ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 408/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 18 martie 2004, reclamanta U.D.S.C., societate comercială de drept privat ucrainian, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și A.N.R. să se constate dreptul său la operarea propriilor nave de transport și/sau de pasageri în porturile românești fără autorizație din partea ministerului pârât, să fie obligați pârâții să-i respecte acest drept și să-i plătească despăgubiri în sumă de 434.800 dolari S.U.A. cu dobânda legală reprezentând cota de 12 % din totalul veniturilor pierdute.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâții au impus nelegal ca pentru fiecare din navele sale care arborează pavilionul național ucrainian să existe autorizarea prealabilă pentru a efectua operațiuni portuare în porturile românești, încălcând astfel dreptul său recunoscut de convenția privind regimul navigației pe Dunăre, semnată la Belgrad în anul 1948, inclusiv protocolul adițional, semnat la Budapesta la 26 martie 1998, ratificate prin Decretul nr. 298/1948 și Legea nr. 75/2000, precum și de art. 3 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 160/1996 și de O.G. nr. 42/1997, republicată. La data de 25 mai 2004, SC V. SA Constanța a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei, solicitând admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În interesul pârâților, la data de 23 august 2004, a formulat cerere de intervenție A.A.O.P.F. din România. Prin sentința civilă nr. 300/ CA din 11 noiembrie 2004 Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, a respins ca nefondate acțiunea principală și cererea de intervenție accesorie formulată de SC V. SA Constanța, reținând că prin accesul liber și nediscriminatoriu al tuturor navelor în porturile românești nu li se acordă acestora și dreptul de a opera în porturi fără autorizarea prealabilă a ministerului pârât, în condițiile prevăzute de H.G. nr. 160/1996. Recursul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 3685 din 13 iunie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de recurs a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, constatând că instanța de fond nu a examinat apărările reclamantei privind inaplicabilitatea H.G. nr. 160/1996 datorită neconcordanțelor dintre acest act normativ și prevederile Constituției, ale Legii nr. 129/1997 pentru ratificarea Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, ale Legii nr. 21/1996, ale Legii nr. 75/2000 pentru ratificarea Protocolului adițional la Convenția de la Belgrad și ale O.G. nr. 42/1997. În fond după casare, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 184/ CA din 6 martie 2006, prin care a respins ca nefondate acțiunea principală și cererea de intervenție formulată în interesul reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a invocat neîntemeiat încălcarea principiului nediscriminării și inaplicabilitatea H.G. nr. 160/1996, act normativ pe care și-a întemeiat acțiunea și care nu contravine Convenției de la Belgrad referitoare la accesul navelor în porturi și nu la regulile de operare a navelor în porturi. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând ca în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., să fie casată hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie și să fie admisă acțiunea formulată. În motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că prin respingerea acțiunii principale, instanța de fond s-a pronunțat nelegal și asupra cererii de despăgubiri, pentru care nu mai era investită, urmare disjungerii dispusă prin încheierea din 25 noiembrie 2004 a Curții de Apel Constanța cu privire la acest capăt de cerere.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că nu a fost motivată soluția de respingere a cererii de intervenție formulată în interesul pârâților și că hotărârea a fost motivată contradictoriu în privința obiectului și admisibilității acțiunii. Motivele de recurs invocate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la omisiunea instanței de fond de a analiza susținerile reclamantei în cadrul juridic al litigiului, inclusiv sub aspectul neconstituționalității H.G. nr. 160/1996 și al neconcordanței acestui act normativ cu prevederile O.G. nr. 42/1997, ale Legii nr. 21/1996, ale Convenției de la Belgrad din 1948, ratificată prin Decretul nr. 298/1948 și ale Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina, semnat la Constanța la 2 iunie 1997 și ratificat prin Legea nr. 129/1997.

De asemenea, s-a arătat că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., pentru că la rejudecare nu au fost avute în vedere considerentele deciziei de casare privind reglementarea cuprinsă în H.G. nr. 160/1996, atât în privința aplicabilității în cauză, cât și în privința îndeplinirii cerințelor de tehnică legislativă la data adoptării actului normativ. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de fond s-a pronunțat în limitele cadrului procesual stabilit corect în raport de cererea de chemare în judecată și de încheierea din 16 septembrie 2004, prin care a fost disjunsă cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata de despăgubiri în sumă de 434.880 dolari S.U.A.

