ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4746/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4746/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalului București,

secția a VIII a, conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 38152/3/2006 reclamanții A.N., A.D.,

A.G., A.M., A.C.M.,

A.G., B.D., B.G.,

B.P.E., B.S., B.A.C., B.T., B.V.R., B.R., B.M., B.C., B.M., B.C., B.C., B.R.,

B.S.M., B.M., B.C.L., B.F., B.M., B.V., B.G., B.M., B.M., B.A., B.

A.M., B.D., B.A., B.

C.G., B.M.A., B.A.L.,

C.C., C.A.T., C.D., C.G., C.C.A.,

C.A.C.,

C.M., C.A.,

C.V., C.E., C.G.M., C.

M.A.,

C.L., C.M.,

C.A.G., C.A., C.F.,

C.N.A.,

C.G., C.A., D.

G.A., D.C., D.E.M.,

D.E.M.,

D.M.A., D.I., D.L.M.

,

D.S., D.M., D.V.,

D.M., D.R.D., D.A.,

D.E.N., D.I., E.M.,

E.I., E.D., E.A., E.V., E.G., E.E., F.A.S., F.C.

A., F.I., F.I., F.

V., F.A.,

G.A., G.

B.M., G.A., G.F.

C.,

G.F.V., G.R.,

G.L.B., G.A.A.

M., G.C., G.H.E., G.

E., G.B.A., G.C.A.

G.E.,

G.G., H.D.E.

H.A., I.G.O., I.

A.,

I.L., I.R.M., I.D.

L., I.S., I.M.O., I.M., I.

L.,

I.M.N., I.D., I.A

.M.E., I.N., I.F.,

I.M.B.,

I.E., I.M.G., L.T.T., L.T., L.I.,

L.M.D.,

L.I., M.D., M.

P., M.D.O., M.I., M.C., M.I.C., M.V.Z., M.V., M.C.I.,

M.J., M.G.I., M.E.A., M.D.,

M.M., M.L.A.,

M.C.D.,

M.C.A., M.E., M.F.,

M.R.,

M.G., M.E.,

M.L.R., M.B.M., M.

L.,

M.A.M., M.S., N.M.,

N.I.L., N.D., N.A.M.,

N.G.S.,

N.M.V., N.S.A., N.A.S., N.O., N.

T., N.O.,

N.A.T., N.

E., N.M.I., N.A., N.S.,

N.V.M.,

O.R.M., O.

A., P.C.I., P.R.

A., P.V.,

P.A., P.C., P.

D., P.L.A., P.G.M., P.C.V.V., P.A.C., P.G., P.M.R., P.D.,

P.I., P.S., P.C., P.B.D.,

P.M.M., P.S.M.A.,

P.S.M., P.M., P.G., R.D., R.I.D., R.V.L., R.M., funcționari publici în

cadrul I.N.S., reprezentați legal de sindicatul din I.N.S. București, au

solicitat în contradictoriu cu pârâții I.N.S. București și M.F.P. obligarea

acestuia să plătească prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005

actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

În motivarea cererii

reclamanții au arătat în esență, că sunt funcționari

publici în cadrul pârâtului și membrii ai sindicatului din I.

N.S. București, potrivit art. 33 alin. (2),

devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcționarul public

are dreptul, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară

plecării

în concediu. Ulterior, printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus

suspendarea

aplicării acestui articol, astfel: art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001 a

dispus suspendarea aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002; art. 12 alin.

(4) din

Legea nr. 743/2001 suspendă

acordarea primei până la 31 decembrie 2002; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002

suspendă până la 31 decembrie 2003; art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003

suspendă până la data de 31 decembrie 2004; art. 8

alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă

până la 31 decembrie 2005.

Cum

suspendările succesive și-au încetat aplicabilitatea, reclamanții susțin

că sunt îndreptățiți la primirea primelor de

vacanță, însăși suspendarea fiind

neconstituțională și nelegală, în

raport de dispozițiile art. 38 C. muncii

precum

și art. 53 alin. (1) și alin. (2) - (art. 49 din vechea redactare) din

Constituția României

din care rezultă că un drept derivând dintr-un

raport juridic de muncă o dată câștigat nu poate fi anulat.

Cu privire la

drepturile reprezentând prima de vacanță pe anii 2001 - 2005, r

eclamanții invocă excepția de nelegalitate a textelor

care reglementează

suspendarea din legile bugetului de stat menționate,

iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, competența revine

instanței de fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt în vigoare. în acest

sens, aceste norme contravin prevederilor art. 41 și art. 53, art. 16 și art. 15

alin. (2) din Constituție.

Prin sentința

civilă nr. 453 din 18 ianuarie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 38512/3/2006 al

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale,

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de necompetență

materială și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde a fost

înregistrat la data de 27 februarie 2007.

Prin sentința

civilă nr. 958 din 3 aprilie 2007. Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile de prematuritate,

prescripție a dreptului la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.

