ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 619/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, la data de 25 aprilie 2007, reclamanții S.A., E.A.R., B.G., T.N., S.I., C.M., C.A., S.D., B.A. și Z.M. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea la plata drepturilor salariale, reprezentând prima de concediu pe anii 2000-2006 în cuantum actualizat cu rata inflației. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul instituției pârâte, iar, potrivit art. 33 alin. (2) (art. 34) din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol. Reclamanții au susținut că neacordarea acestor drepturi salariale este neîntemeiată, întrucât suspendarea prin acte normative a acordării acestor prime s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 16, 41 și 53 din Constituție, reprezentând o restrângere nejustificată și discriminatorie a unui drept constituțional fundamental. Prin sentința civilă nr. 2278 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepție neîndeplinirii procedurii prealabile și excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate. A admis acțiunea formulată de reclamanții S.A., E.A.R., B.G., T.N., S.I., C.M., C.A., S.D., B.A.

și Z.M. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor. A obligat pârâta la plata către reclamantul E.A.R. a sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2005-2006, precum și la plata către ceilalți reclamanți a sumelor reprezentând prime de concediu aferente anilor 2001-2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că deși exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pentru perioada 2001-2006, această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat în exercițiul său.

Pentru aceste considerente, instanța a apreciat ca lipsită de efecte juridice suspendarea acordării primei de vacanță pentru anii 2001-2006 și, în consecință, a obligat pârâtul, în temeiul art. 155, 156, art. 162-165 și art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001-2006, în raport cu perioada în care fiecare dintre reclamanți și-a desfășurat activitatea în cadrul instituției pârâte. Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor. În motivarea recursului, recurenta a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului de a cere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanță aferente perioadei 2001-2003 și că în mod eronat a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a lipsei procedurii prealabile.

Pe fondul cauzei, s-a motivat că nu există temei legal pentru a acorda primele de concediu în anii 2004, 2005 și 2006 deoarece dispoziția suspendată nu a fost în vigoare și deci în acești ani nu a fost prevăzut de lege dreptul la primele de concediu. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare: În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru acordarea primelor de concediu pe anii 2001-2006, față de dispozițiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare, momentul de început al termenului de prescripție de 3 ani se raportează la data reintrării în vigoare a dispoziției legale care reglementează dreptul la prima de concediu.

Și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile este neîntemeiată având în vedere natura raportului juridic dedus judecății, respectiv obligarea la plata unor drepturi salariale, care exclud prin esență condiția de admisibilitate prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile art. 91 1 din Legea nr. 188/1999 făcând trimitere în mod exclusiv la judecarea cauzelor având ca obiect raporturi de serviciu ale funcționarului public de către instanțele de contencios administrativ, fără a impune și această condiție de admisibilitate. Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 2278 din 26 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2008.