ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2254/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul N.I. a

solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se constate nulitatea

absolută a deciziilor de imputare nr. 1, 2, 7 și 10 din 5 noiembrie 1997. În

motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a îndeplinit funcția de

președinte executiv al SC T.P. SRL, până în anul 1997, iar după această dată au

fost emise cele patru decizii de imputare. Mai arată că deciziile au fost emise

cu fraudarea Legii nr. 31/1990, deoarece pârâta a apelat la procedura Codului

Muncii.

Într-un prim ciclu

procesual, Judecătoria Sectorului 1 București a respins, ca neîntemeiată,

cererea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul iar prin decizia civilă nr. 1769 din 17 septembrie

2003 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul

promovat.

Prin decizia comercială nr. 428

din 14 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

recursul declarat de reclamant, a admis excepția necompetenței materiale a

judecătoriei în primă instanță și a tribunalului ca instanță de apel, a casat

decizia instanței de apel și sentința de fond și a constatat competent

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, să soluționeze cauza în primă

instanță.

Tribunalul București, secția

VI-a comercială, soluționând cauza în primă instanță a luat în examinare

inadmisibilitatea atacării prin acțiune în constatarea nulității, formulată

potrivit dreptului comun, a deciziilor de imputare emise în sistemul Codului

Muncii și a reținut că reclamantul alegând calea procedurii prevăzută de Codul

muncii, în cadrul căreia s-a constatat în mod irevocabil că sunt întrunite

dispozițiile art. 102 din acest act normativ, reclamantul nu mai poate uza și

de procedura de drept comun. În consecință, prin sentința comercială nr. 3990

din 30 septembrie 2005 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant ca

inadmisibilă.

Sentința a fost apelată de

către reclamant, iar prin decizia comercială nr. 434 din 27 septembrie 2006,

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat,

apelul promovat de reclamant.

În contra acestei decizii a

declarat recurs reclamantul în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În

dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a susținut că nulitatea unei

decizii de imputare se poate invoca oricând. În condițiile în care a avut

calitatea de administrator la societatea pârâtă, răspunderea sa nu poate fi

declanșată decât în temeiul art. 72 din Legea nr. 31/1990. A invocat în acest

sens practică judiciară în materie, respectiv considerentele deciziei nr. 5795

din  21 octombrie 2004.

Recursul este nefondat.

Din analiza actelor și

lucrărilor dosarului se constată că reclamantul a investit instanța cu

soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a deciziilor de

imputare emise în anul 1997, invocând fraudarea legii.

Este de necontestat că

împotriva deciziilor de imputare care formează obiectul litigiului de față,

reclamantul a utilizat calea contestației la instanța de judecată competentă,

iar prin sentința civilă nr. 2293 din 30 noiembrie 2000 a Judecătoriei

Sectorului 1 București a fost respinsă contestația formulată de acesta.

Prin urmare, promovarea

contestației împotriva deciziilor de imputare emise în anul 1997, prin care s-a

analizat legalitatea și temeinicia emiterii acestora de către angajator,

reprezintă utilizarea procedurii speciale în ceea ce privește legalitatea stabilirii

răspunderii materiale.

Prin intermediul acțiunii în

constatare de față, astfel cum a fost formulată, reclamantul urmărește să

repună în discuție legalitatea deciziilor de imputare, ori în această privință

instanța jurisdicției muncii a stabilit prin hotărâre irevocabilă că sunt

întrunite condițiile art. 102 C. muncii, pentru atragerea răspunderii materiale

a reclamantului.

Cu alte cuvinte, reclamantul

nu poate uza de calea unei acțiuni în nulitate pe dreptul comun, pentru

constatarea nulității deciziilor de imputare, atâta vreme cât legea a prevăzut

o procedură specială pe care acesta a urmat-o în cauză pronunțându-se o

hotărâre irevocabilă. Astfel fiind, dezlegarea în drept a pricinii statuată de

tribunal și confirmată de Curtea de Apel nu este susceptibilă de critica de

nelegalitate invocată.

În ceea ce privește critica

recurentului privind aplicarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 în

ceea ce privește atragerea răspunderii patrimoniale, este lipsită de relevanță

în situația de față, stabilirea naturii raporturilor juridice dintre

administrator și societate, prezentând relevanță practică numai în ceea ce

privește tipul de răspundere aplicabil, contractuală sau delictuală, precum și

în plan probatoriu.

Pentru considerentele mai

sus înfățișate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,  recursul

declarat de reclamantul N.I. împotriva deciziei comerciale nr. 434 din 27

septembrie 2006 a Curții de Apel București Secția a V-a Comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iunie 2007.