ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 331/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 322/ PI din 29 martie 2005, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta, R.A.T. Timișoara împotriva pârâtei, A.C.R., filiala Județeană Timiș, pe care a obligat-o la plata sumei de 253.470.000 lei, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a spațiului proprietatea reclamantei, ocupat, fără titlu, de pârâtă, în perioada 26 noiembrie 2001 – 26 aprilie 2002. Apelurile formulate de ambele părți au fost respinse prin decizia civilă nr. 67 din 28 februarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 9903/COM/2005. Împotriva evocatei decizii au formulat recurs ambele părți.

Prin recursul declarat de reclamantă se susține că decizia este „neîntemeiată”, că au fost ignorate hotărârile judecătorești care au determinat suspendarea evacuării, a executării silite a evacuării, că s-a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă definitiv prin decizia nr. 791 din 21 martie 2002 a Curții de Apel Timișoara și că de la acest moment începe să curgă termenele de prescripție pentru solicitarea pretențiilor întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Asemenea recursului reclamantei, în care nu se indică încadrarea motivelor în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nici în recursul pârâtei nu se face o astfel de încadrare, susținându-se, însă, că, pe de o parte, greșit a fost respinsă excepția de necompetență materială invocată, iar, pe de altă parte, că, modul de stabilire a prejudiciului este greșit.

Cu privire la recursul formulat de reclamantă: Conform dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, cu excepția prevăzută de art. 304 1 C. proc. civ. Îmbogățirea fără justă cauză este urmarea unui fapt juridic prin care o persoană își mărește patrimoniul, fără temei legal, micșorând patrimoniul alteia. Ocuparea abuzivă de către pârâtă a spațiului, proprietatea reclamantei, nu a dus nici la mărirea patrimoniului celei dintâi și nici la micșorarea patrimoniului celei de-a doua. Fapta ilicită prin care o persoană este împiedicată să-și exercite atributele dreptului de proprietate antrenează răspunderea delictuală, fiind aplicabile dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Fiind aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958 cursul prescripției începe să curgă din momentul în care persoana prejudiciată a cunoscut sau a trebuit să cunoască paguba cât și pe cel răspunzător de ea. Este neîndoielnic că, reclamanta a cunoscut că, pârâta este cea care îi ocupă abuziv spațiul și, ca urmare, este răspunzătoare de producerea pagubei. Momentul de începere a producerii pagubei este cel în care se declanșează acțiunea ilicită – pârâta, deși nu mai avea contract de închiriere, a refuzat delictual să elibereze spațiul. Fiind o acțiune continuă, zi de zi se produce o pagubă, care crește continuu până la momentul în care încetează acțiunea ilicită. Nu înseamnă însă, că păgubitul a luat cunoștință de existenta pagubei abia în momentul încetării delictului.

Astfel, instanțele au făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, raportându-se atât la perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri prin cererea introductivă cât și la termenul de prescripție de 3 ani, anteriori momentului sesizării instanței. Cu privire la recursul declarat de pârâtă, deși, se invocă încălcarea normelor ce reglementează competența materială, se fac referiri la normele de competență teritorială și capacitate procesuală, fără, însă, a se argumenta în ce au constat încălcările produse prin decizia pronunțată în cauză. În speța de față, au fost corect aplicate dispozițiile art. 7 alin. (2) și ale art. 10 pct. 4 C. proc. civ., cât și, art. 41 alin. (2) C. proc.

civ. Conform art. 41 alin. (2) C. proc. civ., asociațiile fără personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, iar pe de altă parte, instanța locului unde obligațiile urmează a fi executate este competentă să soluționeze cauza. Aspectul de netemeinicie, privind modul în care au fost analizate probele nu poate face obiectul analizei în cadrul recursului care este reglementat ca o cale extraordinară de atac, iar, lipsa diligențelor unei părți în a-și administra toate probele pe care le consideră concludente nu poate fi transferată și imputată instanțelor. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta R.A.T. Timișoara, împotriva deciziei nr. 67 din 28 februarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ca nefondat. Respinge recursul declarat de pârâta A.C.R., filiala A.C.R. Timiș, împotriva deciziei nr. 67 din 28 februarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2007.