Atât din considerentele, cât și din dispozitivul hotărârii recurate rezultă că instanța de fond nu a soluționat și cererea de despăgubiri care se judecă într-un alt dosar, motiv pentru care este nefondată critica de pronunțare ultra petita prin încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Motivul de recurs privind încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, constatându-se că reclamanta nu are interes procesual să invoce nerespectarea unor norme de procedură cu privire la drepturile altor părți în litigiu, cum sunt cele ale asociației interveniente în interesul pârâților.

Referitor la motivarea hotărârii recurate, nu se poate reține existența unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii și nici interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, pentru că instanța de fond a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și, independent de modul în care acesta a fost formulat, a fost judecat în condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 însuși fondul cauzei cu privire la dreptul subiectiv invocat de reclamantă. În consecință, motivele de recurs formulate de reclamantă în baza art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Criticile aduse în recurs în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se dovedesc a fi neîntemeiate și vor fi respinse, pentru că nu a existat o încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor legale care au constituit temeiul juridic al acțiunii și al apărărilor formulate de părți.

Acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată la 25 mai 2004, a avut ca obiect recunoașterea dreptului pentru navele sale de a opera în porturile românești fără autorizația prealabilă de la Ministerul Transporturilor, motivând că beneficiază de acest drept conform art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din H.G. nr. 160/1996, care a exceptat de la autorizare navele aflate sub pavilionul unui stat semnatar al unui acord bilateral sau internațional la care România este parte. În raport de precizarea acțiunii și de decizia de casare, cu ocazia rejudecării, instanța de fond a constatat judicios că H.G. nr. 160/1996 este aplicabilă raportului juridic dedus judecății și că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din acest act normativ, reclamanta nu poate opera în porturile românești fără autorizarea prealabilă a Ministerului Transporturilor, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute la lit. a) și b) din același text legal pentru exceptare de la regimul autorizării.

Concluzia instanței de fond este rezultatul examinării tuturor susținerilor formulate de reclamantă și al actelor normative invocate de părți, dar în limitele cadrului procesual al litigiului. Astfel, se reține că instanța de fond nu a fost învestită să se pronunțe pe cale directă sau pe cale incidentă asupra nelegalității H.G. nr. 160/1996, inclusiv sub aspectul unor neconformități cu prevederile constituționale. În atare situație, concordanța dintre acest act normativ și dispozițiile legale sau constituționale invocate în acțiune a fost analizată conform art. 1 din Legea nr. 29/1990, numai pentru a se stabili dacă reclamanta este titulara unui drept recunoscut de lege care ar fi fost vătămat prin cerința de autorizare prealabilă impusă de pârâți pentru activitatea de operare a navelor în porturile românești.

Din acest considerent, vor fi respinse ca nefondate susținerile din recurs privind nelegalitatea și neconstituționalitatea H.G. nr. 160/1996, cu atât mai mult cu cât reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din acest act normativ, motivând că beneficiază de dreptul de operare fără autorizație în porturile românești pentru că arborează pavilionul unui stat semnatar al Convenției de la Belgrad privind regimul navigației pe Dunăre, semnată în anul 1948 și ratificată prin Decretul nr. 298/1948 și al Tratatului dintre România și Ucraina, semnat la Constanța și ratificat prin Legea nr. 129/1997. Conform art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din H.G.

nr. 160/1996, mărfurile și/ sau pasagerii care se transportă în trafic direct între România și un alt stat pot fi îmbarcate/îmbarcați pe navele care arborează pavilionul unui stat terț dacă între România și statul respectiv există un acord bilateral prin care se prevede în mod expres că navele sub pavilionul statului respectiv pot participa la traficul direct dintre România și alte state sau dacă această situație este în mod expres admisă prin convențiile și acordurile internaționale la care România este parte. Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina, semnat la Constanța la 2 iunie 1997 și ratificat prin Legea nr. 129/1997 nu cuprinde clauze referitoare la regimul navigației pe căile navigabile interioare din cele două țări.

