ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6274/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului București și întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtele D.O.C. și P.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea primei pârâte de a lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în București, str. Chopin, sector 2, și obligarea celorlalte două pârâte de a lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 situat în același imobil la etajul 1, dobândite de pârâți în baza Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 1766 din 10 decembrie 2008 Tribunalul București – secția a III-a civilă a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamanta a făcut dovada calității active cu înscrisurile depuse, cu certificatul de moștenitor, rezultând că imobilul revendicat a aparținut autorului său G.G. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov. Preluarea abuzivă a imobilului de către stat, s-a constatat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 418 din 6 iunie 2007 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 407 din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a soluționat o altă acțiune în revendicare formulată de reclamantă pentru același imobil. Valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/2005 a fost constatată cu caracter irevocabil prin sentința civilă nr. 2609 din 9 aprilie 2003 a Judecătoriei sector 2, care a respins acțiunea reclamantei prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a acestor contracte.

Instanța procedând la compensarea titlurilor de proprietate, a apreciat că este preferabil titlul statului, pe temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței circuitului civil și ca măsura menită să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate deja câștigat, a cărei valabilitate a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească. Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel susținând în esență că, în mod nelegal prima instanță a acordat preferință titlului intimatelor pârâte. Prin decizia civilă nr. 427 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă a respins ca nefondat apelul. În considerentele hotărârii s-a reținut în esență că, reclamanta a fixat cadrul procesual prin indicarea temeiului juridic al acțiunii ca fiind art. 480 C. civ., iar conform principiului disponibilității judecătorul nu poate modifica acest cadru procesual.

În apel reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001 doar acest lucru nu poate fi primit conform principiului amintit. S-a mai reținut că în mod corect prima instanță a dat preferință titlului intimatelor ținând seama de Decizia nr. 60/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și urmărind siguranța circuitului civil. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1278 a admis recursul a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele deciziei s-a reținut că, hotărârea recurată nu respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., deoarece instanța nu a analizat criticile formulate în apel respectiv, nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a formulat convingerea asupra fiecărui motiv de apel cu care a fost investită și că în considerentele hotărârii recurate se regăsesc numai aprecieri generale, de principiu, care nu dezleagă de fapt niciuna din criticile deduse judecății prin cererea de apel iar nemotivarea hotărârii echivalează cu o necercetare a fondului pricinii. Trimisă spre rejudecare cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 4647/2/2010. În urma analizării întregului material probator și urmând dispozițiile obligatorii ale deciziei de îndrumare, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă a pronunțat decizia nr. 518/A din 30 septembrie 2010 prin care a respins ca nefondat apelul.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut că, intimatele – pârâte unt titularele dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dețin un titlu de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/19953, titlu care a fost confirmat de justiție prin respingerea irevocabilă a acțiunii în constatarea nulității absolute a acestuia, astfel că se pot prevala de existența unui bun în sensul C.E.D.O. S-a mai reținut că, datorită specificului prezentei acțiuni în revendicare, determinat de faptul că imobilul preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părți se face cu observarea criteriilor statornicite de decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte. - Curtea de Apel București prin hotărârea ce face obiectul recursului a analizat noțiunea de bun în sensul C.E.D.O. și pe observarea criteriilor statornicite de decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii, că acțiunea în revendicare rămâne modalitatea clasică a proprietarului neposesor de a redobândi posesia bunului său de la posesorul neproprietar, fără ca regimul juridic al acesteia să fie modificat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Instrumentul de realizare a acestui obiectiv reprezintă compararea celor două titluri propuse în cauză.

