ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2202/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2005 pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, reclamantul F.A.G.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale și conducătorul acestei autorități publice, ministrul F.G.,

solicitând instanței, ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în

temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004:

-obligarea ministerului la plata sumei de

10.000.000 lei (ROL) pe zi de întârziere cu titlu de despăgubiri pentru

întârzierea executării sentinței civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a

Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, definitivă și

irevocabile, pentru perioada cuprinsă între data de 15 octombrie 2004 și data executării;

-sancționarea ministrului agriculturii,

pădurilor și dezvoltării rurale F.G. cu amendă de 20% din salariul minim brut

pe economie pe zi întârziere până la executarea sentinței civile nr. 439/PI din

3 decembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ;

-obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă nr. 14 din 17 mai 2005,

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins acțiunea reclamantului F.A.G., reținând, în esență că sentința civilă nr.

439/PI din 3 decembrie 2003 a fost pusă în executare de pârât prin Ordinul

ministrului nr. 268 din 4 octombrie 2004, cu respectarea termenului de 30 de

zile de la data când această sentință a rămas irevocabilă, ca urmare a

respingerii recursului declarat de minister, prin Decizia nr. 6925 din 14

septembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Sentința civilă nr. 14 din 17 mai 2005 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a

fost atacată cu recurs de reclamantul F.A.G. Prin decizia nr. 5340 din 8 noiembrie

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a constatat nul recursul declarat de F.A.G., reținând că acesta a

fost motivat cu nerespectarea prevederilor art. 303 C. proc. civ.

Cu privire la sentința civilă nr. 14 din 17

mai 2005 a Curții de Apel Timișoara, reclamantul F.A.G. a formulat cerere de

revizuire, în temeiul art. 322 pct. 5 teza a doua C. proc. civ., susținând că

această hotărâre judecătorească și-a pierdut credibilitatea și suportul

probator, întrucât Ordinul ministrului agriculturii nr. 268 din 4 octombrie

2004 a fost anulat prin sentința civilă nr. 477 din 16 decembrie 2004 a Curții

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin

decizia nr. 230 din 24 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Cererea de revizuire formulată de F.A.G.

împotriva sentinței civile nr. 14 din 17 mai 2005 a Curții de Apel Timișoara a

fost respinsă prin încheierea nr. 16 din 21 iunie 2006 pronunțată de aceeași

instanță, care a reținut că invocarea de către revizuent a Deciziei nr. 230 din

24 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 322 pct.

5 C. proc. civ. și că instanța învestită, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004,

cu acordarea despăgubirilor și sancționarea conducătorului autorității publice

pentru neexecutarea sentinței civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003, nu este

competentă să se pronunțe asupra legalității Ordinului ministrului agriculturii

nr. 268 din 4 octombrie 2004, întrucât acesta nu face obiectul respectivei

cereri de chemare în judecată.

Împotriva încheierii nr. 16 din 21 iunie 2006

a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, a declarat recurs revizuentul F.A.G. Recursul a fost admis prin Decizia

nr. 551 din 30 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, hotărârea atacată a fost casată și cauza a

fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de recurs a dispus ca

instanța fondului, cu ocazia rejudecării, să verifice temeiurile legale ale

cererii de revizuire, așa cum au fost indicate și precizate de revizuent, față

de împrejurarea că prin sentința civilă nr. 477 din 16 decembrie 2004 a Curții

de Apel Timișoara a fost anulat Ordinul ministrului agriculturii nr. 268 din 4

octombrie 2004.

Rejudecând cauza după casarea cu trimitere,

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 221 din 19 septembrie 2007, a respins cererea de revizuire

formulată de revizuentul F.A.G. În esență, instanța a reținut că revizuentul a

renunțat la judecarea în contradictoriu cu conducătorul autorității publice,

respectiv ministrul F.G., astfel că, în raport cu dispozițiile art. 24 alin.

(2) și art. 26 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 246 și art. 322 C. proc. civ.,

cererea de revizuire a sentinței civile nr. 14 din 17 mai 2005 nu poate fi

soluționată în lipsa persoanei căreia să-i poată fi opuse obligațiile

corelative drepturilor pretinse de subiectul activ al raportului juridic dedus

judecății și întrucât autorității publice pârâte nu-i sunt aplicabile

prevederile menționate din Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de

Apel Timișoara a formulat recurs revizuentul F.A.G., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate și rejudecarea în

fond a cererii de revizuire cu privire la sentința civilă nr. 14 din 17 mai 2005

a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ.

În esență, recurentul-revizuent susține că,

în mod greșit, cu aplicarea greșită a legii și cu nerespectarea rolului activ

ce revine judecătorului potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a reținut instanța

de revizuire că litigiul nu poate fi soluționat datorită renunțării la judecata

față de F.G. Recurentul susține că art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

instituie două mijloace juridice de natură a impune executarea hotărârii

judecătorești definitive și irevocabile, și anume: a) obligarea conducătorului

autorității publice la plata unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere; b)

obligarea autorității publice la plata de daune pentru întârziere. Susține

recurentul că nimănui nu îi este îngăduit să ignore dispozițiile executorii ale

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar o nesocotire a unor

astfel de hotărâri este cu atât mai gravă atunci când vizează drepturi

fundamentale și când vine din partea unei autorități publice sau a unui

funcționar public.

