ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6570/2007

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 149 din 29

ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în

contradictoriu cu pârâtul P.C.D.

Pentru a pronunța această hotărâre,

în esență, tribunalul a reținut că libertatea de mișcare a cetățenilor este

reglementată de Legea nr. 248/2005, însă, conform art. 20 din Constituție,

trebuie avute în vedere prevederile art. 2 din Protocolul 4 la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin care se recunosc

anumite drepturi și libertăți, altele decât cele care figurează în Convenție și

în Primul Protocol adițional al Convenției, intrat în vigoare la data de 20

iunie 2004.

Drepturile care compun libertatea de

circulație pot cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr. 4. Limitările acestor

drepturi trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să

fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată și în această

materie de organele Convenției, prin prisma raportului de proporționalitate

între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a drepturilor în discuție și

mijloacele folosite pentru realizarea lor.

A reținut tribunalul, că măsura

solicitată de reclamantă este disproporționată în raport cu scopul urmărit prin

adoptarea ei, cu consecința constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenție, pentru că returnarea pârâtului din Franța, la

data de 6 august 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu

Franța, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei

ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a acestuia.

Pârâtul a dovedit că este căsătorit

în Franța, are o fiică născută în acest stat și că soția sa este rezident în

Franța.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 288 din 25 aprilie 2007, a respins apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe, reținând că odată cu aderarea României

la UE pârâtul a dobândit și cetățenia europeană, iar dreptul acestuia de a se

afla pe teritoriul unui stat membru al UE nu poate fi limitat în orice

condiții.

Condițiile acestei limitări sunt

stabilite de Directiva 2004/38/CE a cărei implementare trebuie asigurată în

toate statele membre, iar, conform dispozițiilor Directivei, limitarea

dreptului la liberă circulație al cetățenilor statului membru al UE poate fi

dispusă numai dacă returnarea s-a produs din motive de încălcare a

dispozițiilor legale de punere în pericol a ordinii publice, a siguranței

naționale ori a sănătății publice a statului respectiv sau a altui stat membru

al Comunității Europene.

A reținut instanța de apel, că

pârâtul nu se încadrează în cazurile de încălcare a ordinii publice, a

siguranței naționale ori a sănătății publice, pentru a justifica adoptarea

măsurii de limitare a dreptului la liberă circulație al acestuia.

Instanțele de judecată sunt chemate

să verifice respectarea dreptului fundamental la liberă circulație al părții,

în contextul art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 25 din Constituția

României.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esență,

a arătat că intimatul P.C.D. a fost returnat din Franța la data de 6 august

2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară,

ratificat prin H.G. nr. 278/1994.

Recurenta a susținut că în mod

greșit a fost respins apelul, deși pârâtul a recunoscut că a fost returnat din

Franța pentru nerespectarea condițiilor de intrare și ședere în această țară. Temeiul

acțiunii l-a constituit măsura returnării pârâtului și sunt aplicabile

prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, text care stabilește ca

unică condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării

dreptului la liberă circulație, returnarea dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie.

Prin folosirea sintagmei „legea

stabilește condițiile exercitării acestui drept”, legiuitor constituant a

stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută și că trebuie

să se desfășoare potrivit unor reguli, iar aceste reguli sunt stabilite de

Legea nr. 248/2005.

Dispozițiile art. 5 din acest act

normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în

străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

stipulează că „În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu

este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de

a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților

altora....”.

Aceste îngrădiri sunt stabilite de

Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub

aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor

dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta a arătat că, potrivit art.

25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se

stabilesc prin lege și că, în temeiul art. 17 din Constituție, cetățenii români

aflați în străinătate se bucură de protecția Statului Român, însă trebuie să-și

îndeplinească și obligațiile ce le revin, cu excepția acelora care nu sunt

compatibile cu absența lor din țară.

Prin urmare, ține de opțiunea

legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români

pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează

una dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați

în străinătate. Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor

expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității

naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului

migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe

plan intern, cât și extern.

În declarația de recurs se

precizează că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor

returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituției,

sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 855 din

28 noiembrie 2006.

