ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 619/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ

și fiscal, la data de 25 aprilie 2007, reclamanții S.A., E.A.R., B.G., T.N., S.I.,

C.M., C.A., S.D., B.A. și Z.M. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională

a Vămilor, solicitând obligarea la plata drepturilor salariale, reprezentând prima

de concediu pe anii 2000-2006 în cuantum actualizat cu rata inflației.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul instituției pârâte,

iar, potrivit art. 33 alin. (2) (art. 34) din Legea nr. 188/1999, funcționarul public

are dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază

din luna anterioară plecării în concediu.

Printr-o serie de ordonanțe

de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol.

Reclamanții au susținut

că neacordarea acestor drepturi salariale este neîntemeiată, întrucât suspendarea

prin acte normative a acordării acestor prime s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor

art. 16, 41 și 53 din Constituție, reprezentând o restrângere nejustificată și discriminatorie

a unui drept constituțional fundamental.

Prin sentința civilă

nr. 2278 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepție neîndeplinirii procedurii prealabile

și excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate. A admis acțiunea

formulată de reclamanții S.A., E.A.R., B.G., T.N., S.I., C.M., C.A., S.D., B.A.

și Z.M. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor. A obligat pârâta

la plata către reclamantul E.A.R. a sumelor reprezentând prima de concediu aferentă

anilor 2005-2006, precum și la plata către ceilalți reclamanți a sumelor reprezentând

prime de concediu aferente anilor 2001-2006, actualizate cu indicele de inflație

la data plății.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că deși exercițiul dreptului de a încasa prima

de concediu a fost suspendat pentru perioada 2001-2006, această suspendare nu echivalează

cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia

în intervalul de timp pentru care a fost suspendat în exercițiul său.

Pentru aceste considerente,

instanța a apreciat ca lipsită de efecte juridice suspendarea acordării primei de

vacanță pentru anii 2001-2006 și, în consecință, a obligat pârâtul, în temeiul

art. 155, 156, art. 162-165 și art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la plata

sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001-2006, în raport cu perioada

în care fiecare dintre reclamanți și-a desfășurat activitatea în cadrul instituției

pârâte.

Împotriva sentinței civile

sus menționate a declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor.

În motivarea recursului,

recurenta a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului

de a cere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanță aferente perioadei

2001-2003 și că în mod eronat a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii,

ca urmare a lipsei procedurii prealabile.

Pe fondul cauzei, s-a

motivat că nu există temei legal pentru a acorda primele de concediu în anii 2004,

2005 și 2006 deoarece dispoziția suspendată nu a fost în vigoare și deci în acești

ani nu a fost prevăzut de lege dreptul la primele de concediu.

Examinând cauza în raport

cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele expuse în continuare:

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru acordarea primelor de concediu

pe anii 2001-2006, față de dispozițiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

potrivit cărora la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția

afectată de suspendare reintră de drept în vigoare, momentul de început al termenului

de prescripție de 3 ani se raportează la data reintrării în vigoare a dispoziției

legale care reglementează dreptul la prima de concediu.

Și excepția neîndeplinirii

procedurii prealabile este neîntemeiată având în vedere natura raportului juridic

dedus judecății, respectiv obligarea la plata unor drepturi salariale, care exclud

prin esență condiția de admisibilitate prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea

nr. 554/2004, dispozițiile art. 91

1

din Legea nr. 188/1999 făcând trimitere

în mod exclusiv la judecarea cauzelor având ca obiect raporturi de serviciu ale

funcționarului public de către instanțele de contencios administrativ, fără a impune

și această condiție de admisibilitate.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația

de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat

că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii

2001-2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nicio dispoziție legală prin care să

fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima

de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum și prin art. 35

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat

nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada

anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar

ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută,

să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale

art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 2278 din 26 septembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2008.