ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2236/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 12 februarie 2003, reclamantul N.R.C. a chemat în judecată pe pârâții I.G.P.F., M.A.I., D.P.F.T. și I.J.P.F.T. solicitând anularea dispozițiilor de sancționare cu destituire din poliție emisă de I.G.P.F., anularea actului emis de conducerea M.A.I. prin care a fost respinsă contestația împotriva dispoziției de sancționare, obligarea pârâților la reintegrarea în funcția deținută anterior, obligarea pârâților la plata tuturor drepturilor materiale. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, aplicarea sancțiunii disciplinare este precisă, iar abaterea disciplinară a fost săvârșită.

Prin sentința civilă nr. 293 din 24 mai 2004, pronunțată în Dosar nr. 1430/CA/2004, Curtea de Apel Timișoara a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a dispoziției de sancționare din 24 noiembrie 2003, a anulat adresa din 23 decembrie 2003, a obligat pârâții la reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior și la plata drepturilor salariale. Prin Decizia nr. 2623 din 19 aprilie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 7965/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de pârâții I.G.P.F.B. și M.A.I. împotriva sentinței civile nr. 293/2004, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe, având în vedere că în speță nu s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 360/2002.

Prin sentința civilă nr. 347 din 22 noiembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 6610/CA/2005, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, rejudecând cauza, a admis acțiunea, a anulat actele administrative atacate, a obligat pârâții la reintegrarea reclamantului și la plata drepturilor salariale. Prin Decizia nr. 2237 din 14 iunie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 2458/1/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile formulate de pârâți împotriva sentinței civile nr. 347/2005, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe, reținând că excepția prescripției aplicării sancțiunii a fost greșit admisă, impunându-se rejudecarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 314 din 20 noiembrie 2006, pronunțată în Dosar nr. 6158/59/2006, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, rejudecând cauza, a admis acțiunea, a anulat actele administrative din 25 noiembrie 2003 și din 23 decembrie 2003, a obligat pârâții să-l reintegreze pe reclamant în funcția publică deținută anterior, de agent principal de poliție, la I.P.F.T. – S.P.F. Moravița, a obligat pârâții la plata drepturilor salariale, a obligat pârâții la 2700 lei cheltuieli de judecată și a respins acțiunea față de pârâții D.P.F.T. și I.J.P.F.T. pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut că, fapta referitoare la ștergerea memoriei telefonului mobil nu există.

În ceea ce privește cea de a doua faptă, a deținerii de valută în timpul serviciului s-a constatat caracterul excesiv al sancțiunii aplicate, ceea ce echivalează cu nelegalitatea proporționalizării măsurii de sancționare față de criteriile impuse de lege. Instanța de Fond a reținut că, abaterea comisă de reclamant a fost sancționată în temeiul art. 57 lit. b), art. 58 lit. d) din Legea nr. 360/2002, modificată prin O.U.G. nr. 89/2003. O.U.G. nr. 89/2003 a fost însă publicată în M. Of. nr. 715 din 14 octombrie 2003, ulterior săvârșirii abaterii de către reclamant, fiind încălcat principiul activității, legii civile. Legea nr. 360/2002 nemodificată prevedea la art. 58 lit. g) destituirea din funcție și nu la art. 58 lit. d). Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții M.A.I.

și I.G.P.F. Recurenții invocă prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Se consideră că Instanța de Fond a greșit când a apreciat că nelegalitatea actelor contestate rezită din aplicarea incorectă a art. 58 lit. g) din O.U.G. nr. 89/2003. Recurenții afirmă că textul de lege era în vigoare la data emiterii dispoziției și nu putea fi aplicat un text care era modificat sau abrogat. O altă apreciere greșită a Instanței de Fond este, în opinia recurenților cea referitoare la individualizarea sancțiunii. Recurenții consideră că reclamantul nu a recunoscut din proprie inițiativă săvârșirea abaterii disciplinare, a încercat ascunderea deținerii valutei și inducerea în eroare a Instanței de judecată. Prin concluziile scrise, intimatul – reclamant apreciază sancțiunea disciplinară ca având un caracter excesiv, deoarece fapta a fost săvârșită din culpă, este vorba de prima abatere disciplinară, iar încercarea de inducere în eroare a Instanței de judecată nu se susține.

