ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2083/2008

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1939 din 11 iulie 2007, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanții

B.C., B.F., B.V., C.G., C.D., C.A.G., M.C., M.V.,

M.A., N.L., T.T.C., în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Economiei și Finanțelor

și

A.N.V.,

având ca obiect plata

primei de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație la data

plății efective.

A respins totodată capătul

de cerere privind obligarea

Ministerului Economiei și Finanțelor

să aloce fondurile necesare

plății sumelor solicitate, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune

invocată de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel

instanța a reținut că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 funcționarii

publici au dreptul în afara indemnizației de concediu și la o primă egală cu salariu

de bază din luna anterioară plecării în concediu, prevederi legale a căror aplicare

a fost suspendată prin

O.U.G.

nr. 33/2001 și apoi succesiv,

prin legile bugetului, până la 31 decembrie 2006.

Față de această situație

de fapt instanța de fond a reținut că măsura suspendării are ca efect numai amânarea

punerii în aplicare a dispozițiilor legale și nu echivalează cu o abrogare a acestora

pe termen limitat, iar odată cu expirarea duratei de suspendare a aplicării acestor

prevederi, obligația corelativă dreptului consfințit prin lege devine exigibilă;

s-a invocat în acest sens și decizia XXIII din 12 decembrie 2005 a Plenului

Înalta Curte de Casație

și Justiție

.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, au declarat recurs pârâții.

În cadrul unor critici

comune, recurenții - pârâți au susținut, în esență, că instanța i-a obligat în mod

nelegal la plata primelor de concediu, neținând seama de faptul că, prin O.U.G.

nr. 33/2001, precum și prin legi succesive ale bugetului de stat, au fost suspendate

prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea ce echivalează cu inexistența

dreptului pe perioada suspendării.

Recurenta-pârâtă

A.N.V.

a susținut în plus că,

pentru drepturile salariale aferente anilor 2001-2003, dreptul la acțiune era prescris,

instanța de fond aplicând greșit legea în materie.

Analizând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți,

precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este

legală și temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prin Legea nr. 188/1999

s-a instituit dreptul funcționarilor publici de a primi, pe lângă indemnizația de

concediu, și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat că acordarea

primei de vacanță prin prevederile legale sus menționate a fost suspendată în anii

2001-2006 prin dispoziții normative succesive însă, așa cum corect a reținut instanța

de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, atâta vreme cât nu

există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la primă

de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din aceeași

lege, în forma republicată (Monitor Oficial nr. 251/22.03.2004) precum și prin

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară,

M. Of. nr. 365/29.05.2007.

Nu se poate considera

deci că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența

lui în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional

ce garantează realizarea drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea

în continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența

lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât dispozițiilor art. 53 din Constituția

României, privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și

prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Un astfel de drept nu

poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost

suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept

prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării

lui.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune pentru primele de concediu aferente anilor 2001-2003,

prima instanță a respins-o în mod corect ca neîntemeiată, având în vedere prevederile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și faptul că, legile de suspendare

a dreptului au constituit un caz de forță majoră care i-a împiedicat pe reclamanți

să facă acte de întrerupere.

E de precizat și că, prin

O.U.G. nr. 146/2007, intrată în vigoare la 20 decembrie 2007, s-a aprobat plata

primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006.

Față de aceste motive,

constatând că sentința atacată este legală și temeinică, în baza art. 312 alin.

(1) teza a doua din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentele recursuri,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de Ministerul Economiei și Finanțelor și de A.N.V. împotriva sentinței civile

nr. 1939 din 11 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 23 mai 2008.