ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4746/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalului București, secția a VIII a, conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, sub nr. 38152/3/2006 reclamanții A.N., A.D., A.G., A.M., A.C.M., A.G., B.D., B.G., B.P.E., B.S., B.A.C., B.T., B.V.R., B.R., B.M., B.C., B.M., B.C., B.C., B.R., B.S.M., B.M., B.C.L., B.F., B.M., B.V., B.G., B.M., B.M., B.A., B. A.M., B.D., B.A., B. C.G., B.M.A., B.A.L., C.C., C.A.T., C.D., C.G., C.C.A., C.A.C., C.M., C.A., C.V., C.E., C.G.M., C. M.A., C.L., C.M., C.A.G., C.A., C.F., C.N.A., C.G., C.A., D. G.A., D.C., D.E.M., D.E.M., D.M.A., D.I., D.L.M. , D.S., D.M., D.V., D.M., D.R.D., D.A., D.E.N., D.I., E.M., E.I., E.D., E.A., E.V., E.G., E.E., F.A.S., F.C.

A., F.I., F.I., F. V., F.A., G.A., G. B.M., G.A., G.F. C., G.F.V., G.R., G.L.B., G.A.A. M., G.C., G.H.E., G. E., G.B.A., G.C.A. G.E., G.G., H.D.E. H.A., I.G.O., I. A., I.L., I.R.M., I.D. L., I.S., I.M.O., I.M., I. L., I.M.N., I.D., I.A .M.E., I.N., I.F., I.M.B., I.E., I.M.G., L.T.T., L.T., L.I., L.M.D., L.I., M.D., M. P., M.D.O., M.I., M.C., M.I.C., M.V.Z., M.V., M.C.I., M.J., M.G.I., M.E.A., M.D., M.M., M.L.A., M.C.D., M.C.A., M.E., M.F., M.R., M.G., M.E., M.L.R., M.B.M., M. L., M.A.M., M.S., N.M., N.I.L., N.D., N.A.M., N.G.S., N.M.V., N.S.A., N.A.S., N.O., N. T., N.O., N.A.T., N. E., N.M.I., N.A., N.S., N.V.M., O.R.M., O. A., P.C.I., P.R. A., P.V., P.A., P.C., P. D., P.L.A., P.G.M., P.C.V.V., P.A.C., P.G., P.M.R., P.D., P.I., P.S., P.C., P.B.D., P.M.M., P.S.M.A., P.S.M., P.M., P.G., R.D., R.I.D., R.V.L., R.M., funcționari publici în cadrul I.N.S., reprezentați legal de sindicatul din I.N.S.

București, au solicitat în contradictoriu cu pârâții I.N.S. București și M.F.P. obligarea acestuia să plătească prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005 actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. În motivarea cererii reclamanții au arătat în esență, că sunt funcționari publici în cadrul pârâtului și membrii ai sindicatului din I. N.S. București, potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Ulterior, printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel: art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001 a dispus suspendarea aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002; art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 suspendă acordarea primei până la 31 decembrie 2002; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 suspendă până la 31 decembrie 2003; art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 suspendă până la data de 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă până la 31 decembrie 2005. Cum suspendările succesive și-au încetat aplicabilitatea, reclamanții susțin că sunt îndreptățiți la primirea primelor de vacanță, însăși suspendarea fiind neconstituțională și nelegală, în raport de dispozițiile art. 38 C. muncii precum și art. 53 alin. (1) și alin. (2) - (art. 49 din vechea redactare) din Constituția României din care rezultă că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă o dată câștigat nu poate fi anulat.

Cu privire la drepturile reprezentând prima de vacanță pe anii 2001 - 2005, r eclamanții invocă excepția de nelegalitate a textelor care reglementează suspendarea din legile bugetului de stat menționate, iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, competența revine instanței de fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt în vigoare. în acest sens, aceste norme contravin prevederilor art. 41 și art. 53, art. 16 și art. 15 alin. (2) din Constituție.

Prin sentința civilă nr. 453 din 18 ianuarie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 38512/3/2006 al Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de necompetență materială și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrat la data de 27 februarie 2007. Prin sentința civilă nr. 958 din 3 aprilie 2007. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile de prematuritate, prescripție a dreptului la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.