A admis

acțiunea formulată de reclamanții A.N., A.D.,

A.G.,

A.M., A.C.M.,

A.G., B.D., B.G., B.P.E., B.S., B.A.C., B.T., B.V.R.,

B.R., B.M., B.C., B.M., B.C., B.C., B.R., B.S.M., B.M., B.C.L., B.F., B.M.,

B.V., B.G., B.M., B.M., B.A., B.

A.M., B.D.,

B.A., B.

C.G., B.M.A., B.A.L., C.C., C.A.T., C.D., C.G., C.C.A.,

C.A.C., C.M., C.A.,

C.V., C.E., C.G.M., C.

M.A., C.L., C.M.,

C.A.G., C.A., C.F.,

C.N.A., C.G., C.A., D.

G.A., D.C., D.E.M., D.E.M.,

D.M.A., D.I.,

D.L.M.

,

D.S., D.M., D.V.,

D.M.,

D.R.D., D.A.,

D.E.N., D.I., E.M., E.I., E.D., E.A., E.V., E.G., E.E.,

F.A.S., F.C.

A., F.I., F.I., F.

V., F.A., G.A., G.

B.M., G.A., G.F.

C., G.F.V., G.R.,

G.L.B., G.A.A.

M., G.C.,

G.H.E., G.

E., G.B.A., G.C.A.

G.E., G.G., H.D.E.

H.A., I.G.O., I.

A., I.L., I.R.M., I.D.

L., I.S., I.M.O., I.M., I.

L., I.M.N., I.D., I.A

.M.E., I.N., I.F.,

I.M.B., I.E., I.M.G.,

L.T.T., L.T., L.I.,

L.M.D., L.I., M.D., M.

P.,

M.D.O., M.I., M.C., M.I.C., M.V.Z., M.V., M.C.I., M.J., M.G.I., M.E.A., M.D.,

M.M., M.L.A., M.C.D.,

M.C.A., M.E., M.F.,

M.R., M.G., M.E.,

M.L.R., M.B.M., M.

L., M.A.M., M.S., N.M.,

N.I.L., N.D., N.A.M.,

N.G.S., N.M.V., N.S.A.,

N.A.S., N.O., N.

T., N.O., N.A.T., N.

E.,

N.M.I., N.A., N.S.,

N.V.M., O.R.M., O.

A.,

P.C.I., P.R.

A., P.V., P.A., P.C., P.

D.,

P.L.A., P.G.M., P.C.V.V., P.A.C., P.G., P.M.R., P.D., P.I., P.S., P.C., P.B.D.,

P.M.M., P.S.M.A.,

P.S.M., P.M.,

P.G., R.D., R.I.D., R.V.L., R.M., funcționari publici în cadrul I.N.S.,

reprezentați legal de sindicatul din I.N.S. București, în contradictoriu cu

pârâții I.N.S. București și M.F.P.

A obligat

pârâții să plătească fiecărui reclamant, corespunzător perioadei în care și-au

desfășurat activitatea ca funcționari publici în cadrul I.N.S., drepturile

bănești reprezentând prime de vacanță pe perioada 2001 – 2005, actualizată cu

indicele de inflație la data plății.

A respins

cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.

A obligat

pârâții la plata sumei de 9880 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

reclamanți.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că

excepția lipsei calității procesuale pasive este

neîntemeiată,

INS subordonându-se direct Guvernului României, reclamații fiind salariații

unei unități bugetare aflate direct în subordinea Guvernului, iar M.F.P. are

obligația să vireze fondurile necesare în vederea plătii drepturilor către

reclamanți, având în vedere obligația stabilită de art. 35 alin. (1) din Legea

nr. 500/2002 de a întocmi proiectul legii bugetului sau al legii de rectificare

a bugetului, pe baza proiectelor de buget al ordonatorilor principali de

credite.

De asemenea, este

neîntemeiată și excepția de prematuritate, dreptul reclamanților dedus

judecății fiind actual și existent, susținerile pârâtului M.F.P. privind

prematuritatea făcând obiectul analizei pe fond.

S-a reținut că

reclamanții sunt angajați ai pârâtului, în calitate de funcționari publici,

având dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna

anterioară

plecării în concediu conform art.

33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Această

dispoziție legală a fost suspendată succesiv prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr.

33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr.

63/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004

până la data de 31 decembrie 2005 și prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005

până la data de 31 decembrie 2006.

Întrucât

normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare la data sesizării

instanței, cenzurarea legalității acestor suspendări succesive revine conform art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 instanței de fond și nu Curții Constituționale.

În acest sens s-a apreciat că normele de suspendare contravin art. 41 și art.

53

din

Constituție întrucât dreptul de remunerare a muncii ce aparține dreptului la

muncă

nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o

societate democratică.

Totodată,

normele de suspendare contravin și art. 16 alin. (1) din Constituție,

reclamanții fiind discriminați față de alți angajați, precum și art. 15 alin.

(2) din Constituție întrucât suspendă retroactiv un drept câștigat sub imperiul

Legii nr. 188/1999.

Deși exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost

suspendat pe perioada 2003-2005, suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu stingerea

acestuia ci are ca efect imposibilitatea temporară a

realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură

cu caracter permanent, aceasta însemnând însăși înlăturarea dreptului.

