ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3020/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 5 septembrie 2001, G.A.I.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Județean Vâlcea solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului C.G. cu anexele aferente situate în comuna Măldărești, preluate abuziv de Statul Român conform Decretului nr. 83/1949 și deținute de Muzeul Județean Vâlcea. Ulterior, reclamanta a precizat cererea ca fiind o contestație împotriva dispoziției nr. 107 din 14 august 2001, emisă de Consiliul Județean Vâlcea și a solicitat desființarea acesteia ca nelegală și obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului, ori acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat, că este succesoarea O.G., care a adoptat-o după decesul soțului ei, N.G., aceștia fiind proprietarii moșiei din comuna Măldărești, expropriați potrivit Decretului nr. 83/1949, printre imobilele expropriate aflându-se și C.G. cu anexele, casă cu 5 camere plus terenul aferent, deținute în prezent de Muzeul Județean Vâlcea. Că, urmare notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziția nr. 107 din 14 august 2001 emisă de Consiliul Județean Vâlcea i s-a respins cererea de restituire în natură a acestor bunuri, stabilindu-se că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc în cuantum de 438.222.382 lei.

A considerat dispoziția ca nelegală, pentru că nu a fost invitată să ia parte la discutarea notificării, așa cum prevede art.23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, pentru că nu s-a emis o hotărâre de guvern de stabilire a acestor imobile care nu vor fi retrocedate în natură și pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum prevede art. 16 alin. (2) din lege. Tribunalul Vâlcea investit cu soluționarea cauzei, prin sentința civilă nr. 475 din 12 septembrie 2002 a admis în parte cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată. A respins cererea de restituire în natură a imobilelor. A constatat că valoarea imobilelor construcții stabilită prin expertiza tehnică este, la data pronunțării, de 8.274.000.000 lei.

În esență, a reținut tribunalul, că imobilele pentru care s-a formulat notificarea au fost preluate de stat cu titlu valabil, în baza Decretului-lege pentru înfăptuirea reformei agrare din aprilie 1945 și a Instrucțiunilor pentru aplicarea acestuia, prin care N.G. a fost expropriat și cum aceste imobile fac parte din patrimoniul cultural național constituind „MUZEU”, nu se restituie în natură, foștii proprietari fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent. A conchis că, dispoziția atacată, este corectă în ce privește respingerea cererii de restituire în natură și, în raport de evaluarea imobilelor stabilită de expertiza tehnică juridică efectuată în cauză, a constatat valoarea acestora la suma de 8.274.000.000 lei.

Sentința a fost apelată de reclamantă, care, în criticile aduse, a susținut că s-a apreciat greșit că în cauză nu este posibilă restituirea în natură a imobilelor, întrucât acestea au trecut la stat fără titlu valabil și se impunea aplicarea art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în redactarea anterioară O.U.G. nr. 184/2002 și că, valoarea imobilelor nu este cea reală, expertul evaluând doar cula, fără casa anexă, gardul împrejmuitor și terenul aferent.

A formulat apel și pârâtul, care a susținut că expertiza, la care a făcut obiecțiuni, respinse nejustificat de tribunal, nu a stabilit și valoarea terenului aferent construcțiilor și nu a răspuns la toate obiectivele dispuse de instanță, iar la stabilirea valorii construcțiilor s-au folosit: indici de diagnostic arbitrar aleși, eronați, coeficienți de actualizare învechiți (depășiți), coeficienți de corecție aplicați greșit, la valoarea de înlocuire pe mp, coeficienți de uzură fără a se ține seama de prevederile Normativului. Prin decizia civilă nr. 18/A din 18 februarie 2003, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul reclamantei G.A.E. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat valoarea imobilelor-construcții, anexe și teren la suma de 9.004.871.000 lei.

A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 9.500.000 lei cheltuieli de judecată în fond și apel. A menținut în rest sentința atacată. A respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul Județean Vâlcea. La pronunțarea deciziei curtea a avut în vedere, că în mod corect tribunalul a respins cererea de restituire în natură a imobilelor, întrucât ele fac parte din patrimoniul cultural național împreună cu picturile murale din interior executate de pictorița O.G.(autoarea reclamantei), figurează în lista monumentelor istorice și au fost preluate de Statul Român cu titlu valabil, avizul-decizie nr. 116/1946 emis în baza Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară. Cu referire la stabilirea valorii imobilelor, motiv de apel invocat de ambele părți, curtea a dispus refacerea expertizei, în sensul evaluării imobilelor construcții și terenului aferent, cu luarea în considerare a obiecțiunilor pârâtului.

Raportul de expertiză tehnică juridică întocmit de expertul A.S. după refacerea lucrărilor, a stabilit valoarea imobilelor preluate de la autorul reclamantei, la suma de 9.004.871.000 lei, în funcție de care a fost schimbată în parte sentința apelată. Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs pârâtul Consiliul Județean Vâlcea și a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și menținerea dispoziției nr. 107 din 14 august 2002 emisă de Președintele Consiliului Județean Vâlcea.

S-a susținut că decizia recurată este nelegală, întrucât a omologat raportul de expertiză suplimentar, care nu are la bază acte normative în vigoare în România, că expertul a folosit, pentru stabilirea valorii de piață a imobilului C.G., coeficienți de diagnostic arbitrar aleși, care nu sunt susținuți de legislația din România, obiecțiunile făcute în acest sens la raportul de expertiză fiind respinse de curtea de apel. S-a mai susținut că stabilirea valorii imobilului nu s-a făcut în conformitate cu art. I alin. (1) Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001. Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 „În situația imobilelor ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale sau de instituții publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanțele organizațiilor internaționale interguvernamentale acreditate în România, precum și de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităților de interes public, social-cultural sau obștesc, foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile prezentei legi”.

Alin. (2) prevede că „Ministerele de resort, precum și celelalte instituții publice interesate vor propune, iar Guvernul va stabili prin hotărâre, imobilele care nu vor fi retrocedate în natură și pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit alin. (1)”. Cu referire la cuantumul despăgubirilor, în cazul măsurilor reparatorii prin echivalent, O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 prevede, în Titlul II măsuri pentru accelerarea aplicării legii art. I alin. (1), că „Pentru actualizarea despăgubirilor acordate în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 se va utiliza un coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar S.U.A.

din anul preluării, la cursul leu/dolar S.U.A. din anul emiterii deciziei/dispoziției prin care se soluționează notificarea. Acest coeficient de actualizare se va utiliza și pentru calculul valorii estimative a construcțiilor și terenurilor preluate în mod abuziv în intervalul de referință a legii”. În speță, instanța de apel, fără a ține seama de prevederile legale menționate, a stabilit, cu acordul părților, măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, prin despăgubiri, calculate fără a avea la bază acte normative în vigoare în România, cu folosirea unor coeficienți arbitrar aleși, nesusținuți de legislația internă și cu încălcarea O.U.G. nr. 184/2002. Cum, dispozițiile legale citate (din Legea nr. 10/2001 și respectiv din O.U.G.

nr. 184/2002), sunt imperative și încălcarea lor este sancționată cu nulitatea absolută, se impune admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Județean Vâlcea și casarea deciziei cu trimiterea la aceeași instanță, pentru a rejudeca apelul cu respectarea strictă a acestor dispoziții legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Județean Vâlcea împotriva deciziei nr. 18/A din 18 februarie 2003 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2004.