ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2188/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2350 din 3 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureșt, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formualtă de P.D.V., în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, și a aobligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2005-2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut că reclamantul a îndeplinit o funcție publică în cadrul Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap în perioada 16 mai 2005 - 15 septembrie 2006 și are dreptul la plata drepturilor salariale solicitate, conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, întrucât suspendarea prevederilor respective în perioada 2001-2006 a fost temporară și actele normative de suspendare nu pot ultraactiva.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând, în esență, că reclamantul nu avea dreptul la plata primei de concediu pentru anii 2005 și 2006, întrucât în perioada respectivă au fost suspendate dispozițiile din Legea nr. 18 8/1999 care reglementau acest drept. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc. civ. și cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, problema de drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite reclamantului, funcționar public, pentru perioada 2005-2006, în cursul căreia au fost suspendate dispozițiile care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999. Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma inițială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999. Este de necontestat faptul că, prin acte normative succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2001-2006.

Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului, ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor constituționale, a practicii Instanței Supreme și a Dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 12 din 5 februarie 2007, prin care, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare au reținut că: „în atare situație, suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege." Soluția Curții de Apel este legală și temeinică având în vedere și următoarele: -jurisprudența constantă a Înaltei Curți în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu Deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 și nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, București, 2007; -Decizia nr. 77 din 5 noiembrie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. (2)) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal; -O.U.G.

nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006". Față de cele reținute, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap împotriva sentinței civile nr. 2350 din 3 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.