ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 445/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului

administrativ reclamanta D.I. a solicitat, în contradictoriu cu C.N.S.A.S.,

obligarea acestuia să-i plătească prima de concediu pe anii 2001 - 2006

actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și la plata de

daune interese în temeiul ar. 161 alin. (4) C. muncii.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat în esență că este funcționar public în cadrul C.N.S.A.S., iar

potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999,

funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior,

printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui

articol, astfel: art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001 a dispus suspendarea

aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002; art. 12 alin. (4) din Legea nr.

743/2001 suspendă acordarea primei până la 31 decembrie 2002; art. 10 alin. (3)

din

Legea nr. 631/2002 suspendă până la 31

decembrie 2003; art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003

suspendă până la

data de 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă

până la 31 decembrie 2005; art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 suspendă

până la 31 decembrie 2006.

Cum

suspendările succesive și-au încetat aplicabilitatea, reclamanta susține că

este îndreptățită la primirea primelor de vacanță, însăși suspendarea fiind

neconstituțională și nelegală, în raport de dispozițiile art. 38 din C. munci

precum și art. 53 alin. (1) și (2), (art. 49 din vechea redactare) din

Constituția României din care rezultă că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă o dată câștigat nu poate fi anulat.

Cu privire la drepturile

reprezentând prima de vacanță pe anii 2001 - 2002, reclamanta invocă excepția

de nelegalitate a textelor care reglementează suspendarea din legile bugetului

de stat menționate, iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

competența revine Instanței de Fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt

în vigoare. În acest sens, aceste norme contravin

prevederilor art. 41 și art. 53, art. 16 și art. 15 alin. (2) din

Constituție.

Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 1827 din 26 iunie 2007 a admis în parte acțiunea formulată de D.I. în contradictoriu cu C.N.S.A.S. A obligat pârâta să plătească

reclamantei suma reprezentând prima de vacanță pe perioada 2001 - 2006

actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. A respins cererea

întemeiată pe art. 161 alin. (4) C. muncii ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel această Instanță a hotărât următoarele:

În

ceea ce privește cenzurarea legalității normelor succesive de suspendare

competența revine Instanței de Fond, iar nu Curții Constituționale având în

vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și împrejurarea că normele

de suspendare nu mai sunt în vigoare.

Pe

fondul cauzei suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 -

2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea

realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat

exercițiul său.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul C.N.S.A.S. criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea

motivelor de recurs, susține că Instanța de Fond nu a observat că legile

bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate și promulgate

potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este

obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Se mai arată că și în anul

2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat

pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor

sociale de stat pentru anul 2006, prevederile din actele normative în vigoare

referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost

suspendate până la data de 31 decembrie 2006.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu

fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest

drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la

primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,

trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a

prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine

reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a reglementat

modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de

odihnă în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost

suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de

salarizare în perioada 2001 - 2006.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are

dreptul la o primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.N.S.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1827 din 26 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 februarie 2008.