ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2254/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2254/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul N.I. a
solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se constate nulitatea
absolută a deciziilor de imputare nr. 1, 2, 7 și 10 din 5 noiembrie 1997. În
motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a îndeplinit funcția de
președinte executiv al SC T.P. SRL, până în anul 1997, iar după această dată au
fost emise cele patru decizii de imputare. Mai arată că deciziile au fost emise
cu fraudarea Legii nr. 31/1990, deoarece pârâta a apelat la procedura Codului
Muncii.
Într-un prim ciclu
procesual, Judecătoria Sectorului 1 București a respins, ca neîntemeiată,
cererea reclamantului.
Împotriva acestei sentințe a
declarat apel reclamantul iar prin decizia civilă nr. 1769 din 17 septembrie
2003 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul
promovat.
Prin decizia comercială nr. 428
din 14 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis
recursul declarat de reclamant, a admis excepția necompetenței materiale a
judecătoriei în primă instanță și a tribunalului ca instanță de apel, a casat
decizia instanței de apel și sentința de fond și a constatat competent
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, să soluționeze cauza în primă
instanță.
Tribunalul București, secția
VI-a comercială, soluționând cauza în primă instanță a luat în examinare
inadmisibilitatea atacării prin acțiune în constatarea nulității, formulată
potrivit dreptului comun, a deciziilor de imputare emise în sistemul Codului
Muncii și a reținut că reclamantul alegând calea procedurii prevăzută de Codul
muncii, în cadrul căreia s-a constatat în mod irevocabil că sunt întrunite
dispozițiile art. 102 din acest act normativ, reclamantul nu mai poate uza și
de procedura de drept comun. În consecință, prin sentința comercială nr. 3990
din 30 septembrie 2005 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant ca
inadmisibilă.
Sentința a fost apelată de
către reclamant, iar prin decizia comercială nr. 434 din 27 septembrie 2006,
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat,
apelul promovat de reclamant.
În contra acestei decizii a
declarat recurs reclamantul în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În
dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a susținut că nulitatea unei
decizii de imputare se poate invoca oricând. În condițiile în care a avut
calitatea de administrator la societatea pârâtă, răspunderea sa nu poate fi
declanșată decât în temeiul art. 72 din Legea nr. 31/1990. A invocat în acest
sens practică judiciară în materie, respectiv considerentele deciziei nr. 5795
din 21 octombrie 2004.
Recursul este nefondat.
Din analiza actelor și
lucrărilor dosarului se constată că reclamantul a investit instanța cu
soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a deciziilor de
imputare emise în anul 1997, invocând fraudarea legii.
Este de necontestat că
împotriva deciziilor de imputare care formează obiectul litigiului de față,
reclamantul a utilizat calea contestației la instanța de judecată competentă,
iar prin sentința civilă nr. 2293 din 30 noiembrie 2000 a Judecătoriei
Sectorului 1 București a fost respinsă contestația formulată de acesta.
Prin urmare, promovarea
contestației împotriva deciziilor de imputare emise în anul 1997, prin care s-a
analizat legalitatea și temeinicia emiterii acestora de către angajator,
reprezintă utilizarea procedurii speciale în ceea ce privește legalitatea stabilirii
răspunderii materiale.
Prin intermediul acțiunii în
constatare de față, astfel cum a fost formulată, reclamantul urmărește să
repună în discuție legalitatea deciziilor de imputare, ori în această privință
instanța jurisdicției muncii a stabilit prin hotărâre irevocabilă că sunt
întrunite condițiile art. 102 C. muncii, pentru atragerea răspunderii materiale
a reclamantului.
Cu alte cuvinte, reclamantul
nu poate uza de calea unei acțiuni în nulitate pe dreptul comun, pentru
constatarea nulității deciziilor de imputare, atâta vreme cât legea a prevăzut
o procedură specială pe care acesta a urmat-o în cauză pronunțându-se o
hotărâre irevocabilă. Astfel fiind, dezlegarea în drept a pricinii statuată de
tribunal și confirmată de Curtea de Apel nu este susceptibilă de critica de
nelegalitate invocată.
În ceea ce privește critica
recurentului privind aplicarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 în
ceea ce privește atragerea răspunderii patrimoniale, este lipsită de relevanță
în situația de față, stabilirea naturii raporturilor juridice dintre
administrator și societate, prezentând relevanță practică numai în ceea ce
privește tipul de răspundere aplicabil, contractuală sau delictuală, precum și
în plan probatoriu.
Pentru considerentele mai
sus înfățișate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a
fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamantul N.I. împotriva deciziei comerciale nr. 434 din 27
septembrie 2006 a Curții de Apel București Secția a V-a Comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 iunie 2007.