ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2083/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1939 din 11 iulie 2007, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B.C., B.F., B.V., C.G., C.D., C.A.G., M.C., M.V., M.A., N.L., T.T.C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și A.N.V., având ca obiect plata primei de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. A respins totodată capătul de cerere privind obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici au dreptul în afara indemnizației de concediu și la o primă egală cu salariu de bază din luna anterioară plecării în concediu, prevederi legale a căror aplicare a fost suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001 și apoi succesiv, prin legile bugetului, până la 31 decembrie 2006. Față de această situație de fapt instanța de fond a reținut că măsura suspendării are ca efect numai amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale și nu echivalează cu o abrogare a acestora pe termen limitat, iar odată cu expirarea duratei de suspendare a aplicării acestor prevederi, obligația corelativă dreptului consfințit prin lege devine exigibilă; s-a invocat în acest sens și decizia XXIII din 12 decembrie 2005 a Plenului Înalta Curte de Casație și Justiție . Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs pârâții.

În cadrul unor critici comune, recurenții - pârâți au susținut, în esență, că instanța i-a obligat în mod nelegal la plata primelor de concediu, neținând seama de faptul că, prin O.U.G. nr. 33/2001, precum și prin legi succesive ale bugetului de stat, au fost suspendate prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea ce echivalează cu inexistența dreptului pe perioada suspendării. Recurenta-pârâtă A.N.V. a susținut în plus că, pentru drepturile salariale aferente anilor 2001-2003, dreptul la acțiune era prescris, instanța de fond aplicând greșit legea în materie. Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici de a primi, pe lângă indemnizația de concediu, și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Este adevărat că acordarea primei de vacanță prin prevederile legale sus menționate a fost suspendată în anii 2001-2006 prin dispoziții normative succesive însă, așa cum corect a reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la primă de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din aceeași lege, în forma republicată (Monitor Oficial nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară, M. Of.

nr. 365/29.05.2007. Nu se poate considera deci că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența lui în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate. De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât dispozițiilor art. 53 din Constituția României, privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune pentru primele de concediu aferente anilor 2001-2003, prima instanță a respins-o în mod corect ca neîntemeiată, având în vedere prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și faptul că, legile de suspendare a dreptului au constituit un caz de forță majoră care i-a împiedicat pe reclamanți să facă acte de întrerupere. E de precizat și că, prin O.U.G. nr. 146/2007, intrată în vigoare la 20 decembrie 2007, s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006. Față de aceste motive, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, în baza art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor și de A.N.V. împotriva sentinței civile nr. 1939 din 11 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 mai 2008.