ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2236/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12 februarie 2003,

reclamantul N.R.C. a chemat în judecată pe pârâții I.G.P.F., M.A.I., D.P.F.T. și

I.J.P.F.T. solicitând anularea dispozițiilor de sancționare cu destituire din

poliție emisă de I.G.P.F., anularea actului emis de conducerea M.A.I. prin care

a fost respinsă contestația împotriva dispoziției de sancționare, obligarea

pârâților la reintegrarea în funcția deținută anterior, obligarea pârâților la

plata tuturor drepturilor materiale.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, aplicarea sancțiunii disciplinare este precisă, iar

abaterea disciplinară a fost săvârșită.

Prin sentința civilă nr. 293

din 24 mai 2004, pronunțată în Dosar nr. 1430/CA/2004, Curtea de Apel Timișoara

a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a dispoziției de sancționare

din 24 noiembrie 2003, a anulat adresa din 23 decembrie 2003, a obligat pârâții la reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior și la plata

drepturilor salariale.

Prin Decizia nr. 2623 din 19

aprilie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 7965/2004, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile

declarate de pârâții I.G.P.F.B. și M.A.I. împotriva sentinței civile nr. 293/2004,

a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe,

având în vedere că în speță nu s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 360/2002.

Prin sentința civilă nr. 347

din 22 noiembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 6610/CA/2005, Curtea de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ, rejudecând cauza, a admis acțiunea,

a anulat actele administrative atacate, a obligat pârâții la reintegrarea

reclamantului și la plata drepturilor salariale.

Prin Decizia nr. 2237 din 14

iunie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 2458/1/2006, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile

formulate de pârâți împotriva sentinței civile nr. 347/2005, a casat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe, reținând că

excepția prescripției aplicării sancțiunii a fost greșit admisă, impunându-se

rejudecarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 314

din 20 noiembrie 2006, pronunțată în Dosar nr. 6158/59/2006, Curtea de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, rejudecând cauza, a admis

acțiunea, a anulat actele administrative din 25 noiembrie 2003 și din 23

decembrie 2003, a obligat pârâții să-l reintegreze pe reclamant în funcția

publică deținută anterior, de agent principal de poliție, la I.P.F.T. – S.P.F. Moravița, a obligat pârâții la plata drepturilor salariale, a obligat

pârâții la 2700 lei cheltuieli de judecată și a respins acțiunea față de

pârâții D.P.F.T. și I.J.P.F.T. pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel a reținut că, fapta referitoare la ștergerea memoriei

telefonului mobil nu există.

În ceea ce privește cea de a

doua faptă, a deținerii de valută în timpul serviciului s-a constatat caracterul

excesiv al sancțiunii aplicate, ceea ce echivalează cu nelegalitatea proporționalizării

măsurii de sancționare față de criteriile impuse de lege.

Instanța de Fond a reținut

că, abaterea comisă de reclamant a fost sancționată în temeiul art. 57 lit. b),

art. 58 lit. d) din Legea nr. 360/2002, modificată prin O.U.G. nr. 89/2003.

O.U.G. nr. 89/2003 a fost

însă publicată în M. Of. nr. 715 din 14 octombrie 2003, ulterior săvârșirii

abaterii de către reclamant, fiind încălcat principiul activității, legii

civile.

Legea nr. 360/2002 nemodificată

prevedea la art. 58 lit. g) destituirea din funcție și nu la art. 58 lit. d).

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs pârâții M.A.I. și I.G.P.F.

Recurenții invocă

prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Se consideră că Instanța de Fond

a greșit când a apreciat că nelegalitatea actelor contestate rezită din

aplicarea incorectă a art. 58 lit. g) din O.U.G. nr. 89/2003.

Recurenții afirmă că textul

de lege era în vigoare la data emiterii dispoziției și nu putea fi aplicat un

text care era modificat sau abrogat.

O altă apreciere greșită a Instanței

de Fond este, în opinia recurenților cea referitoare la individualizarea sancțiunii.

Recurenții consideră că

reclamantul nu a recunoscut din proprie inițiativă săvârșirea abaterii

disciplinare, a încercat ascunderea deținerii valutei și inducerea în eroare a Instanței

de judecată.

