ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 92/2008

Asupra recursului de față din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 3 octombrie

2005 T.I.M. a chemat în judecată Statul Român pentru a fi obligat la plata de

daune materiale și morale în sumă de 150 milioane Euro, reprezentând repararea

prejudiciului cauzat prin arestarea pe nedrept în perioada 13 martie 2002-9

decembrie 2004.

În drept, reclamantul a invocat

dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Acțiunea a fost respinsă prin

sentința nr. 249 din 31 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția civilă,

cu motivarea că arestarea reclamantului se datorează culpei sale, deoarece a

indus în eroare organele judiciare prin recunoașterea unei fapte penale pe care

nu a săvârșit-o și furnizarea de detalii cu privire la acea faptă pe care

organele anchetatoare nu le puteau cunoaște.

Curtea de Apel Craiova, secția

civilă, a pronunțat decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2007, prin care a admis

apelul declarat de T.I.M., a desființat sentința primei instanțe și a trimis

cauza spre rejudecare la Tribunalul Gorj.

Ca stare de fapt, instanța de apel a

reținut că reclamantul a fost arestat la 13 martie 2002, dată la care a dat o

declarație în fața unor polițiști prin care a recunoscut săvârșirea unei fapte

de omor și a unei fapte de furt, că a fost trimis în judecată și condamnat în

primă instanță pentru săvârșirea acelor fapte și că, prin decizia penală nr.

548/2004 a Curții de Apel Craiova, rămasă definitivă prin respingerea

recursului, a fost achitat pentru motivul că nu a comis infracțiunile în cauză.

În raport cu atare situație, curtea

de apel a statuat că reclamantul a fost privat abuziv de libertate, fiind

astfel îndreptățit la repararea pagubelor cauzate, în sensul reglementat prin

act. 504 C. proc. pen., culpa reclamantului în determinarea reținerii sale

neexcluzând culpa statului, care, prin organele sale, trebuia să efectueze o

cercetare penală completă în așa fel încât să elucideze adevărata stare de fapt

și nu să ducă la trimiterea în judecată a unui nevinovat.

Ca urmare, a conchis instanța de

apel, se impune desființarea sentinței de primă instanță și trimiterea cauzei

spre rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să determine existența și

gradul culpei reclamantului în privarea sa de libertate și, pe baza probelor ce

se vor administra, să stabilească întinderea prejudiciului cauzat

reclamantului, anume cuantumul despăgubirilor cuvenite acestuia.

Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, actualmente Ministerul Economiei și Finanțelor,

a declarat recurs prin D.G.F.P. Gorj, solicitând casarea hotărârii date în apel

și păstrarea celei de primă instanță.

Dezvoltând în fapt recursul, pârâtul

recurent a susținut că recunoașterea săvârșirii faptelor de către reclamant în

cursul urmăririi penale și furnizarea de detalii pe care anchetatorii nu aveau

posibilitatea să le cunoască au determinat în exclusivitate arestarea,

trimiterea în judecată și condamnarea lui în primă instanță, constituind,

concomitent, culpă gravă prin inducerea în eroare a organelor de anchetă,

stânjenind în acest mod aflarea adevărului, așa încât reclamantul nu are la

îndemână acțiunea în dezdăunare fundamentată pe prevederile art. 504 C. proc.

pen.

Recurentul a încadrat motivul de

casare descris în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul nu este întemeiat.

Instanța de apel a hotărât pe deplin

legal.

Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., are dreptul la repararea pagubei suferite persoana care, în cursul

procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

Este tocmai cazul necontestat al

reclamantului din cauza de față.

Împrejurarea că însuși reclamantul

ar fi contribuit la propria arestare, prin furnizarea către anchetatori a unor

date care îl incriminau, nu exclude culpa organelor de anchetă, care, așa cum

justificat a statuat instanța de apel, aveau obligația de a lămuri adevărata

stare de fapt.

În consecință, eventuala culpă a

reclamantului nu este de natură a-l împiedica să exercite acțiunea civilă în

dezdăunare fundamentată pe prevederile art. 504 C. proc. civ., cum greșit

susține statul recurent, ci, așa cum s-a și hotărât în apel, impune cercetarea

fondului pricinii în primă instanță de către tribunal, care urmează a stabili

existența ori inexistența culpei imputate reclamantului, iar în caz afirmativ

dacă există și în ce măsură o legătură de cauzalitate între această culpă și

arestarea reclamantului.

Desigur, tribunalul urmează a

cerceta fondul pricinii sub toate aspectele, nu doar limitat la cele de mai

sus, astfel încât să soluționeze cauza pe deplin legal și temeinic.

În raport cu cele astfel constatate și

cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul de față va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva

deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie

2008.