ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 445/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ reclamanta D.I. a solicitat, în contradictoriu cu C.N.S.A.S., obligarea acestuia să-i plătească prima de concediu pe anii 2001 - 2006 actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și la plata de daune interese în temeiul ar. 161 alin. (4) C. muncii. În motivarea cererii reclamanta a arătat în esență că este funcționar public în cadrul C.N.S.A.S., iar potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel: art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001 a dispus suspendarea aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002; art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 suspendă acordarea primei până la 31 decembrie 2002; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 suspendă până la 31 decembrie 2003; art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 suspendă până la data de 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă până la 31 decembrie 2005; art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 suspendă până la 31 decembrie 2006. Cum suspendările succesive și-au încetat aplicabilitatea, reclamanta susține că este îndreptățită la primirea primelor de vacanță, însăși suspendarea fiind neconstituțională și nelegală, în raport de dispozițiile art. 38 din C. munci precum și art. 53 alin. (1) și (2), (art. 49 din vechea redactare) din Constituția României din care rezultă că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă o dată câștigat nu poate fi anulat.

Cu privire la drepturile reprezentând prima de vacanță pe anii 2001 - 2002, reclamanta invocă excepția de nelegalitate a textelor care reglementează suspendarea din legile bugetului de stat menționate, iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, competența revine Instanței de Fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt în vigoare. În acest sens, aceste norme contravin prevederilor art. 41 și art. 53, art. 16 și art. 15 alin. (2) din Constituție. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1827 din 26 iunie 2007 a admis în parte acțiunea formulată de D.I. în contradictoriu cu C.N.S.A.S. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma reprezentând prima de vacanță pe perioada 2001 - 2006 actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

A respins cererea întemeiată pe art. 161 alin. (4) C. muncii ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel această Instanță a hotărât următoarele: În ceea ce privește cenzurarea legalității normelor succesive de suspendare competența revine Instanței de Fond, iar nu Curții Constituționale având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și împrejurarea că normele de suspendare nu mai sunt în vigoare. Pe fondul cauzei suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 - 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul C.N.S.A.S.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că Instanța de Fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate și promulgate potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Se mai arată că și în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006, prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. De altfel, prin O.U.G.

nr. 146/2007 s-a reglementat modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare în perioada 2001 - 2006. Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1827 din 26 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2008.