ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2202/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2005 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, reclamantul F.A.G. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și conducătorul acestei autorități publice, ministrul F.G., solicitând instanței, ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004: -obligarea ministerului la plata sumei de 10.000.000 lei (ROL) pe zi de întârziere cu titlu de despăgubiri pentru întârzierea executării sentinței civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, definitivă și irevocabile, pentru perioada cuprinsă între data de 15 octombrie 2004 și data executării; -sancționarea ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale F.G.

cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi întârziere până la executarea sentinței civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ; -obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 14 din 17 mai 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea reclamantului F.A.G., reținând, în esență că sentința civilă nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a fost pusă în executare de pârât prin Ordinul ministrului nr. 268 din 4 octombrie 2004, cu respectarea termenului de 30 de zile de la data când această sentință a rămas irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului declarat de minister, prin Decizia nr. 6925 din 14 septembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Sentința civilă nr. 14 din 17 mai 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a fost atacată cu recurs de reclamantul F.A.G. Prin decizia nr. 5340 din 8 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat nul recursul declarat de F.A.G., reținând că acesta a fost motivat cu nerespectarea prevederilor art. 303 C. proc. civ. Cu privire la sentința civilă nr. 14 din 17 mai 2005 a Curții de Apel Timișoara, reclamantul F.A.G. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 5 teza a doua C. proc.

civ., susținând că această hotărâre judecătorească și-a pierdut credibilitatea și suportul probator, întrucât Ordinul ministrului agriculturii nr. 268 din 4 octombrie 2004 a fost anulat prin sentința civilă nr. 477 din 16 decembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 230 din 24 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Cererea de revizuire formulată de F.A.G. împotriva sentinței civile nr. 14 din 17 mai 2005 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă prin încheierea nr. 16 din 21 iunie 2006 pronunțată de aceeași instanță, care a reținut că invocarea de către revizuent a Deciziei nr. 230 din 24 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. și că instanța învestită, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu acordarea despăgubirilor și sancționarea conducătorului autorității publice pentru neexecutarea sentinței civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003, nu este competentă să se pronunțe asupra legalității Ordinului ministrului agriculturii nr. 268 din 4 octombrie 2004, întrucât acesta nu face obiectul respectivei cereri de chemare în judecată. Împotriva încheierii nr. 16 din 21 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs revizuentul F.A.G. Recursul a fost admis prin Decizia nr. 551 din 30 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, hotărârea atacată a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a dispus ca instanța fondului, cu ocazia rejudecării, să verifice temeiurile legale ale cererii de revizuire, așa cum au fost indicate și precizate de revizuent, față de împrejurarea că prin sentința civilă nr. 477 din 16 decembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara a fost anulat Ordinul ministrului agriculturii nr. 268 din 4 octombrie 2004. Rejudecând cauza după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 221 din 19 septembrie 2007, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul F.A.G. În esență, instanța a reținut că revizuentul a renunțat la judecarea în contradictoriu cu conducătorul autorității publice, respectiv ministrul F.G., astfel că, în raport cu dispozițiile art. 24 alin. (2) și art. 26 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 246 și art. 322 C. proc.

civ., cererea de revizuire a sentinței civile nr. 14 din 17 mai 2005 nu poate fi soluționată în lipsa persoanei căreia să-i poată fi opuse obligațiile corelative drepturilor pretinse de subiectul activ al raportului juridic dedus judecății și întrucât autorității publice pârâte nu-i sunt aplicabile prevederile menționate din Legea nr. 554/2004. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a formulat recurs revizuentul F.A.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate și rejudecarea în fond a cererii de revizuire cu privire la sentința civilă nr. 14 din 17 mai 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ.

În esență, recurentul-revizuent susține că, în mod greșit, cu aplicarea greșită a legii și cu nerespectarea rolului activ ce revine judecătorului potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a reținut instanța de revizuire că litigiul nu poate fi soluționat datorită renunțării la judecata față de F.G. Recurentul susține că art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instituie două mijloace juridice de natură a impune executarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, și anume: a) obligarea conducătorului autorității publice la plata unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere; b) obligarea autorității publice la plata de daune pentru întârziere.

