ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 408/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 408/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 18 martie 2004,

reclamanta U.D.S.C., societate comercială de drept privat ucrainian, a

solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului și A.N.R. să se constate dreptul său la operarea

propriilor nave de transport și/sau de pasageri în porturile românești fără

autorizație din partea ministerului pârât, să fie obligați pârâții să-i

respecte acest drept și să-i plătească despăgubiri în sumă de 434.800 dolari

S.U.A. cu dobânda legală reprezentând cota de 12 % din totalul veniturilor

pierdute.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că pârâții au impus nelegal ca pentru fiecare din navele

sale care arborează pavilionul național ucrainian să existe autorizarea prealabilă

pentru a efectua operațiuni portuare în porturile românești, încălcând astfel

dreptul său recunoscut de convenția privind regimul navigației pe Dunăre,

semnată la Belgrad în anul 1948, inclusiv protocolul adițional, semnat la Budapesta la 26 martie 1998, ratificate prin Decretul nr. 298/1948 și Legea nr. 75/2000,

precum și de art. 3 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 160/1996 și de O.G. nr.

42/1997, republicată.

La data de 25 mai 2004, SC V.

SA Constanța a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei,

solicitând admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În interesul pârâților, la

data de 23 august 2004, a formulat cerere de intervenție A.A.O.P.F. din

România.

Prin sentința civilă nr.

300/ CA din 11 noiembrie 2004 Curtea de Apel Constanța, secția de contencios

administrativ, a respins ca nefondate acțiunea principală și cererea de

intervenție accesorie formulată de SC V. SA Constanța, reținând că prin accesul

liber și nediscriminatoriu al tuturor navelor în porturile românești nu li se

acordă acestora și dreptul de a opera în porturi fără autorizarea prealabilă a

ministerului pârât, în condițiile prevăzute de H.G. nr. 160/1996.

Recursul declarat împotriva

acestei sentințe de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 3685 din 13 iunie

2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal. Instanța de recurs a casat hotărârea atacată și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, constatând că instanța de

fond nu a examinat apărările reclamantei privind inaplicabilitatea H.G. nr.

160/1996 datorită neconcordanțelor dintre acest act normativ și prevederile Constituției,

ale Legii nr. 129/1997 pentru ratificarea Tratatului cu privire la relațiile de

bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, ale Legii nr. 21/1996,

ale Legii nr. 75/2000 pentru ratificarea Protocolului adițional la Convenția de la Belgrad și ale O.G. nr. 42/1997.

În fond după casare, Curtea

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 184/ CA din 6 martie

2006, prin care a respins ca nefondate acțiunea principală și cererea de

intervenție formulată în interesul reclamantei.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că reclamanta a invocat neîntemeiat încălcarea

principiului nediscriminării și inaplicabilitatea H.G. nr. 160/1996, act

normativ pe care și-a întemeiat acțiunea și care nu contravine Convenției de la Belgrad referitoare la accesul navelor în porturi și nu la regulile de operare a navelor în

porturi.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs reclamanta, solicitând ca în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., să fie casată hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie și să fie admisă

acțiunea formulată.

În motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că prin respingerea acțiunii principale, instanța de fond s-a pronunțat nelegal și

asupra cererii de despăgubiri, pentru care nu mai era investită, urmare

disjungerii dispusă prin încheierea din 25 noiembrie 2004 a Curții de Apel Constanța cu privire la acest capăt de cerere.

În dezvoltarea criticilor

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că nu a fost motivată soluția de respingere a cererii de intervenție formulată în

interesul pârâților și că hotărârea a fost motivată contradictoriu în privința

obiectului și admisibilității acțiunii.

Motivele de recurs invocate

în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la omisiunea instanței de fond

de a analiza susținerile reclamantei în cadrul juridic al litigiului, inclusiv

sub aspectul neconstituționalității H.G. nr. 160/1996 și al neconcordanței

acestui act normativ cu prevederile O.G. nr. 42/1997, ale Legii nr. 21/1996,

ale Convenției de la Belgrad din 1948, ratificată prin Decretul nr. 298/1948 și

ale Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare între

România și Ucraina, semnat la Constanța la 2 iunie 1997 și ratificat prin Legea

nr. 129/1997.

De asemenea, s-a arătat că

instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., pentru că la rejudecare nu au fost avute în vedere considerentele deciziei de

casare privind reglementarea cuprinsă în H.G. nr. 160/1996, atât în privința

aplicabilității în cauză, cât și în privința îndeplinirii cerințelor de tehnică

legislativă la data adoptării actului normativ.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate și sub toate

aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond s-a

pronunțat în limitele cadrului procesual stabilit corect în raport de cererea

de chemare în judecată și de încheierea din 16 septembrie 2004, prin care a

fost disjunsă cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata de

despăgubiri în sumă de 434.880 dolari S.U.A.

