ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6941/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6941/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 5

septembrie 2001 pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamanta G.A.I.E. a solicitat în

contradictoriu cu Consiliul local al Județului Vâlcea restituirea imobilului

expropriat în mod abuziv de Statul Român, prin Decretul nr. 83/1949.

În motivarea acțiunii reclamanta, a

arătat că cererea privește numai imobilul ce a aparținut mamei ei adoptive

pictorița O.G. împreună cu soțul acesteia ing. N.G. și anume o casă cu 5 camere

(C.G.) și anexele aferente împreună cu teren, curte, teren agricol și pădure,

imobil deținut în prezent de Muzeul județului Vâlcea.

S-a arătat că Muzeul de artă Vâlcea

a fost notificat, conform procedurii Legii nr. 10/2001 și a răspuns prin

dispoziția nr. 107 din 14 august 2001 în sensul că a respins cererea de

restituire în natură a imobilului C.G. cu anexele și teren aferent situat în

comuna Măldărești, județ Vâlcea, propunând însă, în temeiul art. 16 alin. (1)

din Legea 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 438.222.382

lei.

La 24 septembrie 2001 reclamanta

și-a precizat acțiunea în sensul că aceasta reprezintă o contestație împotriva

Dispoziției nr. 107 din 14 august 2001 a Consiliului județean Vâlcea.

Reclamanta a solicitat anularea dispoziției pentru încălcarea art. 24 alin. (2)

din Legea 10/2001, nefiind invitată să ia parte la dezbateri. S-a mai arătat că

în cauză greșit i-a fost respinsă restituirea în natură deoarece, imobilul

fiind preluat fără titlu valabil, nu sun aplicabile dispozițiile art. 16 alin.

(1) din Legea 10/2001, alin. (4) al acestui articol exceptând de la regula

înscrisă în el, imobilele preluate fără titlu valabil. S-a mai precizat că nu

au fost respectate dispozițiile art. 16 alin. (2) care impun existența unei

hotărâri de guvern care să aprobe propunerea de neretrocedare în natură a unui

imobil.

În sfârșit s-a mai arătat că

valoarea imobilului, care este o clădire de o deosebită valoare artistică, a

fost mult subestimat, valoarea reală ridicându-se la 10 miliarde lei.

Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă

nr. 475 din 12 septembrie 2002 a admis în parte acțiunea cum a fost precizată.

S-a respins cererea de restituirea în natură a imobilului și s-a constatat

valoarea acestuia, la data pronunțării sentinței, în sumă de 8.274.000.000 lei.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că reclamanta a făcut dovada calității procesuale active. G.O., după

decesul soțului său, G.N., a înfiat-o pe reclamantă care este singura

moștenitoare a mamei sale adoptive, decedată în 1978.

S-a reținut că reclamanta a făcut dovada

proprietății asupra imobilului, din probele administrate rezultând că N.G. a

avut în proprietate o moșie în comuna Măldărești din care făcea parte și

imobilul revendicat de reclamantă.

Instanța a reținut că imobilul nu a

fost expropriat în temeiul Decretului 83/1949, acest Decret a completat

dispozițiile Legii 187/1945 prin care s-a înfăptuit reforma agrară iar la data

la care a avut loc exproprierea erau aplicabile prevederile Legii 187/1945, din

actele existente la filele 118-124 din dosar rezultând că N.G. a fost

expropriat de imobilul deținut în comuna Măldărești, în baza acestei legi

S-a considerat că imobilul este

preluat cu titlu valabil în sensul art. 2 lit. h) din Legea 10/2001 deoarece,

în urma demersurilor proprietarului de la acel moment care a invocat că textele

legale nu au fost corect aplicate, s-a ajuns la concluzia că a operat o

expropriere legală.

Instanța a avut în vedre

dispozițiile art. 16 din aceeași lege potrivit cărora bunurile care fac parte

din patrimoniul cultural și constituie „muzeu” nu se restituie în natură,

foștii proprietari fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța a constat că prin Hotărârea

nr. 1362/2001 emisă în temeiul Legii 213/1998 imobilele în discuție sunt

cuprinse în domeniul public al Consiliului județean Vâlcea sub numele „ teren

complex Muzeul Măldărești” și, respectiv, C.G.

Sub acest aspect s-a apreciat legală

dispoziția de respingere a revendicării în natură a imobilului, fiind corectă

aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001. Pentru aplicarea

art. 23 din aceeași lege s-a reținut că nu s-a făcut dovada că reclamanta nu ar

fi fost invitată la dezbateri și în raport de aplicarea în speță a art. 16

alin. (1) reclamanta nu a fost prejudiciată prin neparticiparea la dezbaterile

din fața Comisiei.

