ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 758/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări

sociale, contencios administrativ și fiscal,

reclamanta C.N.S.C.A.,

în numele și pentru

membrii de sindicat prevăzuți în tabelul anexat

acțiunii, a chemat în judecată

pârâtul I.I.S.P.V. solicitând

obligarea

pârâtului la plata primelor de concediu cuvenite,

aferente anilor 2003, 2004 și

2005, egale cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu,

actualizate cu rata inflației

de la data scadentei până la data efectuării plății.

În motivarea acțiunii a

arătat că membrii F.S.

V.R. afiliată la C.N.S.C.A. sunt funcționari publici

care au

dreptul la prima de concediu, drepturi prevăzute de art. 34 alin (2) din

Legea

188/1999.

Ulterior, printr-o serie de

ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin.

(4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct.

7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu

privire la prima de concediu.

Reclamanta susține că ar fi

îndreptățită la primele de vacanță din ultimii 3 ani, conform art. 166 din

Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 – C. muncii, suspendările dispuse în legile

bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea, iar suspendarea este

neconstituțională și nelegală.

De asemenea, reclamanta

consideră că nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima

de vacanță din perioada 2001 - 2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi,

termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958

raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că,

după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani.

Restrângerea poate fi

dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie

să fie proporțională cu situația care a determinat-o să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a

libertății.

În fine, se mai arată că

normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art.

53 din Constituția României.

Pârâtul, prin întâmpinare a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 8014 din 19 decembrie 2006,

Tribunalul București, secția a

VIII a, admis excepția necompetenței

materiale invocate din oficiu și a declinat

competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București pe rolul

căreia cauza a fost

înregistrată la data de 3 aprilie 2007, la secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1500

din 4 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a obligat

pârâtul să plătească membrilor de sindicat sumele reprezentând prime de

concediu pentru anii 2003, 2004 și 2005, actualizate cu rata inflației la data

plății efective.

Pentru a pronunța această

hotărâre Instanța de Fond a reținut, în esență, că membrii de sindicat

reprezentați de reclamant, în calitate de funcționari publici au dreptul la o

primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul I.I.S.P.V. criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea

motivelor de recurs, susține că Instanța de Fond nu a observat că legile

bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate și promulgate

potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este

obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Se mai arată că și în anul

2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat

pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor

sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare

referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost

suspendate până la data de 31 decembrie 2006.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu

fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest

drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi cenzurați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost

prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, membrii

sindicatului reprezentați de reclamantă au dreptul la o primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) teza I C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.I.S.P.V. împotriva sentinței nr. 1500 din 4 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2008.