Soluția pronunțată este nelegală, motivat de faptul că se acordă prevalență legislației cu caracter reparator, respectiv actelor normative edictate în domeniul restituirii proprietății preluate abuziv. - În mod nelegal s-a reținut că, prin rămânerea definitivă a deciziei civile nr. 322/2003 în temeiul căreia s-au obținut despăgubiri, dreptul de proprietate, care reprezintă un bun în sensul C.E.D.O., s-a convertit într-un drept de creanță. - Instanța de apel în încercarea de a asigura un echilibru între realizarea dreptului de proprietate al recurentei și intenția de „a nu aduce atingere acestui drept de proprietate”, s-a făcut abstracție de principiul disponibilității. - Decizia nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă și invocată în justificarea soluției de a proteja dreptul de proprietate al pârâtelor nu are incidență în cauză.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed: 1. Recurenta critică hotărârea, în primul rând, invocând ca motiv de nelegalitate, faptul că nelegal, analiza acțiunii în revendicare s-a făcut prin excluderea „metodei clasice a proprietarului neposesor de a redobândi posesia bunului său de la posesorul neproprietar”. Într-adevăr, acțiunea în revendicare se caracterizează printr-o serie de însușiri și anume: este o acțiune reală, pentru că, reclamantul pretinde că este titularul dreptului real de proprietate, drept care imprimă și acțiunii același caracter real; se urmărește predarea posesiei unui bun, ceea ce înseamnă că, în principiu, acțiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deține bunul; reclamantul trebuie să dovedească că este titularul dreptului de proprietate, dovadă care constituie temeiul acțiunii în revendicare.

Dar, în speța supusă analizei trebuie avută în vedere, pe lângă metoda clasică prevăzută în art. 480 C. civ. și faptul că, imobilul ce face obiectul revendicării, a fost preluat abuziv și în aceste condiții mecanismul comparării titlurilor de proprietate prezintă unele particularități. În atare situație, legal s-a analizat, în speță, dacă părțile se pot prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului invocându-se în același timp și criteriile statornicite prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii. Situația juridică a imobilului supus analizei a fost stabilită definitiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat caracterul abuziv al preluării și implicit nevalabilitatea titlului statului.

Înainte de a se trece la compararea titlurilor de proprietate, conform metodei clasice, trebuie precizat că, reclamanta a formulat o acțiune în contradictoriu cu intimatele pârâte prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâte în calitate de dobânditoare a imobilului în baza Legii nr. 112/2005, acțiune care a fost soluționată irevocabil în sensul respingerii acțiunii. Prin urmare, titlul de proprietate al pârâtelor, privitor la imobilul în litigiu, a fost analizat din punct de vedere juridic, fiind astfel confirmat printr-o hotărâre judecătorească. În atare situație, pârâtele se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Atâta timp cât titlul de proprietate al pârâtelor a fost confirmat de o instanță de judecată, în aplicarea metodei de comparare a titlurilor de proprietate, acest titlu va fi preferabil, în caz contrar s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care implică între altele, că soluția definitivă dată de instanțe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză. 2. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, și anume, dreptul de proprietate al reclamantei, trebuie precizat că, pentru imobilul în litigiu s-a formulat o cerere de acordare a măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 112/2005, în temeiul căreia s-au obținut despăgubiri, confirmate printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.

Drept urmare, corect s-a reținut că dreptul de proprietate al reclamantei, care reprezintă un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a convertit într-un drept de creanță. 3. Motivul de recurs ce vizează încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost investite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție. Cadrul procesual atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiu este cel fixat de părți, nefiind permis instanței ca, din oficiu să se pronunțe în afara limitelor în care a fost învestită. În speță, contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanțele de judecată s-au pronunțat în limitele investirii sale, în sensul că au analizat pe larg acțiunea în revendicare, cu care au fost investite, fără depășirea cadrului procesual.

4. În ce privește ultimul motiv de recurs, ce vizează aplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii, este tot nefondat, având în vedere că, respectarea dispozițiilor acestei decizii sunt obligatorii în analizarea acțiunilor în restituirea bunurilor preluate în mod abuziv. În considerentele deciziei nr. 33/2008 s-a reținut că, instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună – credință. Ca urmare oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, Curtea Europeană a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri. În speță, este cert că titlul pârâtelor nu a fost anulat, ci dimpotrivă confirmat printr-o hotărâre judecătorească și drept urmare reclamantei corect i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de vechiul regim, iar în aplicarea metodei clasice de comparare a titlurilor de proprietate se va da eficiență titlului confirmat de o hotărâre judecătorească, respectiv titlul pârâtei. Așadar, în raport de cele reținute Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei civile nr. 518/A din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel București – secția a III–a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2011.