S-a constatat că reclamanta este

îndreptățită la contravaloarea imobilului, stabilită în urma efectuării unei

expertize, la 8.274.000.000 lei.

Curtea de apel Pitești, secția

civilă, prin decizia nr. 18/A din 18 februarie 2003 a admis apelul reclamantei

împotriva acestei sentințe și a schimbat în parte sentința Tribunalului Vâlcea

în sensul că a constatat că valoarea imobilului (compus din construcții, anexă

și teren) se ridică la suma de 9.004.871.000 lei.

A fost obligată pârâta să plătească

reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 9.500.000 lei în apel și fond. Au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a fost respins ca

nefondat apelul pârâtului Consiliul județean Vâlcea.

S-a confirmat aprecierea instanței

de fond în sensul că bunul nu poate fi restituit în natură, făcând parte din

patrimoniul cultural național și figurând pe lista monumentelor istorice, el

fiind administrat de Muzeul județean Vâlcea.

S-a mai constatat că imobilul a fost

expropriat cu titlu valabil, el fiind preluat în baza Legii 187/1945 prin

avizul-decizie nr. 116/1946.

S-a refăcut raportul de expertiză și

s-a luat în considerare coeficienții de diagnostic aferenți monumentelor

istorice precum și standardul european de evaluare privind proprietatea

imobiliară de patrimoniu. S-au luat în calcul și componentele artistice

(frescă), s-au aplicat corecțiile pentru finisaje și s-a făcut evaluarea

împrejmuirii din zidărie și s-au actualizat prețurile.

Apelul pârâtului referitor la

contravaloarea imobilelor a fost respins ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 3020 din 23 aprilie 2004 a admis recursul declarat de pârâtul

Consiliul județean Vâlcea împotriva deciziei nr. 18A/2003 pe care a casat-o,

cauza fiind trimisă spre judecare Curții de apel.

Instanța de recurs a motivat decizia

pe împrejurarea că nu s-a ținut cont, la stabilirea cuantumului despăgubirilor

de prevederile legale în această materie, și anume de teza I alin. (1) din

Titlul II al O.U.G. 184 din 12 decembrie 2002, potrivit cărora e necesar să se

utilizeze, la actualizarea despăgubirilor, un coeficient de actualizare aferent

fiecăruia, prin raportarea cursului leu/dolar SUA din anul preluării, la cursul

lei/dolar SUA din anul emiterii deciziei de soluționare a notificării.

Curtea de apel Pitești, rejudecând

cauza, prin decizia civilă nr. 406/A din 4 iulie 2005 a admis apelul

reclamantei, împotriva sentinței civile nr. 475 din 12 septembrie 2002 a

Tribunalului Vâlcea, a schimbat în parte sentința în sensul că a constatat

valoarea imobilelor în sumă de 9.004.871.000 lei, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

A fost respins ca nefondat apelul

Consiliului județean Vâlcea. A fost obligat pârâtul la 9.500.000 lei cheltuieli

de judecată către reclamantă.

În motivarea acestei decizii Curtea

de apel care a refăcut probele, expertiză, a constatat că reclamanta nedepunând

la dosar acte din care să reiasă valoarea imobilelor în anul 1949 nu a putut

omologa expertiza contabilă astfel încât a reținut expertiza Ș.A. care nu a

fost contestată de reclamantă.

Pe de altă parte s-a constatat că

prin refacerea expertizei dispusă în calea de atac formulată de apelantul

pârât, s-a stabilit valoare mai mare decât cea inițială, ceea ce ar crea

apelantului o situație mai grea în propria cale de atac.

Ca urmare s-a menținut valoarea

stabilită inițial.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta .

Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia civilă nr. 3635 din 6 aprilie 2006 a admis acest recurs și a casat

decizia atacată, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași Curte.

În motivarea deciziei de casare

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanta este îndreptățită

la măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea

10/2001 aceste chestiuni fiind pe deplin probate și acceptate de pârât.

Instanța a mai reținut că cererea

privind restituirea în natură a imobilului a fost pe deplin lămurită prin

rămânerea definitivă, sub acest aspect a deciziei 18/A2003 a Curții de apel,

neatacată de reclamantă.

Curtea de apel Pitești, rejudecând

cauza prin decizia nr. 287/A din 15 decembrie 2006 a admis apelul reclamantei

și a respins apelul Consiliului județean Vâlcea. A fost schimbată în parte

soluția în sensul că s-a stabilit valoarea ofertei de despăgubiri la suma de

1.379.800 lei la data de 9 februarie 2005, data expertizei.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că instanța de trimitere a stabilit ca măsuri obligatorii respectarea

dispozițiilor cuprinse în O.U.G. 184 din 12 decembrie 2002 pentru completarea

Legii 10/2001 referitoare la utilizarea unui coeficient de actualizare aferent

fiecăruia prin raportare la cursul dolar SUA-leu.

