ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6532/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1560 din

27 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost

respinsă acțiunea formulată de Direcția de Pașapoarte București, prin care s-a

solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtului I.R.M., care

a fost returnat din Franța la data de 19 iulie 2006, în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu Franța, aprobat prin H.G. nr. 278/1994.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a avut în vedere prin coroborare dispozițiile Legii nr. 248/2005 și

ale Protocolului nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului, precum și practica judiciară a Curții Europene pentru Drepturile Omului

în materia dreptului la liberă circulație.

S-a considerat că returnarea

pârâtului din Franța nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica

aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație, deoarece

această sancțiune nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică

și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei.

Apelurile declarate de

Ministerul Public, Parchetul de lângă Tribunalul București și Direcția Generală

de Pașapoarte au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 101 din 16

februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

S-a reținut de asemenea că

aplicarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație nu poate face

obiectul altor restrângeri decât a acelora prevăzute în art. 2 pct. 3 din

Protocolul nr. 4 adițional la Convenție. Și cum pârâtul s-a aflat câteva zile

ocazional în Franța, această ședere, chiar ilegală nu este apreciată ca fiind

de natură să aducă atingere securității naționale, siguranței publice, ori

celorlalte valori enumerate limitativ de textul menționat, astfel că în mod

corect a fost respinsă acțiunea.

Împotriva acestei decizii

reclamanta a declarat recursul de față, solicitând casarea ei și pe fond

admiterea cererii și restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtului,

pe teritoriul Franței, pentru o perioadă de maximum 3 ani.

Se susține că în mod greșit

a fost respinsă acțiunea, în situația în care cel în cauză a fost returnat din

Franța. S-a dat astfel o interpretare greșită prevederilor cuprinse în art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede ca singură condiție pentru luarea

măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație în străinătate este

aceea a returnării. Măsura se circumscrie situațiilor prevăzute de art. 53 din

Constituție, ce vizează apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.

Recursul nu este întemeiat,

urmând a fi respins în raport de cele ce urmează.

Așa cum rezultă și din

expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, ambele instanțe care s-au

pronunțat în cauză au reținut cu judicioase și ample motivări că dreptul la

liberă circulație este garantat de legea națională, care este în acord cu

convențiile internaționale la care România este parte și că totodată, acest

drept poate fi supus anumitor limitări.

Instanța de apel a avut în

vedere incidența în speță a prevederilor art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, în sensul căruia instanța poate dispune restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Rezultă din

redactarea textului că aplicarea sancțiunii de restrângere a dreptului la

liberă circulație nu este condiționată numai de returnarea persoanei în cauză,

ci dimpotrivă, luarea unei atari măsuri fiind lăsată la aprecierea instanței,

evident în raport de situația concretă din speță.

Astfel, s-a hotărât corect

că simpla returnare a părții din Franța, după o ședere de câteva zile, anume în

perioada 7 iulie 2006-19 iulie 2006 nu poate constitui un temei suficient

pentru restrângerea pe viitor a dreptului de liberă circulație pe teritoriul

Franței, câtă vreme nu s-a dovedit și nici nu s-a susținut că aplicarea unei

atari sancțiuni ar corespunde unei situații extreme. Aceasta este necesară

pentru limitarea dreptului, în acord cu prevederile Directivei Parlamentului și

Consiliului Europei nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, ce are în vedere afectarea

ordinii publice, a siguranței sau a sănătății publice.

Aceste cerințe nu sunt

întrunite în cauză, astfel că în mod corect s-a hotărât în cauză că nu se

impune luarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație.

Așa fiind, recursul de față

este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

Ministerul Administrației și Internelor, Direcția Generală de Pașapoarte

împotriva deciziei nr. 101 din 16 februarie 2007 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie

2007.