Suspendarea

dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu

stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia

în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.

Prin urmare, nu

se poate reține susținerea pârâtului potrivit căreia pentru anii 2001 – 2002

dreptul la acțiune al reclamanților este prescris, întrucât, potrivit art. 13 lit.

a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel

împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă

acte de întrerupere, legea fiind un caz de forță majoră ce a împiedicat

reclamanții să formuleze acțiune.

Prin încheierea

din 12 iulie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantele B.M., B.M. și

S.L.C., reprezentate prin Sindicatul din I.N.S. București.

A dispus

îndreptarea erorii materiale și înlăturarea omisiunilor strecurate în sentința

civilă nr. 958 din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, în sensul menționării numelui corect al

reclamantei S.L.C. și includerea în practica, considerente și dispozitiv a

reclamantelor B.M. și B.M.

Împotriva

sus-menționatei sentințe au declarat recurs atât I.N.S. cât și M.E.F.

În motivarea

celor două recursuri, s-a arătat, în esență, că acțiunea nu a fost timbrată și

că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive a M.E.F.

Pe fond, s-a

susținut că dreptul reclamanților de a pretinde plata pentru anii 2001 – 2003

privind primele de concediu este prescris și în mod greșit a fost respinsă

excepția prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile art. 1 și art.

3 al Decretului nr. 167/1958 și conform regulii generale cuprinsă la art. 7 alin.

(1), prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Nu poate fi opozabilă teoria conform căreia pe perioada suspendării aplicării

dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată a fost

suspendat și dreptul la acțiune al reclamanților întrucât suspendarea

prescripției extinctive presupune existența unor situații, limitativ prevăzute

de lege care-l pun în imposibilitatea de a acționa pe titularul dreptului la

acțiune, ori situația de față nu se încadrează în situațiile limitativ

prevăzute de art. 13 - 14 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al

reclamanților nefiind afectat de existența unei norme juridice de suspendare

câtă vreme însăși reclamanții recunosc că existența unei dispoziții de suspendare

nu echivalează cu inexistența dreptului. Ca atare dreptul reclamanților la

plata acestor sume a existat pe toată perioada respectivă și la fel dreptul

corelativ la acțiune.

S-a mai invocat

incidența prevederilor C. muncii, art. 166 alin. (1) din Legea nr. 53/2003,

potrivit cărora dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se

prescrie în termen de 3 ani de la data când acestea erau datorate iar potrivit art.

283 alin. (1) lit. c) C. muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict

de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la

acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă

în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către

salariat.

Împrejurarea că

prin acte normative succesive a fost suspendată acordarea acestor prime, nu

poate conduce la concluzia că a fost întrerupt cursul prescripției, câtă vreme

pe de o parte, efectul suspensiv era limitat în timp, iar pe de altă parte

cazurile de suspendare a cursului prescripției sunt limitativ prevăzute în art.

13 din Decretul nr. 167/1958, în cauză nefăcându-se dovada că au intervenit

acte de întrerupere a prescripției.

S-a mai motivat

că în mod nelegal și netemeinic s-a acordat plata drepturilor solicitate, actualizate

în funcție de indicele de inflație la data plății efective.

Potrivit art. 269

alin. 1 C. muncii, „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și

principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat

în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa

angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură

cu serviciul”.

S-a susținut că

punerea în întârziere reprezintă condiția sine qua non a obligării la plata de

despăgubiri și ca atare, actualizarea ar putea opera cel mult de la plata

introducerii cererii de chemare în judecată.

În privința

cheltuielilor de judecată, s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., acesta presupune existența unei culpe a I.N.S. în neonorarea

retențiilor reclamanților,fapt ce a generat introducerea acțiunii, dar în fapt

neplata sumelor pretinse este cauzată de existența unor dispoziții legale de

suspendare cărora I.N.S. nu se putea sustrage.

Examinând cauza

în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele

recursuri pentru considerentele expuse în continuare.

În primul rând,

acțiunile având ca obiect plata primelor de concediu sunt scutite de plata

taxelor de timbru întrucât sunt litigii de muncă, având ca obiect drepturi

bănești.

Instanța de

fond s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.,

pe care a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că acesta are obligația să

vireze fondurile necesare în vederea plății drepturilor către reclamanți.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 – 2006.

Astfel cum corect a reținut

instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004)

precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr.

365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost

înlăturată existența pentru anii 2001 și 2002.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat

nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o

îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa

și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

În mod întemeiat instanța de fond a obligat la plata primei

de vacanță actualizată cu indicele de inflație la data plății, întrucât în

speță nu era cazul unei puneri în întârziere a pârâtului, ci a solicitării de

acordare a unor drepturi bănești cuvenite.

În privința cheltuielilor de judecată, dispozițiile art. 274

C. proc. civ. prevăd obligația de plată a acestora de către partea care a căzut

în pretenții, situație în care instanța de fond a procedat corect și legal.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală

și temeinică, se vor respinge recursurile declarate în cauză, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art.

28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de I.N.S. și de M.E.F. împotriva sentinței nr. 958 din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabile.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2007.