România nefiind membră a Uniunii

Europene la data la care pârâtul a fost returnat, dispozițiile Tratatului de

aderare și ale Directivei nu sunt obligatorii. Pentru a determina legea

aplicabilă fiecărui caz în parte trebuie să se aibă în vedere momentul

apariției situației juridice care a determinat aplicarea legii. Nu se aplică

prevederile Directivei 2004/38/CE, Legea nr. 248/2005 nu contravine

prevederilor acestei Directive, iar aplicarea regulii „o situație juridică

produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data

producerii ei” s-a făcut în practica Curții Constituționale.

S-a mai susținut, că alin. (9) al

anexei VII la Legea nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind

aderarea României și a Republicii Bulgaria la Uniunea Europeană, reglementează

posibilitatea ca România și vechile state membre ale Uniunii să deroge de la

dispozițiile art. 2 din Directivă. Prin alin. (9) al anexei VII la Legea nr.

157/2002 s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data aderării României la

UE aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, în privința lucrătorilor, cu excepția

menționată la alin. (2) al anexei VII la Legea nr. 157/2005.

Garanția de la art. 2 din Protocolul

Adițional nr. 4 la Convenție suportă anumite restricții, ceea ce înseamnă că

dreptul la liberă circulație nu are caracter absolut.

Protocolul nr. 4 prevede existența

unui scop legitim pe care această limitare să-l urmărească, privind securitatea

națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor

penale, protecția drepturilor și libertăților altora. Aceste limitări trebuie

să aibă caracter necesar într-o societate democratică, necesitate raportată la

existența unei proporționalități între scopul urmărit prin aplicarea

limitărilor și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Respingerea cererii de restrângere a

exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului nu este justificată de

circumstanțele concrete ale cauzei, pentru că, chiar din declarația pârâtului

de la data returnării, rezultă că returnarea s-a produs pe motiv că acesta nu

îndeplinea condițiile de ședere legală pe teritoriul statului francez,

încălcând una din obligațiile impuse de art. 5 din Legea nr. 248/2005.

Restrângerea dreptului la liberă

circulație pe teritoriul Franței are un scop legitim, respectiv prevenirea unor

fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat, scop legitim

circumscris unui alt scop, și anume asigurarea unei imagini pentru România care

să-i confere aptitudinile și capacitatea de a se integra și raporta la normele

din Uniunea Europeană.

Recursul va fi anulat ca netimbrat,

pentru următoarele considerente.

Față de natura pricinii și de

prevederile art. 11, art. 13 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de

timbru și ale art. 3 din Ordonanța nr. 32/1995 privind timbru judiciar,

republicată, recursul trebuia timbrat cu sumele de 4 lei taxă judiciară de

timbru și 0,15 lei timbru judiciar, iar, conform art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 146/1997, taxele de timbru se plătesc anticipat.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 146/1997, cu totul excepțional, instanțele judecătorești pot reține cereri

sau acțiuni netimbrate, punând în vedere părții să plătească taxele de timbru

până la primul termen de judecată, însă neîndeplinirea acestei obligații până

la termenul acordat de instanță se sancționează cu anularea cererii, conform

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Dispozițiile acestui text sunt

incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar.

În prezenta cauză, pentru că

recurenta nu a făcut dovada plății taxelor de timbru anterior datei când s-a

înregistrat cererea de recurs, pentru termenul de judecată din 11 octombrie

2007 s-a dispus citarea acesteia cu mențiunea „să depună taxa judiciară de

timbru în valoare de 4 lei (40.000 lei vechi) și timbru judiciar în valoare de

0,15 lei (1.500 lei vechi).

Deși, potrivit procesului-verbal

aflat la fila 22 dosar, recurenta a fost legal citată cu această mențiune, la

termenul din 11 octombrie 2007 aceasta nu s-a prezentat în instanță și nici nu

a depus la dosar înscrisuri care să ateste plata taxelor de timbru.

Nefiind îndeplinită obligația plății

taxelor de timbru, fără a se analiza criticile formulate de recurentă, conform

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, recursul va fi anulat ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează ca netimbrat recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 288 din 25

aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 11 octombrie 2007.