A admis acțiunea formulată de reclamanții A.N., A.D., A.G., A.M., A.C.M., A.G., B.D., B.G., B.P.E., B.S., B.A.C., B.T., B.V.R., B.R., B.M., B.C., B.M., B.C., B.C., B.R., B.S.M., B.M., B.C.L., B.F., B.M., B.V., B.G., B.M., B.M., B.A., B. A.M., B.D., B.A., B. C.G., B.M.A., B.A.L., C.C., C.A.T., C.D., C.G., C.C.A., C.A.C., C.M., C.A., C.V., C.E., C.G.M., C. M.A., C.L., C.M., C.A.G., C.A., C.F., C.N.A., C.G., C.A., D. G.A., D.C., D.E.M., D.E.M., D.M.A., D.I., D.L.M. , D.S., D.M., D.V., D.M., D.R.D., D.A., D.E.N., D.I., E.M., E.I., E.D., E.A., E.V., E.G., E.E., F.A.S., F.C. A., F.I., F.I., F. V., F.A., G.A., G. B.M., G.A., G.F. C., G.F.V., G.R., G.L.B., G.A.A. M., G.C., G.H.E., G. E., G.B.A., G.C.A.

G.E., G.G., H.D.E. H.A., I.G.O., I. A., I.L., I.R.M., I.D. L., I.S., I.M.O., I.M., I. L., I.M.N., I.D., I.A .M.E., I.N., I.F., I.M.B., I.E., I.M.G., L.T.T., L.T., L.I., L.M.D., L.I., M.D., M. P., M.D.O., M.I., M.C., M.I.C., M.V.Z., M.V., M.C.I., M.J., M.G.I., M.E.A., M.D., M.M., M.L.A., M.C.D., M.C.A., M.E., M.F., M.R., M.G., M.E., M.L.R., M.B.M., M. L., M.A.M., M.S., N.M., N.I.L., N.D., N.A.M., N.G.S., N.M.V., N.S.A., N.A.S., N.O., N. T., N.O., N.A.T., N. E., N.M.I., N.A., N.S., N.V.M., O.R.M., O. A., P.C.I., P.R. A., P.V., P.A., P.C., P. D., P.L.A., P.G.M., P.C.V.V., P.A.C., P.G., P.M.R., P.D., P.I., P.S., P.C., P.B.D., P.M.M., P.S.M.A., P.S.M., P.M., P.G., R.D., R.I.D., R.V.L., R.M., funcționari publici în cadrul I.N.S., reprezentați legal de sindicatul din I.N.S.

București, în contradictoriu cu pârâții I.N.S. București și M.F.P. A obligat pârâții să plătească fiecărui reclamant, corespunzător perioadei în care și-au desfășurat activitatea ca funcționari publici în cadrul I.N.S., drepturile bănești reprezentând prime de vacanță pe perioada 2001 – 2005, actualizată cu indicele de inflație la data plății. A respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată. A obligat pârâții la plata sumei de 9880 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanți. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată, INS subordonându-se direct Guvernului României, reclamații fiind salariații unei unități bugetare aflate direct în subordinea Guvernului, iar M.F.P.

are obligația să vireze fondurile necesare în vederea plătii drepturilor către reclamanți, având în vedere obligația stabilită de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 de a întocmi proiectul legii bugetului sau al legii de rectificare a bugetului, pe baza proiectelor de buget al ordonatorilor principali de credite. De asemenea, este neîntemeiată și excepția de prematuritate, dreptul reclamanților dedus judecății fiind actual și existent, susținerile pârâtului M.F.P. privind prematuritatea făcând obiectul analizei pe fond. S-a reținut că reclamanții sunt angajați ai pârâtului, în calitate de funcționari publici, având dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Această dispoziție legală a fost suspendată succesiv prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 63/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 până la data de 31 decembrie 2005 și prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 până la data de 31 decembrie 2006. Întrucât normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare la data sesizării instanței, cenzurarea legalității acestor suspendări succesive revine conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 instanței de fond și nu Curții Constituționale. În acest sens s-a apreciat că normele de suspendare contravin art. 41 și art. 53 din Constituție întrucât dreptul de remunerare a muncii ce aparține dreptului la muncă nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică.

Totodată, normele de suspendare contravin și art. 16 alin. (1) din Constituție, reclamanții fiind discriminați față de alți angajați, precum și art. 15 alin. (2) din Constituție întrucât suspendă retroactiv un drept câștigat sub imperiul Legii nr. 188/1999. Deși exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2003-2005, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând însăși înlăturarea dreptului. Suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.