Prin concluziile scrise,

intimatul – reclamant apreciază sancțiunea disciplinară ca având un caracter

excesiv, deoarece fapta a fost săvârșită din culpă, este vorba de prima abatere

disciplinară, iar încercarea de inducere în eroare a Instanței de judecată nu

se susține.

Recursurile formulate sunt

întemeiate.

Actul atacat a prevăzut în

termeni neechivoci sancțiunea destituirii din funcție.

În temeiul Legii nr. 360/2002

nemodificată există posibilitatea aplicării sancțiunii disciplinare a

destituirii din funcție.

O.U.G. nr. 89/2003 a

detaliat sancțiunile disciplinar, înscriind aceeași sancțiune (destituirea din

funcție) la un alt punct al aceluiași articol.

Faptul că dispoziția de sancționare

este întemeiată pe prevederea din O.U.G. nr. 89/2003 nu poate duce la concluzia

nulității/ anulării actului, deoarece ambele texte au același conținut.

Reclamantul nu a fost

vătămat prin înscrierea noului alineat al aceluiași articol, atâta timp cât

sancțiunea este prevăzută în ambele texte.

Desigur, în ipoteza în care

legea sub imperiul căreia s-a săvârșit fapta nu prevedea sancțiunea destituirii

din funcție, se putea vorbi de un viciu al actului administrativ care putea

duce la anularea acesteia.

În consecință, aprecierea Instanței

de Fond făcută pe acest aspect este eronată, iar motivul de recurs este fondat.

Totuși, Instanța de Fond

și-a motivat în principal convingerea pe aspectul greșitei individualizări a

sancțiunii, a caracterului excesiv al acesteia.

Înalta Curte, raliindu-se

motivelor de recurs, urmează să considere greșită opinia Instanței de Fond, care

nu se întemeiază pe actele dosarului, pe probele administrate.

Astfel, prin nota - raport din

10 octombrie 2003, reclamantul afirmă că nu a declarat valuta pe care o deținea

la intrarea în serviciu, deoarece conform ordinelor în vigoare, în caietul de

valori nu se trece valuta pe care o posezi.

Se observă cu ușurință reaua

– credință a reclamantului. Normele în vigoare obligă la declararea sumei în

lei, pentru că este interzisă deținerea de valută în timpul serviciului.

Mai departe, reclamantul confirmă

că este interzisă deținerea de valută în timpul serviciului.

De asemenea, în aceeași notă

raport, reclamantul recunoaște că a folosit telefonul mobil în timpul

serviciului atât în interesul serviciului cât și în interes personal.

Desfășurătorul convorbirilor

reclamantului este raportat la ziua de 8 octombrie 2003 și nu la ziua de 9

octombrie 2003, după orele 12

00

, din data de 8 octombrie 2003, de

unde rezultă că aprecierea Instanței de Fond cu privire la acest aspect este gravă.

Modul de desfășurare a

controlului și modul în care a reacționat reclamantul duce la concluzia că

reclamantul cunoștea dispozițiile legale, faptul că a săvârșit o abatere

disciplinară și care este sancțiunea.

Fapta funcționarului de vamă

de a deține valută asupra sa în timpul serviciului este gravă.

Fapta săvârșită a dus la neîncrederea

în funcționarul public cu statut special.

Dispozițiile legale care

interzic deținerea valutei în timpul serviciului și folosirea telefonului mobil

personal sunt de natură a proteja funcționarul de orice acuzație.

Reclamantul nu a putut să

demonstreze proveniența licită a valutei, și o asemenea dovadă nici nu este

necesară raportat la dispoziția imperativă a normei juridice.

Nu are relevanță că

reclamantul nu a mai fost sancționat disciplinar, cât timp fapta săvârșită la 9

octombrie 2003 este suficientă pentru a se lua măsura destituirii din funcție.

Recursurile sunt fondate și

urmează a fi admise.

În temeiul art. 20 Legea nr.

554/2005 și art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. se va casa sentința

recurată și pe fond se va respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate

de M.I.R.A. și I.G.P.F.B., împotriva sentinței civile nr. 314 din 20 noiembrie

2006, pronunțată în Dosar nr. 6158/59/2006, de către Curtea de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu N.R.C., D.P.F.T.,

I.J.P.F.T.

Casează sentința recurată și

pe fond respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2007.