Susține recurentul că nimănui nu îi este îngăduit să ignore dispozițiile executorii ale unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar o nesocotire a unor astfel de hotărâri este cu atât mai gravă atunci când vizează drepturi fundamentale și când vine din partea unei autorități publice sau a unui funcționar public. La termenul de judecată din 6 martie 2008, recurentul-revizuent F.A.G. a învederat instanței că încă din data de 5 decembrie 2006 a declarat în dosarul nr. 11572/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, că a renunțat la judecata în contradictoriu cu pârâtul F.G., cererea fiind reiterată și în cadrul rejudecării cauzei de către Curtea de Apel Timișoara.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-revizuent F.A.G. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale) la plata de despăgubiri pentru neexecutarea în termenul prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a sentinței civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, definitive și irevocabile, precum și sancționarea ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale F.G.

cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi întârziere până la executarea respectivei sentințe civile. Conform art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: „Art. 24. - (1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. (2) In cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere." Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Art.

25. - (1) Sancțiunea și despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanța de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgență, cu citarea părților." Conform art. 26 din Legea nr. 554/2004: „Art. 26. - Conducătorul autorității publice se poate îndrepta cu acțiune împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun.

În cazul în care cei vinovați sunt demnitari sau funcționari publici, se aplică reglementările speciale." Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că din interpretarea coroborată a dispozițiilor citate, cererea de chemare în judecată formulată în temeiul art. 25 cu referire la art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, se soluționează în contradictoriu cu subiectul de drept prevăzut expres de textele de lege citate, și anume conducătorul autorității publice obligate să execute hotărârea definitivă și irevocabilă pronunțată de instanța de contencios administrativ.

Astfel fiind, se reține că reclamantul are dreptul la despăgubiri numai subsecvent stabilirii de către instanța de executare a împrejurării că nu a fost respectat termenul în care hotărârea definitivă și irevocabilă nu a fost executată în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004 și sancționării conducătorului autorității publice căreia îi revine obligația executării. Este evident faptul că, în temeiul art. 25 cu referire la art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, reclamantul poate formula acțiunea numai în contradictoriu cu conducătorul autorității publice, iar instanța de executare se pronunță în primul rând cu privire la respectarea termenului de executare a hotărârii judecătorești și numai subsecvent asupra cererii de despăgubiri.

A primi susținerile recurentului-revizuent ar echivala cu acceptarea tezei conform căreia în temeiul dispozițiilor respective pot fi solicitate despăgubiri pentru neexecutarea în termen a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, independent de solicitarea sancționării și formularea cererii în contradictoriu cu conducătorul autorității publice obligate la executare. Or, atât din redactarea art. 24 alin. (2) cât și din redactarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă că este prioritară stabilirea răspunderii și sancționarea conducătorului autorității publice și numai subsecvent acordarea despăgubirilor pentru întârzierea în executarea hotărârilor judecătorești vizate de textele de lege.

Înalta Curte apreciază că, în situația în care legiuitorul ar fi intenționat să reglementeze independent sau în altă ordine de preferință modalitățile de sancționare a încălcării obligației ce revine autorităților publice în executarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ, ar fi prevăzut în textele de lege citate o altă ordine de prezentare a sancțiunilor pentru nerespectarea termenelor impuse de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ori ar fi prevăzut sancțiunea aplicabilă conducătorului stabilit separat de despăgubirile la care are dreptul persoana vătămată.

În același sens, este de reținut faptul că în mod corect instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 și prin raportare la prevederile art. 26 din aceeași lege, care prevăd posibilitatea pe care o are conducătorul autorității publice obligat la plata sancțiunii amenzii pe zi de întârziere de a se îndrepta cu acțiune împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun. Atâta timp cât recurentul-revizuent a renunțat la judecata în contradictoriu cu conducătorul autorității publice obligate la executare, în mod corect Curtea de Apel, în raport cu dispozițiile art. 246 C. proc. civ., a apreciat că nu se poate face aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în privința despăgubirilor pentru neexecutarea hotărârii judecătorești în absența subiectului de drept calificat a cărui sancționare cu amendă pentru flecare zi de întârziere este necesar a fi stabilită cu prioritate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza doua C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de F.A.G. Întrucât soluția instanței este de respingere a recursului formulat de recurentul-revizuent, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ. pentru a fi acordate cheltuielile de judecată pretinse de F.A.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de F.A.G. împotriva sentinței civile nr. 221 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.