Prin urmare, nu se poate reține susținerea pârâtului potrivit căreia pentru anii 2001 – 2002 dreptul la acțiune al reclamanților este prescris, întrucât, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, legea fiind un caz de forță majoră ce a împiedicat reclamanții să formuleze acțiune. Prin încheierea din 12 iulie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantele B.M., B.M. și S.L.C., reprezentate prin Sindicatul din I.N.S. București. A dispus îndreptarea erorii materiale și înlăturarea omisiunilor strecurate în sentința civilă nr. 958 din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în sensul menționării numelui corect al reclamantei S.L.C.

și includerea în practica, considerente și dispozitiv a reclamantelor B.M. și B.M. Împotriva sus-menționatei sentințe au declarat recurs atât I.N.S. cât și M.E.F. În motivarea celor două recursuri, s-a arătat, în esență, că acțiunea nu a fost timbrată și că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a M.E.F. Pe fond, s-a susținut că dreptul reclamanților de a pretinde plata pentru anii 2001 – 2003 privind primele de concediu este prescris și în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile art. 1 și art. 3 al Decretului nr. 167/1958 și conform regulii generale cuprinsă la art. 7 alin. (1), prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Nu poate fi opozabilă teoria conform căreia pe perioada suspendării aplicării dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată a fost suspendat și dreptul la acțiune al reclamanților întrucât suspendarea prescripției extinctive presupune existența unor situații, limitativ prevăzute de lege care-l pun în imposibilitatea de a acționa pe titularul dreptului la acțiune, ori situația de față nu se încadrează în situațiile limitativ prevăzute de art. 13 - 14 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al reclamanților nefiind afectat de existența unei norme juridice de suspendare câtă vreme însăși reclamanții recunosc că existența unei dispoziții de suspendare nu echivalează cu inexistența dreptului.

Ca atare dreptul reclamanților la plata acestor sume a existat pe toată perioada respectivă și la fel dreptul corelativ la acțiune. S-a mai invocat incidența prevederilor C. muncii, art. 166 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data când acestea erau datorate iar potrivit art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Împrejurarea că prin acte normative succesive a fost suspendată acordarea acestor prime, nu poate conduce la concluzia că a fost întrerupt cursul prescripției, câtă vreme pe de o parte, efectul suspensiv era limitat în timp, iar pe de altă parte cazurile de suspendare a cursului prescripției sunt limitativ prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958, în cauză nefăcându-se dovada că au intervenit acte de întrerupere a prescripției. S-a mai motivat că în mod nelegal și netemeinic s-a acordat plata drepturilor solicitate, actualizate în funcție de indicele de inflație la data plății efective. Potrivit art. 269 alin. 1 C. muncii, „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

S-a susținut că punerea în întârziere reprezintă condiția sine qua non a obligării la plata de despăgubiri și ca atare, actualizarea ar putea opera cel mult de la plata introducerii cererii de chemare în judecată. În privința cheltuielilor de judecată, s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., acesta presupune existența unei culpe a I.N.S. în neonorarea retențiilor reclamanților,fapt ce a generat introducerea acțiunii, dar în fapt neplata sumelor pretinse este cauzată de existența unor dispoziții legale de suspendare cărora I.N.S. nu se putea sustrage. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri pentru considerentele expuse în continuare. În primul rând, acțiunile având ca obiect plata primelor de concediu sunt scutite de plata taxelor de timbru întrucât sunt litigii de muncă, având ca obiect drepturi bănești. Instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., pe care a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că acesta are obligația să vireze fondurile necesare în vederea plății drepturilor către reclamanți. Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 – 2006. Astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 și 2002. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. În mod întemeiat instanța de fond a obligat la plata primei de vacanță actualizată cu indicele de inflație la data plății, întrucât în speță nu era cazul unei puneri în întârziere a pârâtului, ci a solicitării de acordare a unor drepturi bănești cuvenite. În privința cheltuielilor de judecată, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. prevăd obligația de plată a acestora de către partea care a căzut în pretenții, situație în care instanța de fond a procedat corect și legal. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se vor respinge recursurile declarate în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de I.N.S. și de M.E.F. împotriva sentinței nr. 958 din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabile. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2007.