S-a reținut că un alt criteriu de

evaluare îl constituie și valoarea de piață dar și standardele internaționale.

S-a constatat că valoarea reținută

de expertul C.I. (53 milioane lei) este stabilită în mod arbitrar în lipsa

valorii imobilului la momentul preluării de către stat.

În lipsa acestui criteriu, s-a

constatat că valoarea stabilită de expertul A.Ș. este conformă cu celelalte

criterii prevăzute de O.U.G. 184/2002.

Împotriva acestei decizii au

declarat în termen legal recurs, reclamanta și pârâtul, pentru motive diferite

de fapt.

Ambii recurenți au invocat art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanta a invocat că soluția

instanței de apel este nelegală și netemeinică deoarece nu s-a pronunțat asupra

cererii privind restituirea terenului în natură. Reclamanta a criticat

motivarea instanței referitor la decizia nr. 18 din 18 februarie 2003 a Curții

de apel Pitești în sensul că are autoritate de lucru judecat cu privire la

restituirea în natură ceea ce a determinat instanța să nu se mai pronunțe cu

privire la această cerere.

S-a arătat, sub acest aspect că în

dreptul de revendicare deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au

valoare de precedent, instanța legal învestită fiind ținută să se pronunțe

asupra tuturor cererilor.

În cauză nu a existat tripla

identitate în sensul că obiectul cauzei soluționată prin decizia atacată și

obiectul cauzei soluționată de Curtea de apel Pitești nu există identitate.

S-a mai invocat că decizia nr. 3635

a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 6 aprilie 2006 a intervenit la un an

după intrarea în vigoare a Legii nr. 247//2005 care a adus modificări

substanțiale Legii 10/2001 în speță art. 16 care permite în prezent restituirea

în natură a imobilului de categoria celui prevăzut în anexa 2 a Legii.

S-a solicitat a se lua act de

modificările intervenite și a se soluționa cauza în conformitate cu acestea

având în vedere că:

- potrivit legii în vigoare nu putea

ataca acea decizie;

- a intervenit modificarea

legislativă, care prevede o altă soluție în materia revendicării acestei

categorii de bunuri

- și nu s-au încasat despăgubiri

pentru imobilul revendicat.

Recurenta reclamantă a mai invocat

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. motivat de faptul că deși s-a

reținut eronat că expertul A.Ș. a stabilit valoarea de piață a imobilului la

suma de 13.798.000.000 lei când în realitate, în raportul de expertiză este

menționată suma de 14.530.000.000 lei.

Recurenta reclamantă a solicitat în

principal modificarea în tot a deciziei atacate și în consecință a sentinței de

fond privind restituirea în natură a imobilului și în subsidiar obligarea

pârâtei la plata de despăgubiri pentru imobil din întreaga sa componență în

sumă de 14.530.000.000 lei.

Consiliul local a invocat în

recursul său în același temei de drept, împrejurarea că potrivit Legii 247/2005

care a intervenit pe parcursul judecății, recte art. 16 din Titlul VII al

acestei legi, propunerile de acordare de despăgubire se vor înainta

Secretariatului Comisiei Centrale care procedează la analizarea dosarelor în

privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură și

acest organism se va ocupa de stabilirea valorii. Ca urmare, instanța învestită

cu contestație poate să se pronunțe numai cu privire la propunerea de

despăgubiri fără a stabili suma cuvenită.

Cât privește cererea de restituire

în natură a imobilului recurentul pârât a arătat că această problemă a rămas

definitivă iar contestatoarea a acceptat-o pentru că nu a atacat-o cu recurs,

lucru reținut și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3635

din 6 aprilie 2006.

Analizând probele administrate în

cauză precum și soluția atacată prin prisma motivelor expuse se constată că

recursul reclamantei este întemeiat și se va admite iar cel declarat de pârât

nefiind întemeiat se va respinge pentru considerentele ce urmează:

Reclamanta a contestat o dispoziție

emisă de pârâtă în rezolvarea notificării formulate de aceasta din 2001.

Dispoziția atacată a respins cererea

de restituire în natură a imobilului motivat de împrejurarea că la 14 august

2001 când s-a pronunțat instanța legea nu prevedea ca soluție restituirea în

natură a imobilului considerat ca făcând parte din patrimoniul cultural. Ca

urmare s-au propus despăgubiri într-un anumit cuantum.

Această rezolvare a fost contestată

de reclamantă și s-a format astfel dosarul cauzei în care în principal

reclamanta a criticat respingerea cererii de restituire în natură arătând că nu

există o hotărâre de Guvern care să aprobe propunerea de nerestituire în natură

a unui imobil pentru că face parte din patrimoniul cultural așa cum impunea

textul de Lege în art. 16 alin. (2).