La termenul de judecată din 6 martie 2008,

recurentul-revizuent F.A.G. a învederat instanței că încă din data de 5

decembrie 2006 a declarat în dosarul nr. 11572/1/2006 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, că a

renunțat la judecata în contradictoriu cu pârâtul F.G., cererea fiind reiterată

și în cadrul rejudecării cauzei de către Curtea de Apel Timișoara.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de

recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată,

recurentul-revizuent F.A.G. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale) la plata de despăgubiri pentru neexecutarea

în termenul prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a sentinței

civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ, definitive și irevocabile, precum și sancționarea ministrului

agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale F.G. cu amendă de 20% din

salariul minim brut pe economie pe zi întârziere până la executarea respectivei

sentințe civile.

Conform art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr.

554/2004:

„Art. 24. - (1) Dacă în urma admiterii

acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să

modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze

anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și

irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa

unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile

a hotărârii.

(2) In cazul în care termenul nu este

respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz,

persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de

întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere."

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

„Art. 25. - (1) Sancțiunea și despăgubirile

prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanța de

executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de

urgență, cu citarea părților."

Conform art. 26 din Legea nr. 554/2004:

„Art. 26. - Conducătorul autorității publice

se poate îndrepta cu acțiune  împotriva celor  vinovați  de  neexecutarea hotărârii,

potrivit dreptului  comun. În cazul în care cei vinovați  sunt demnitari  sau

funcționari publici, se aplică reglementările speciale."

Înalta Curte constată că instanța de fond în

mod corect a reținut că din interpretarea coroborată a dispozițiilor citate,

cererea de chemare în judecată formulată în temeiul art. 25 cu referire la art.

24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, se soluționează în contradictoriu

cu subiectul de drept prevăzut expres de textele de lege citate, și anume

conducătorul autorității publice obligate să execute hotărârea definitivă și

irevocabilă pronunțată de instanța de contencios administrativ.

Astfel fiind, se reține că reclamantul are

dreptul la despăgubiri numai subsecvent stabilirii de către instanța de

executare a împrejurării că nu a fost respectat termenul în care hotărârea

definitivă și irevocabilă nu a fost executată în termenul prevăzut de art. 24

din Legea nr. 554/2004 și sancționării conducătorului autorității publice

căreia îi revine obligația executării.

Este evident faptul că, în temeiul art. 25 cu

referire la art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, reclamantul poate

formula acțiunea numai în contradictoriu cu conducătorul autorității publice,

iar instanța de executare se pronunță în primul rând cu privire la respectarea termenului

de executare a hotărârii judecătorești și numai subsecvent asupra cererii de

despăgubiri.

A primi susținerile recurentului-revizuent ar

echivala cu acceptarea tezei conform căreia în temeiul dispozițiilor respective

pot fi solicitate despăgubiri pentru neexecutarea în termen a hotărârii

judecătorești definitive și irevocabile, independent de solicitarea

sancționării și formularea cererii în contradictoriu cu conducătorul

autorității publice obligate la executare. Or, atât din redactarea art. 24 alin.

(2) cât și din redactarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă că

este prioritară stabilirea răspunderii și sancționarea conducătorului

autorității publice și numai subsecvent acordarea despăgubirilor pentru

întârzierea în executarea hotărârilor judecătorești vizate de textele de lege.

Înalta Curte apreciază că, în situația în

care legiuitorul ar fi intenționat să reglementeze independent sau în altă

ordine de preferință modalitățile de sancționare a încălcării obligației ce

revine autorităților publice în executarea hotărârilor judecătorești definitive

și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ, ar fi

prevăzut în textele de lege citate o altă ordine de prezentare a sancțiunilor

pentru nerespectarea termenelor impuse de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

ori ar fi prevăzut sancțiunea aplicabilă conducătorului stabilit separat de

despăgubirile la care are dreptul persoana vătămată.

În același sens, este de reținut faptul că în

mod corect instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004

și prin raportare la prevederile art. 26 din aceeași lege, care prevăd

posibilitatea pe care o are conducătorul autorității publice obligat la plata

sancțiunii amenzii pe zi de întârziere de a se îndrepta cu acțiune împotriva

celor vinovați de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun.

Atâta timp cât recurentul-revizuent a

renunțat la judecata în contradictoriu cu conducătorul autorității publice

obligate la executare, în mod corect Curtea de Apel, în raport cu dispozițiile art.

246 C. proc. civ., a apreciat că nu se poate face aplicarea prevederilor art. 24

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în privința despăgubirilor pentru neexecutarea

hotărârii judecătorești în absența subiectului de drept calificat a cărui

sancționare cu amendă pentru flecare zi de întârziere este necesar a fi

stabilită cu prioritate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte

constată că sentința atacată este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art.

312 alin. (1) teza doua C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul

declarat de F.A.G.

Întrucât soluția instanței este de respingere

a recursului formulat de recurentul-revizuent, nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 274 C. proc. civ. pentru a fi acordate cheltuielile de

judecată pretinse de F.A.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de F.A.G.

împotriva sentinței civile nr. 221 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai

2008.