ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2820/2008

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin sentința nr. 976 din 25 iunie

2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată

acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în

contradictoriu cu pârâtul G.L., reținând, în esență, că în legislația română

regimul liberei circulații a cetățenilor români este stabilit de Legea nr. 248

din 20 iulie 2007, care se coroborează cu prevederile constituționale,

respectiv art. 25 din Constituție, dar se impune a fi avute în vedere

„dispozițiile art. 20 Tratatele internaționale privind drepturile omului”, text

constituțional care stabilește că, atunci când există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale la care România este

parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

De aceea, în speță, sunt incidente

și prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, care la alin. (2) stabilește

că orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar

la alin. (3) statuează că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul

altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța

publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția

sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților

altora. Textul prevede, în alin. (4), că drepturile recunoscute în paragraful 1

pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor

restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public

într-o societate democratică.

A reținut tribunalul, că drepturile

care compun libertatea de circulație pot cunoaște anumite limitări în cazurile

și condițiile prevăzute de art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr. 4, care

trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie

necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma

raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei

limitări și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În privința Legii nr. 248/2005,

condiția accesibilității legii este îndeplinită, însă art. 38 și art. 39 sunt

redactate în termeni generali, singurele elemente clar deținute fiind cele

referitoare la categoriile de persoane cărora li se poate aplica măsura în

discuție.

Măsura restrângerii exercitării

dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul Franței este

disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința

constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la

Convenție, deoarece returnarea acestuia, la data de 1 mai 2007, în baza

acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, nu reprezintă o

împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe în libertatea de

circulație a pârâtului.

Nu s-a făcut dovada că măsura solicitată

de reclamantă se înscrie în limitele prevăzute de art. 53 alin. (1) din

Constituție, pentru că expulzarea nu reprezintă o situație care să se

regăsească în ipoteza textului constituțional.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 538/A din

13 septembrie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe, reținând că simpla evocare de către reclamantă în

motivarea acțiunii a unui acord internațional la care România este parte nu

reprezintă o probă a temeiniciei cererii. Reclamanta are obligația să

dovedească încălcarea de către pârât a condițiilor în care se exercită dreptul

menționat, iar cererea acesteia nu poate fi primită față de dispozițiile art.

39 din Tratatul Comunității Europene, doar pentru faptul că pârâtul a fost

expulzat din Franța.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta care, invocând art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., a

arătat, în esență, că în mod greșit tribunalul și instanța de apel au apreciat

că acțiunea nu este întemeiată.

Chiar și în condițiile existenței

principiilor priorității dreptului comunitar și al aplicării directe a

acestuia, aplicarea măsurii reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 este condiționată de returnarea dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie și încălcarea legislației statului de unde cetățeanul respectiv a

fost returnat. Cetățenii români dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii

Europene trebuie să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din

aceasta, în acord cu legislația actuală și obligațiile asumate de România în

calitate de stat membru al Uniunii Europene.

A arătat recurenta, că alin. (9) al

anexei VII la Legea nr. 157/2005, reglementează posibilitatea ca România și

vechile state membre ale U.E. să deroge de la dispozițiile art. 2 din Directiva

2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii U.E. și membrii familiilor acestora, derogare

ce poate viza acele dispoziții care preiau prevederile din Directiva 68/360/CEE

și care nu pot fi disociate de dispozițiile din Regulamentul CEE nr. 1612/1968

privind libera circulație a lucrătorilor din cadrul comunității.

În acordurile de readmisie încheiate

de România nu se menționează obligația statului român ca ulterior readmisiei să

restrângă dreptul la liberă circulație al cetățeanului român returnat, însă

această obligație este prevăzută de art. 38 și urm. din Legea nr. 248/2005, iar

excepția de neconstituționalitate a art. 38 lit. a) din lege a fost respinsă de

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 685 din 11 septembrie 2007.

Protocolul adițional nr. 4 la

Convenție garantează, la art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și

străinătate, însă această garanție suportă anumite restricții, așa cum se

prevede în paragrafele 3 și 4.

Limitările se referă la prevederea

lor de lege și la existența unui scop legitim pe care să-l urmărească,

menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția drepturilor

și libertăților altora, și trebuie să aibă caracter necesar într-o societate

democratică, raportat la existența unei proporționalități între scopul urmărit

prin aplicarea lor și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Soluția respingerii cererii de

restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului este

justificată de circumstanțele concrete ale cauzei, faptul încălcării uneia

dintre obligațiile impuse de art. 5 din Legea nr. 248/2005 rezultând chiar din

declarația pârâtului.

S-a mai susținut, că sunt

îndeplinite toate condițiile necesare pentru limitarea dreptului la liberă

circulație, că, potrivit art. 25 din Constituție, libertatea de circulație nu

este absolută și că, față de situația concretă a intimatului-pârât, care a

încălcat pe teritoriul unui stat membru U.E. dispozițiile legale privind

regimul juridic al străinilor, măsura restrângerii dreptului acestuia la liberă

circulație pe teritoriul Franței are un scop legitim, respectiv prevenirea unor

fapte de natură să aducă atingere ordinii din acest stat, justificându-se

caracterul proporțional al măsurii „într-o societate democratică”.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă odată cu

semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și

convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Și

art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care

România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară.

Aliniatul 9 din anexa VII la Legea

nr. 157/2005, invocat de recurentă, privește anumite dispoziții din Directiva

2004/38/CE, care preiau dispozițiile din Directiva 68/360/CEE, a căror aplicare

este amânată în temeiul alin. (2)-(5), (7) și (8).

Directiva 68/360/CEE a Consiliului

și Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1612/1968 au fost însă adoptate pentru

eliminarea discriminării bazate pe naționalitatea lucrătorilor, în ceea ce

privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte condiții de muncă și dreptul

acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Comunității pentru a

desfășura o activitate salarială.

Posibilitatea derogării privește

numai libertatea de a circula și locui în cadrul Comunității a oricărui

resortisant, asigurând accesul la locurile de muncă disponibile și egalitatea

de tratament în exercitarea muncii și nu, în general, libertatea de circulație

și ședere a cetățenilor.

În cauză nu s-a dovedit că sunt

îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Franța pentru ședere ilegală. Acesta nu a fost judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale și nu s-a dovedit că a săvârșit vreo faptă care

să justifice restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, măsura

restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât

doar pe motiv de ședere ilegală în Franța nu ar respecta principiul

proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 538/A din 13 septembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2008.