Tribunalul a admis în parte acțiunea

constatând că reclamanta este îndreptățită numai la despăgubiri bănești de 8

milioane lei (în loc de 4 milioane lei cât se propune prin dispoziția de

rezolvare a notificării).

Împotriva acestei soluții au

declarat apel ambele părți inclusiv deci reclamanta care nu a fost mulțumită de

soluția de respingere a cererii de restituire în natură.

Curtea de apel Pitești prin decizia

nr. 18/2003 a admis apelul reclamantei și a respins apelul pârâtului modificând

soluția cât privește stabilirea valorii reținând o sumă mai mare.

S-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței 475/2002.

Această decizie a fost casată în

întregime, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3020 din 23

aprilie 2004, cauza trimițându-se la Curtea de apel pentru rejudecarea apelului

pârâtului. Din decizia 18/2003 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a păstrat

nimic.

Soluția dată în rejudecarea apelului

(decizia 406/2005) Curtea de Apel București care a repetat practic dispozițiile

deciziei 18/2003 (desființată) a fost atacată de reclamantă care a criticat în

principal respingerea cererii de restituire în natură a imobilului.

Ca urmare, nu se poate reține că

soluția stabilită prin decizia 18/2003 care a menținut sentința de fond sub

aspectul respingerii cererilor de restituire în natură a imobilului a rămas

definitivă și irevocabilă prin decizia 3635/2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție care a doua oară a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, pentru

că:

fiind casată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 320/2004.

2.nici decizia 406/2005 a Curții de

Apel nu mai există, ea fiind casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia nr. 3635/2005.

Ca urmare, Curtea de apel Pitești a

fost reînvestită cu judecarea apelului formulat de reclamantă urmând să

rejudece și apelul deja existent din ciclul anterior formulat de pârât.

Cum prin apelul său reclamanta a

criticat nesoluționarea cererii privind restituirea în natură, instanța de apel

ignorând această cerere și neobservând că în judecarea contestației la Legea

10/2001 cu care instanțele au fost învestite, pe parcursul judecății s-au

schimbat în mod esențial regulile aplicate revendicării imobilului, prin

soluția pronunțată a soluționat nelegal cauza cu care a fost învestită.

Dispozițiile în vigoare după

modificările aduse Legii 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 permit în prezent

restituirea în natură și a imobilelor declarate monumente istorice, cum este

cazul în cauza de față.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1),

în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa 2 lit. a) necesare

și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de

învățământ, sănătate, ori socio-culturale (cum este și cazul imobilului

revendicat care este obiect de muzeu) foștilor proprietari sau, după caz,

moștenitorilor acestora (reclamanta fiind moștenitoarea fostului proprietar) li

se restituie imobilul în proprietate.

Legea instituie o obligație din

partea celui îndreptățit la restituirea în natură și anume, de a menține

destinația imobilului pe o perioadă variabilă, arătată de lege în funcție de

destinațiile imobilului. Este așadar vorba despre o obligație legală instituită

în sarcina noului proprietar.

Constatând că în cauză situația de

fapt este pe deplin stabilită în temeiul art. 314 C. proc. civ. urmează a se

admite recursul reclamantei împotriva deciziei 287/2006 a Curții de apel care

se va modifica în parte în sensul că se va schimba în tot sentința nr. 475 din

12 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea și în consecință se va anula

Dispoziția nr. 107 din 14 august 2001 a Consiliului județean Vâlcea.

Ca efect se dispune restituirea în

natură a imobilului revendicat, C.(G.) cu anexe (construcții și teren aferent),

identificat potrivit raportului de expertiză.

Având în vedere motivele pentru care

s-a admis recursul reclamantei se constată că recursul declarat de pârât sub

aspectul invocat împotriva restituirii în natură și cât privește corecta

aplicare a Legii 247/2005, este nefondat urmând a se respinge ca atare.

Se vor păstra dispozițiile din

decizia nr. 287/A din 15 decembrie 2006, cât privește respingerea apelului

pârâtului și obligarea acestuia la cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. se

constată fondată cererea recurentei reclamante de obligare a recurentului pârât

la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală.

Astfel va fi obligat recurentul

pârât la 800 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă reprezentând

onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul reclamantei

G.A.I. împotriva deciziei

nr. 287/A din 15 decembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pe

care o modifică în parte, în sensul că schimbă în tot sentința civilă nr. 475

din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea și admite cererea de restituire în

natură a C.(G.), cu anexe (construcții și terenul aferent), ca efect al

anulării dispoziției nr. 107 din 14 august 2001.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei

nr. 287/A din 15 decembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Consiliul județean Vâlcea împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe pârâtul Consiliul județean

Vâlcea la 800 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 octombrie 2007.