Atât din considerentele, cât

și din dispozitivul hotărârii recurate rezultă că instanța de fond nu a

soluționat și cererea de despăgubiri care se judecă într-un alt dosar, motiv

pentru care este nefondată critica de pronunțare ultra petita prin încălcarea

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Motivul de recurs privind

încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, constatându-se că reclamanta nu are interes procesual să invoce

nerespectarea unor norme de procedură cu privire la drepturile altor părți în

litigiu, cum sunt cele ale asociației interveniente în interesul pârâților.

Referitor la motivarea

hotărârii recurate, nu se poate reține existența unor considerente

contradictorii sau străine de natura pricinii și nici interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății, pentru că instanța de fond a avut în vedere

obiectul cererii de chemare în judecată și, independent de modul în care acesta

a fost formulat, a fost judecat în condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr.

29/1990 însuși fondul cauzei cu privire la dreptul subiectiv invocat de

reclamantă.

În consecință, motivele de

recurs formulate de reclamantă în baza art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Criticile aduse în recurs în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se dovedesc a fi neîntemeiate și vor fi

respinse, pentru că nu a existat o încălcare sau aplicare greșită a

dispozițiilor legale care au constituit temeiul juridic al acțiunii și al

apărărilor formulate de părți.

Acțiunea reclamantei, astfel

cum a fost precizată la 25 mai 2004, a avut ca obiect recunoașterea dreptului

pentru navele sale de a opera în porturile românești fără autorizația

prealabilă de la Ministerul Transporturilor, motivând că beneficiază de acest

drept conform art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din H.G. nr. 160/1996, care a

exceptat de la autorizare navele aflate sub pavilionul unui stat semnatar al

unui acord bilateral sau internațional la care România este parte.

În raport de precizarea

acțiunii și de decizia de casare, cu ocazia rejudecării, instanța de fond a

constatat judicios că H.G. nr. 160/1996 este aplicabilă raportului juridic

dedus judecății și că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din acest act

normativ, reclamanta nu poate opera în porturile românești fără autorizarea

prealabilă a Ministerului Transporturilor, nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute la lit. a) și b) din același text legal pentru exceptare de la

regimul autorizării.

Concluzia instanței de fond

este rezultatul examinării tuturor susținerilor formulate de reclamantă și al

actelor normative invocate de părți, dar în limitele cadrului procesual al

litigiului.

Astfel, se reține că

instanța de fond nu a fost învestită să se pronunțe pe cale directă sau pe cale

incidentă asupra nelegalității H.G. nr. 160/1996, inclusiv sub aspectul unor

neconformități cu prevederile constituționale.

În atare situație,

concordanța dintre acest act normativ și dispozițiile legale sau

constituționale invocate în acțiune a fost analizată conform art. 1 din Legea

nr. 29/1990, numai pentru a se stabili dacă reclamanta este titulara unui drept

recunoscut de lege care ar fi fost vătămat prin cerința de autorizare

prealabilă impusă de pârâți pentru activitatea de operare a navelor în

porturile românești.

Din acest considerent, vor

fi respinse ca nefondate susținerile din recurs privind nelegalitatea și

neconstituționalitatea H.G. nr. 160/1996, cu atât mai mult cu cât reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din

acest act normativ, motivând că beneficiază de dreptul de operare fără

autorizație în porturile românești pentru că arborează pavilionul unui stat

semnatar al Convenției de la Belgrad privind regimul navigației pe Dunăre,

semnată în anul 1948 și ratificată prin Decretul nr. 298/1948 și al Tratatului

dintre România și Ucraina, semnat la Constanța și ratificat prin Legea nr. 129/1997.

Conform art. 3 alin. (1)

lit. a) și b) din H.G. nr. 160/1996, mărfurile și/ sau pasagerii care se

transportă în trafic direct între România și un alt stat pot fi îmbarcate/îmbarcați

pe navele care arborează pavilionul unui stat terț dacă între România și statul

respectiv există un acord bilateral prin care se prevede în mod expres că

navele sub pavilionul statului respectiv pot participa la traficul direct

dintre România și alte state sau dacă această situație este în mod expres

admisă prin convențiile și acordurile internaționale la care România este

parte.

