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine reclamanților pentru perioada precizată în acțiune. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.V. prin D.R.A.O.V. București împotriva sentinței civile nr. 341 din 5 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2008.