ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4003/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3

decembrie 2007, reclamanții B.M.V., ș.a., au solicitat, în contradictoriu cu

pârâții A.N.V. și Ministerul Economiei și Finanțelor, plata sumelor

reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006

actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data

plății efective.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 341 din 5

februarie 2008, a admis acțiunea; a obligat pârâta A.N.V. să plătească reclamanților

primele de concediu pentru perioada 2001-2006 actualizate; a obligat pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor

drepturi salariale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a

reținut că în baza prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

funcționarul public are dreptul la primă de vacanță egală cu salariul de bază

din luna anterioară plecării în concediu.

S-a mai reținut că suspendările succesive

ale dreptului la prima de concediu au avut ca efect întreruperea prescripției

dar nu au dus la stingerea dreptului ci, după încetarea efectelor actelor de

suspendare se impunea plata retroactivă.

Totodată, s-a reținut că ambele

instituții publice pârâte au obligații specifice de îndeplinirea cărora depinde

realizarea dreptului reclamanților.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta A.N.V. prin D.R.A.O.V. București solicitând admiterea acestuia și

modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii.

Recurenta a susținut că dreptul de a cere

acordarea primelor de concediu pentru perioada 2001-2003 este prescris, în

conformitate cu dispozițiile art. 166 alin. (1) C. muncii.

S-a mai susținut că, nu există temei

legal pentru acordarea primelor de concediu pentru perioada 2004-2006 deoarece prevederile

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 au fost suspendate pentru acest

interval, iar aplicarea acestora de la 1 ianuarie 2007 poate fi făcută numai

pentru viitor.

Examinând

cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în

continuare.

Referitor

la excepția prescripției dreptului de a cere plata primelor de concediu pentru

perioada 2001-2003, se reține că dispozițiile legale prin care a fost

suspendată aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au

întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune.

Astfel,

suspendarea unei dispoziții legale printr-un act normativ împiedică producerea

de efecte juridice până la încetarea cauzei de suspendare.

Și pe fondul cauzei c

riticile aduse hotărârii

instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus

citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga

perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin.

(2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate, din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Din

cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine reclamanților pentru

perioada precizată în acțiune.

Este

cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată

câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au

dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.V. prin

D.R.A.O.V. București împotriva sentinței civile nr. 341 din 5 februarie 2008 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 noiembrie 2008.