Tratatul cu privire la

relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina, semnat la Constanța la 2 iunie 1997 și ratificat prin Legea nr. 129/1997 nu cuprinde clauze referitoare

la regimul navigației pe căile navigabile interioare din cele două țări.

Convenția de la Belgrad din 1948 reglementează navigația pe Dunăre și recunoaște accesul liber în porturile

românești al tuturor navelor, indiferent de pavilionul arborat și tratamentul

lor egal, dar nu cuprinde nici o prevedere expresă privind dreptul de a opera

în porturi fără autorizarea impusă de legislația internă a statului căruia îi

aparține portul.

În art. 2 al Convenției a fost

determinat în mod neechivoc domeniul de aplicare a dispozițiilor sale, în

sensul că regimul stabilit se aplică numai părții navigabile a Dunării.

De asemenea, instanța de

fond a constatat corect că dreptul pretins de reclamantă nu este recunoscut în

celelalte acte normative indicate în acțiune și că unele din acestea sunt

irelevante față de obiectul litigiului, cum este Legea concurenței nr. 21/1996.

Astfel, instanța de fond a

respins întemeiat apărările reclamantei privind abrogarea implicită a H.G. nr.

160/1996 prin O.G. nr. 42/1997 și recunoașterea prin acest ultim act normativ a

dreptului său de operare fără autorizare în porturile românești.

În art. 17 din O.G. nr.

42/1997 republicată s-a prevăzut că în porturile românești transporturile

maritime și fluviale internaționale de mărfuri și/sau de persoane se desfășoară

cu accesul liber și nediscriminatoriu al tuturor navelor, indiferent de

pavilionul pe care-l arborează.

Accesul liber și

nediscriminatoriu al navelor în porturile românești nu reprezintă însă

autorizarea activității de operare a navelor, ca activitate conexă

transportului naval.

Din dispozițiile art. 14

alin. (3), art. 84 și art. 123 din O.G. nr. 42/1997 republicată și art. 19

alin. (1) lit. b) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999 rezultă că activitățile în

legătură cu operarea navelor sunt supuse autorizării, în cadrul obligației

navelor de a respecta legislația națională privind navigația în apele naționale

navigabile, intrarea, staționarea, operarea și ieșirea din porturi.

Față de regimul juridic de

autorizare instituit prin O.G. nr. 42/1997 pentru activitatea de operare a

navelor în porturile românești nu se poate reține că acest act normativ a

abrogat H.G. nr. 160/1996, care nu conține dispoziții contrare și are

caracterul de normă specială, reglementând transportul fluvial de pasageri și/sau

de mărfuri în trafic direct dintre România și alte state.

Pentru aceleași

considerente, va fi respinsă ca nefondată și susținerea reclamantei privind

inaplicabilitatea în cauză a H.G. nr. 160/1996 datorită caracterului său

desuet. Reclamanta nu a motivat în drept această apărare, iar susținerile sale

privind adoptarea H.G. nr. 160/1996 cu încălcarea dispozițiilor art. 108 din

Constituție și a celor referitoare la tehnica legislativă nu pot fi examinate

în prezentul litigiu, întrucât nu s-a solicitat controlul judecătoresc asupra

legalității actului administrativ cu caracter normativ adoptat de guvern.

De altfel, așa după cum s-a

reținut și în hotărârea instanței de fond, apărările reclamantei privind

incidența H.G. nr. 160/1996 au fost contradictorii. Astfel, acest act normativ

a fost indicat drept cauză juridică a cererii inițiale, iar în dosarul Curții

de Apel Constanța, reclamanta a contestat Ordinul M.L.P.T.L. nr. 287 din 27

februarie 2003, motivând că este contrar prevederilor H.G. nr. 160/1996, care

este în vigoare și reglementează transportul de mărfuri și persoane dintr-un

port românesc într-un port al altui stat diferit de acela al cărui pavilion îl

abordează nava.

În consecință, reclamanta nu

este titulara unui drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat prin

obligația de autorizare prealabilă impusă de autoritățile pârâte. Din acest

motiv, se constată că sunt lipsite de obiect susținerile din recurs întemeiate

pe dispozițiile constituționale privind exercițiul drepturilor economice, al

drepturilor și libertăților fundamentale, întrucât reclamanta nu a dovedit

existența dreptului invocat prin acțiune.

Față de considerentele

expuse anterior, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a

hotărârii recurate, Înalta Curte va respinge ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de U.D.S.C. prin mandatar SC V. SA Constanța împotriva sentinței civile nr.

184/ CA din 06 martie  2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă, fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2007.