ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1405/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanții L.L., T.D.V., M.M.I., A.O., M.F.D.,

P.A.P., T.S.M., R.L.S., R.C.P., L.M.G., F.D.M., V.C., C.S., B.M., C.M., P.M., M.Z.,

P.F., I.S., T.C., T.M., S.C., R.A. au chemat în judecată A.N.V., solicitând instanței

ca în contradictoriu cu pârâta să dea o hotărâre prin care să o oblige pe aceasta

din urmă la plata drepturilor bănești, reprezentând prime de concediu pentru anii

2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006 conform situației anexate acțiunii, sume care

să fie reactualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului

și până în ziua plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul A.N.V. – D.R.A.O.V.

Cluj și că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor

publici, la plecarea în concediu funcționarul public avea dreptul la o primă egală

cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează

separat, drept care, în baza unor dispoziții legale a fost suspendat succesiv, până

la data de 31 decembrie 2005.

Reclamanții au mai arătat

că, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, la expirarea

duratei de suspendare a actului normativ, dispoziția afectată de suspendare reintră

de drept în vigoare, dreptul în cauză fiind prevăzut și în dispozițiile constituționale.

Curtea de Apel Oradea,

secția comercială și de contencios, administrativ și fiscal, prin sentința nr. 202/CA/2007

– PI din 19 noiembrie 2007 a admis, acțiunea reclamanților, dispunând obligarea

pârâtei la plata drepturilor bănești, reprezentând prime de concediu pentru anii

2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006 în favoarea reclamanților, sume care vor fi

reactualizate în raport cu rata inflației de la data nașterii dreptului și până

în ziua plății efective.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut că, într-adevăr, în perioada 2001-2006, prin dispoziții

prevăzute în reglementări anuale bugetare, acest drept a fost suspendat succesiv,

însă la expirarea perioadei de suspendare, potrivit prevederilor art. 64 alin.

(2) din Legea nr. 24/2000, dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în

vigoare.

Împotriva acestei sentințe

considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs A.N.V.

Recurenta a susținut în

esență că pentru perioada 2001-2006 nu a existat temei legal pentru pata primelor

de vacanță, deoarece în acești ani, a fost suspendată prin lege aplicarea prevederilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Conform art. 64 alin. (2) din Legea

nr. 24/2000, republicată, această suspendare înseamnă că dispoziția suspendată nu

a fost în vigoare.

A mai susținut recurenta,

că nu există temei legal pentru a acorda în prezent primele de concediu pentru anii

2001-2006, întrucât prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu pot

fi aplicate retroactiv ci numai pentru viitor conform art. 15 alin. (2) din Constituția

României, republicată.

Examinând sentința atacată

în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor

fi arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, privind statutul funcționarilor

publici, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la

o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care

se impozitează separat.

Astfel, dreptul la prima

de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României revizuită (art.

49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un

drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum

jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept

nu poate fi considerat că nu a existat; în perioada anilor, pentru care exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și,

practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în-statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru

perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se

că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în

cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale

art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.V. împotriva sentinței civile nr. 202/CA/2007 – PI din 19 noiembrie 2007

a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios, administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 aprilie 2008.