ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8052/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 7 martie 2008, sub

nr. 9736/3/2008, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative a solicitat instanței să

dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Franța

pentru o perioadă de cel mult trei ani, pârâtului N.C.

Prin sentința civilă nr. 643 din 9

aprilie 2008 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de reclamantă

ca neîntemeiată.

Instanța a reținut în pronunțarea

acestei hotărâri că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 278/1994 pentru aprobarea

Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind

readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, fiecare parte contractantă

readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părți contractante

și fără formalități, orice persoană care nu a îndeplinit condițiile de intrare

sau nu mai îndeplinește cerințele privind șederea, aplicabile pe teritoriul

statului părții solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că are

cetățenia părții contractante solicitate.

În speță, din declarația pârâtului

rezultă că acesta s-a stabilit pe teritoriul Franței, unde a stat fără forme

legale.

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează dreptul

la liberă circulație și prevede că acest drept poate să facă obiectul unor

restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o

societate democratică.

În condițiile în care nu s-a dovedit

că pârâtul a avut un comportament necorespunzător pe teritoriul Franței,

restrângerea dreptului la liberă circulație nu se impune ca o măsură necesară

într-o societate democratică, justificată de interesul public.

Prin decizia civilă nr. 431 din 22

mai 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile sus

menționate.

A reținut instanța de apel că simpla

neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea străinilor

nu este de natură a constitui în sine o conduită care să justifice o măsură de

limitare a libertății de circulație. Aceasta implică, în plus față de

tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o presupune,

existența și a unei amenințări serioase, suficient de grave față de cerințele

de ordine publică, de natură să afecteze interesele fundamentale ale

societății.

Conform art. 3 din Protocolul

C.E.D.O., exercitarea dreptului la liberă circulație nu poate face obiectul

altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri

necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța

publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția

sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor și libertăților altora.

Raportat la aceste aspecte,

stabilirea fără forme legale a pârâtului pe teritoriul statului francez, fără a

se dovedi un comportament necorespunzător din partea acestuia, nu impune luarea

măsurilor solicitate, criticile apelantei fiind neavenite.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamanta, criticând hotărârea ca nelegală, pentru următoarele

motive:

Autoritățile române au luat act de

măsura dispusă de autoritățile franceze în baza Acordului de readmisie încheiat

cu Franța, fără a putea cenzura returnarea pârâtului, cu atât mai mult cu cât

părțile semnatare au prevăzut că cetățenii vor fi readmiși fără formalități

deosebite, dacă nu îndeplinesc condițiile legale în vigoare pentru intrarea și

șederea lor pe teritoriul statului părții contractante solicitante.

Conform art. 52 din Legea nr.

248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006, până la data aderării

României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean român în baza

unui acord de readmisie încheiat între România și un stat membru al Uniunii

Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate,

constituită în condițiile art. 40, trebuia să se refere la teritoriul tuturor

acestor state, cu excepția celor cu privire la care persoana dovedea că are un

drept de intrare. Ulterior acestei date, măsura se aplică doar pentru statul

din care a fost returnat, în speță, Franța.

Art. 38 lit. a) din aceeași lege

prevede restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație cu privire la

persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat.

Conform art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

așa încât ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice

în care cetățenii români să poată circula în străinătate.

Art. 17 din legea supremă

reglementează protecția acordată de statul român în cazul cetățenilor români,

aflați în străinătate, cu condiția îndeplinirii obligațiilor ce le revin

acestora și cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența lor din

țară.

Măsura restrângerii se justifică, în

speță, pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele limitative,

enumerate de art. 53 din Constituție.

Migrația ilegală se aplică și celor

care au intrat pe teritoriul unei țări fără a avea documentele legale, precum

și celor care au încălcat regulile de tranzit.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute

în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a

ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din

România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și pe

plan extern.

Pentru aceste considerente, a fost

elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea atât a prevederilor

constituționale, cât și a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și

politice și art. 2 din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O.

Actul normativ menționat reprezintă

baza legală în dreptul intern pentru aplicare măsurii de restrângere, fiind dat

cu respectarea dispozițiilor C.E.D.O. și îndeplinește calitățile legii, în

sensul că este accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor

sale.

România a negociat prin Tratatul de

Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă de tranziție

de 2 până la 7 ani, la capitolul privind libera circulație a persoanelor,

astfel că unele state membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii

noilor state pe o perioadă de doi ani după aderare.

Tot legislația comunitară mai

prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul unui stat membru al

Uniunii Europene, respectând scopul de a-și căuta un loc de muncă și de a

munci, cu respectarea art. 5, art. 7 și art. 8 din Directiva 2004/38/CE.

Motivarea instanței că statul român

ar trebui să respecte Directiva menționată mai sus nu este incidentă în cauză,

aceasta fiind transpusă în legislația românească, prin Legea nr. 102/2005.

Recurenta a solicitat admiterea căii

de atac și pe fond, restrângerea dreptului de circulație al pârâtului, pe o

perioadă de cel mult trei ani, în Franța.

Analizând decizia civilă recurată,

din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel a reținut că dreptul

cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt

motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.

Instanța nu a considerat că măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost

returnate în baza unui acord de readmisie este, în sine, contrară Constituției

sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci

doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este

suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.

Într-adevăr, simpla returnare a

pârâtului din Franța, la data de 18 ianuarie 2008, în baza Acordului de

readmisie încheiat între cele două țări, nu poate să constituie un temei

suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului părții la libera

circulație, în acest stat al Uniunii Europene.

Deși, potrivit art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca

fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație

a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne

ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate

lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de

sănătate publică [art. 27 alin. (1)].

Or, în speță, chiar dacă instanța nu

poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza acordului de

readmisie, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă circulație pe

viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar

amenința conduita părții una dintre valorile mai sus menționate.

Dobândind statutul de țară membră a

Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului

comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a

statelor membre ale Uniunii Europene.

Dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților

europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a

Consiliului.

Pe de altă parte, suspendarea,

pentru o perioadă de doi ani, a aplicării Directivei, în cazul României și

Bulgariei, în situația lucrătorilor, cu excepția celor care respectă condițiile

de lucru ale statului pe teritoriul căruia își desfășoară activitatea, nu sunt

incidente în speță deoarece intimatul a fost returnat pentru ședere ilegală pe

teritoriul statului francez, iar nu pentru desfășurarea unei munci fără

respectarea legislației statului respectiv.

Din perspectiva art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei

persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște

anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și

anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să

fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma

raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării

dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În plus, pe lângă cerința ca măsura

dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze și

calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și

previzibilă în privința efectelor sale.

Cele două condiții sunt îndeplinite,

legea fiind publicată în Monitorul Oficial și prezentând suficiente garanții

împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută

posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se

aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se

aplică măsura respectivă).

Cu toate acestea, nu se respectă

criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate

democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al

pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporționată față de

scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2

din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Returnarea pârâtului din Franța, la

18 ianuarie 2008, în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român cu

această țară, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistența

unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a părții.

Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică

și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.

În concluzie, cum reclamanta nu a

fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii

solicitate, față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat

și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei

civile nr. 431 din 22 mai 2008 al Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie

2008.