ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 758/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, reclamanta C.N.S.C.A., în numele și pentru membrii de sindicat prevăzuți în tabelul anexat acțiunii, a chemat în judecată pârâtul I.I.S.P.V. solicitând obligarea pârâtului la plata primelor de concediu cuvenite, aferente anilor 2003, 2004 și 2005, egale cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, actualizate cu rata inflației de la data scadentei până la data efectuării plății. În motivarea acțiunii a arătat că membrii F.S. V.R. afiliată la C.N.S.C.A.

sunt funcționari publici care au dreptul la prima de concediu, drepturi prevăzute de art. 34 alin (2) din Legea 188/1999. Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. Reclamanta susține că ar fi îndreptățită la primele de vacanță din ultimii 3 ani, conform art. 166 din Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 – C. muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea, iar suspendarea este neconstituțională și nelegală.

De asemenea, reclamanta consideră că nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță din perioada 2001 - 2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art. 53 din Constituția României.

Pârâtul, prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 8014 din 19 decembrie 2006, Tribunalul București, secția a VIII a, admis excepția necompetenței materiale invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la data de 3 aprilie 2007, la secția a VIII a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 1500 din 4 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească membrilor de sindicat sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2003, 2004 și 2005, actualizate cu rata inflației la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre Instanța de Fond a reținut, în esență, că membrii de sindicat reprezentați de reclamant, în calitate de funcționari publici au dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul I.I.S.P.V. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că Instanța de Fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate și promulgate potrivit prevederilor Constituției României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Se mai arată că și în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi cenzurați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, membrii sindicatului reprezentați de reclamantă au dreptul la o primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) teza I C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.I.S.P.V. împotriva sentinței nr. 1500 din 4 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2008.