Convenția de la Belgrad din 1948 reglementează navigația pe Dunăre și recunoaște accesul liber în porturile românești al tuturor navelor, indiferent de pavilionul arborat și tratamentul lor egal, dar nu cuprinde nici o prevedere expresă privind dreptul de a opera în porturi fără autorizarea impusă de legislația internă a statului căruia îi aparține portul. În art. 2 al Convenției a fost determinat în mod neechivoc domeniul de aplicare a dispozițiilor sale, în sensul că regimul stabilit se aplică numai părții navigabile a Dunării. De asemenea, instanța de fond a constatat corect că dreptul pretins de reclamantă nu este recunoscut în celelalte acte normative indicate în acțiune și că unele din acestea sunt irelevante față de obiectul litigiului, cum este Legea concurenței nr. 21/1996.

Astfel, instanța de fond a respins întemeiat apărările reclamantei privind abrogarea implicită a H.G. nr. 160/1996 prin O.G. nr. 42/1997 și recunoașterea prin acest ultim act normativ a dreptului său de operare fără autorizare în porturile românești. În art. 17 din O.G. nr. 42/1997 republicată s-a prevăzut că în porturile românești transporturile maritime și fluviale internaționale de mărfuri și/sau de persoane se desfășoară cu accesul liber și nediscriminatoriu al tuturor navelor, indiferent de pavilionul pe care-l arborează. Accesul liber și nediscriminatoriu al navelor în porturile românești nu reprezintă însă autorizarea activității de operare a navelor, ca activitate conexă transportului naval.

Din dispozițiile art. 14 alin. (3), art. 84 și art. 123 din O.G. nr. 42/1997 republicată și art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999 rezultă că activitățile în legătură cu operarea navelor sunt supuse autorizării, în cadrul obligației navelor de a respecta legislația națională privind navigația în apele naționale navigabile, intrarea, staționarea, operarea și ieșirea din porturi. Față de regimul juridic de autorizare instituit prin O.G. nr. 42/1997 pentru activitatea de operare a navelor în porturile românești nu se poate reține că acest act normativ a abrogat H.G. nr. 160/1996, care nu conține dispoziții contrare și are caracterul de normă specială, reglementând transportul fluvial de pasageri și/sau de mărfuri în trafic direct dintre România și alte state.

Pentru aceleași considerente, va fi respinsă ca nefondată și susținerea reclamantei privind inaplicabilitatea în cauză a H.G. nr. 160/1996 datorită caracterului său desuet. Reclamanta nu a motivat în drept această apărare, iar susținerile sale privind adoptarea H.G. nr. 160/1996 cu încălcarea dispozițiilor art. 108 din Constituție și a celor referitoare la tehnica legislativă nu pot fi examinate în prezentul litigiu, întrucât nu s-a solicitat controlul judecătoresc asupra legalității actului administrativ cu caracter normativ adoptat de guvern. De altfel, așa după cum s-a reținut și în hotărârea instanței de fond, apărările reclamantei privind incidența H.G. nr. 160/1996 au fost contradictorii.

Astfel, acest act normativ a fost indicat drept cauză juridică a cererii inițiale, iar în dosarul Curții de Apel Constanța, reclamanta a contestat Ordinul M.L.P.T.L. nr. 287 din 27 februarie 2003, motivând că este contrar prevederilor H.G. nr. 160/1996, care este în vigoare și reglementează transportul de mărfuri și persoane dintr-un port românesc într-un port al altui stat diferit de acela al cărui pavilion îl abordează nava. În consecință, reclamanta nu este titulara unui drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat prin obligația de autorizare prealabilă impusă de autoritățile pârâte. Din acest motiv, se constată că sunt lipsite de obiect susținerile din recurs întemeiate pe dispozițiile constituționale privind exercițiul drepturilor economice, al drepturilor și libertăților fundamentale, întrucât reclamanta nu a dovedit existența dreptului invocat prin acțiune.

Față de considerentele expuse anterior, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii recurate, Înalta Curte va respinge ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de U.D.S.C. prin mandatar SC V. SA Constanța împotriva sentinței civile nr. 184/ CA din 06 martie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2007.