ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 331/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 331/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 322/
PI din 29 martie 2005, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea formulată
de reclamanta, R.A.T. Timișoara împotriva pârâtei, A.C.R., filiala Județeană
Timiș, pe care a obligat-o la plata sumei de 253.470.000 lei, reprezentând echivalentul
lipsei de folosință a spațiului proprietatea reclamantei, ocupat, fără titlu,
de pârâtă, în perioada 26 noiembrie 2001 – 26 aprilie 2002.
Apelurile formulate de
ambele părți au fost respinse prin decizia civilă nr. 67 din 28 februarie 2006,
pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 9903/COM/2005.
Împotriva evocatei decizii
au formulat recurs ambele părți.
Prin recursul declarat de
reclamantă se susține că decizia este „neîntemeiată”, că au fost ignorate
hotărârile judecătorești care au determinat suspendarea evacuării, a executării
silite a evacuării, că s-a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă
definitiv prin decizia nr. 791 din 21 martie 2002 a Curții de Apel Timișoara și
că de la acest moment începe să curgă termenele de prescripție pentru
solicitarea pretențiilor întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.
Asemenea recursului
reclamantei, în care nu se indică încadrarea motivelor în raport de
dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nici în recursul pârâtei nu se face o astfel
de încadrare, susținându-se, însă, că, pe de o parte, greșit a fost respinsă
excepția de necompetență materială invocată, iar, pe de altă parte, că, modul
de stabilire a prejudiciului este greșit.
Cu privire la recursul
formulat de reclamantă:
Conform dispozițiilor art. 304
alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere
numai pentru motive de nelegalitate, cu excepția prevăzută de art. 304
1
C.
proc. civ.
Îmbogățirea fără justă cauză
este urmarea unui fapt juridic prin care o persoană își mărește patrimoniul,
fără temei legal, micșorând patrimoniul alteia.
Ocuparea abuzivă de către
pârâtă a spațiului, proprietatea reclamantei, nu a dus nici la mărirea
patrimoniului celei dintâi și nici la micșorarea patrimoniului celei de-a doua.
Fapta ilicită prin care o
persoană este împiedicată să-și exercite atributele dreptului de proprietate
antrenează răspunderea delictuală, fiind aplicabile dispozițiile art. 998, 999 C.
civ.
Fiind aplicabile
dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958 cursul
prescripției începe să curgă din momentul în care persoana prejudiciată a
cunoscut sau a trebuit să cunoască paguba cât și pe cel răspunzător de ea.
Este neîndoielnic că,
reclamanta a cunoscut că, pârâta este cea care îi ocupă abuziv spațiul și, ca
urmare, este răspunzătoare de producerea pagubei.
Momentul de începere a
producerii pagubei este cel în care se declanșează acțiunea ilicită – pârâta,
deși nu mai avea contract de închiriere, a refuzat delictual să elibereze spațiul.
Fiind o acțiune continuă, zi
de zi se produce o pagubă, care crește continuu până la momentul în care
încetează acțiunea ilicită.
Nu înseamnă însă, că
păgubitul a luat cunoștință de existenta pagubei abia în momentul încetării
delictului.
Astfel, instanțele au făcut
o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, raportându-se atât
la perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri prin cererea introductivă
cât și la termenul de prescripție de 3 ani, anteriori momentului sesizării
instanței.
Cu privire la recursul
declarat de pârâtă, deși, se invocă încălcarea normelor ce reglementează
competența materială, se fac referiri la normele de competență teritorială și
capacitate procesuală, fără, însă, a se argumenta în ce au constat încălcările
produse prin decizia pronunțată în cauză.
În speța de față, au fost
corect aplicate dispozițiile art. 7 alin. (2) și ale art. 10 pct. 4 C. proc.
civ., cât și, art. 41 alin. (2) C. proc. civ. Conform art. 41 alin. (2) C.
proc. civ., asociațiile fără personalitate juridică pot sta în judecată ca
pârâte, dacă au organe proprii de conducere, iar pe de altă parte, instanța
locului unde obligațiile urmează a fi executate este competentă să soluționeze
cauza.
Aspectul de netemeinicie,
privind modul în care au fost analizate probele nu poate face obiectul analizei
în cadrul recursului care este reglementat ca o cale extraordinară de atac,
iar, lipsa diligențelor unei părți în a-și administra toate probele pe care le
consideră concludente nu poate fi transferată și imputată instanțelor.
Pentru considerentele
arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta R.A.T. Timișoara, împotriva deciziei nr. 67 din 28 februarie
2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ca nefondat.
Respinge recursul declarat
de pârâta A.C.R., filiala A.C.R. Timiș, împotriva deciziei nr. 67 din 28
februarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 24 ianuarie 2007.