Recursurile formulate sunt întemeiate. Actul atacat a prevăzut în termeni neechivoci sancțiunea destituirii din funcție. În temeiul Legii nr. 360/2002 nemodificată există posibilitatea aplicării sancțiunii disciplinare a destituirii din funcție. O.U.G. nr. 89/2003 a detaliat sancțiunile disciplinar, înscriind aceeași sancțiune (destituirea din funcție) la un alt punct al aceluiași articol. Faptul că dispoziția de sancționare este întemeiată pe prevederea din O.U.G. nr. 89/2003 nu poate duce la concluzia nulității/ anulării actului, deoarece ambele texte au același conținut. Reclamantul nu a fost vătămat prin înscrierea noului alineat al aceluiași articol, atâta timp cât sancțiunea este prevăzută în ambele texte.

Desigur, în ipoteza în care legea sub imperiul căreia s-a săvârșit fapta nu prevedea sancțiunea destituirii din funcție, se putea vorbi de un viciu al actului administrativ care putea duce la anularea acesteia. În consecință, aprecierea Instanței de Fond făcută pe acest aspect este eronată, iar motivul de recurs este fondat. Totuși, Instanța de Fond și-a motivat în principal convingerea pe aspectul greșitei individualizări a sancțiunii, a caracterului excesiv al acesteia. Înalta Curte, raliindu-se motivelor de recurs, urmează să considere greșită opinia Instanței de Fond, care nu se întemeiază pe actele dosarului, pe probele administrate. Astfel, prin nota - raport din 10 octombrie 2003, reclamantul afirmă că nu a declarat valuta pe care o deținea la intrarea în serviciu, deoarece conform ordinelor în vigoare, în caietul de valori nu se trece valuta pe care o posezi.

Se observă cu ușurință reaua – credință a reclamantului. Normele în vigoare obligă la declararea sumei în lei, pentru că este interzisă deținerea de valută în timpul serviciului. Mai departe, reclamantul confirmă că este interzisă deținerea de valută în timpul serviciului. De asemenea, în aceeași notă raport, reclamantul recunoaște că a folosit telefonul mobil în timpul serviciului atât în interesul serviciului cât și în interes personal. Desfășurătorul convorbirilor reclamantului este raportat la ziua de 8 octombrie 2003 și nu la ziua de 9 octombrie 2003, după orele 12 00 , din data de 8 octombrie 2003, de unde rezultă că aprecierea Instanței de Fond cu privire la acest aspect este gravă. Modul de desfășurare a controlului și modul în care a reacționat reclamantul duce la concluzia că reclamantul cunoștea dispozițiile legale, faptul că a săvârșit o abatere disciplinară și care este sancțiunea.

Fapta funcționarului de vamă de a deține valută asupra sa în timpul serviciului este gravă. Fapta săvârșită a dus la neîncrederea în funcționarul public cu statut special. Dispozițiile legale care interzic deținerea valutei în timpul serviciului și folosirea telefonului mobil personal sunt de natură a proteja funcționarul de orice acuzație. Reclamantul nu a putut să demonstreze proveniența licită a valutei, și o asemenea dovadă nici nu este necesară raportat la dispoziția imperativă a normei juridice. Nu are relevanță că reclamantul nu a mai fost sancționat disciplinar, cât timp fapta săvârșită la 9 octombrie 2003 este suficientă pentru a se lua măsura destituirii din funcție. Recursurile sunt fondate și urmează a fi admise.

În temeiul art. 20 Legea nr. 554/2005 și art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. se va casa sentința recurată și pe fond se va respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile formulate de M.I.R.A. și I.G.P.F.B., împotriva sentinței civile nr. 314 din 20 noiembrie 2006, pronunțată în Dosar nr. 6158/59/2006, de către Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu N.R.C., D.P.F.T., I.J.P.F.T. Casează sentința recurată și pe fond respinge acțiunea ca neîntemeiată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2007.