ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1278/2010

Asupra

recursului civil de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 20

noiembrie 2007 la Tribunalul București și întemeiată pe dispozițiile art. 480,

art. 481 C. civ. reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtele D.O.C., G.A.

și P.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea primei pârâte de a lăsa în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 1 situat în București, și obligarea celorlalte două pârâte de

a lăsa în deplină proprietate apartamentul nr. 2 situat în același imobil la

etajul 1, dobândite de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995.

Î

n motivare s-a arătat că imobilul a aparținut autorilor G.G. și G.M., în

baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat sub nr. 32366 din 27 iunie 1945 și a autorizației de construire nr. l5/F

din 16 august 1945 eliberată de fosta Primărie a Municipiului București -

Sector 1 Galben. A mai arătat că urmare a condamnării penale a autorului său G.G.

și a confiscării averii acestuia, imobilul a fost rechiziționat și atribuit

numitei S.E., iar, ulterior, prin Decizia nr. 843/1961 emisă în baza Decretului

nr. 111/1951 imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, fapt constatat în

mod definitiv prin hotărâri judecătorești pronunțate în cauză. Reclamanta a

susținut calitatea de unică succesoare a autorului său decedat G.G., în baza

testamentului nr. 2237 din 21 martie 1986 și a certificatului de moștenitor nr.

923 din 9 septembrie 1992 emis de Notariatul de Stat SAI, a solicitat instanței

ca urmare comparării titlurilor de proprietate ale părților cu privire la

apartamentele ce compun imobilul să acorde preferință titlului său, care

provine de la adevăratul proprietar în raport de cel al pârâtelor, care provine

de la statul neproprietar, titlul acestuia din urmă în baza căruia a înstrăinat

pârâtelor cele două apartamente nefiind un titlu valabil.

Prin sentința civilă

nr. 1766 din 10 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada calității

procesuale active cu înscrisurile depuse, cu certificatul de moștenitor,

rezultând că imobilul revendicat a aparținut autorului său G.G. în baza actului

de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat și

a autorizației de construcție nr. 15/F din 16 august 1945.

Preluarea abuzivă a

imobilului de către stat, s-a constatat cu putere de lucru judecat prin decizia

civilă nr. 418 din 6 iunie 2007 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 407

din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

care a fost soluționată o altă acțiune în revendicare formulată de reclamantă

pentru același imobil. Valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 a fost constatată cu caracter

irevocabil prin sentința civilă nr. 2609 din 9 aprilie 2003 a Judecătoriei

sector 2, care a respins acțiunea reclamantei prin care s-a solicitat

constatarea nulității absolute a acestor contracte. Instanța, procedând la

compararea titlurilor de proprietate invocate în cauză, respectiv cel al

reclamantei ca fiind titlul provenind de la adevăratul proprietar, dar care

și-a pierdut eficiența în timp, și cel al pârâtelor ca fiind cel provenind de

la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile

reparatorii pe care le-a socotit oportune, a apreciat că este preferabil titlul

statului, pe temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței circuitului

civil și ca măsură menită să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate

deja câștigat, a cărui valabilitate a fost recunoscută printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Împotriva acestei

hotărâri reclamanta a formulat apel susținând în esență că în mod nelegal prima

instanță a acordat preferință titlului intimatelor-pârâte. Titlul său este mai

bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, contractele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu statul neproprietar. De esența acțiunii

în revendicare este compararea titlurilor, titlul reclamantei fiind preferabil.

Deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivarea

instanței se bazează pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001,

aceasta din urmă având incidență sub aspectul restituirii în natură a

imobilului.

Prin decizia nr. 427

A din 2 iulie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că reclamanta a fixat cadrul procesual prin

indicarea temeiului juridic al acțiunii ca fiind art. 480 și art. 481 C. civ.,

iar conform principiului disponibilității judecătorul nu putea modifica acest

cadru procesual. In apel reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001,

dar acest lucru nu poate fi primit, conform principiului amintit. S-a mai

reținut că în mod corect prima instanță a dat preferință titlului intimatelor

ținând seama de Decizia nr. 60/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și

urmărind siguranța circuitului civil. Acceptând punctul de vedere al

reclamantei, reține instanța, Legea nr. 112/1995 nu și-ar mai găsi niciodată

aplicabilitatea.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ.

Se susține că

hotărârea Curții de Apel București cuprinde considerente care nu au legătură cu

susținerile reclamantei de la instanța de fond și de apel, se bazează pe motive

străine de natura pricinii întrucât se arată că prin apelul formulat reclamanta

s-a contrazis, referindu-se când la dispozițiile art. 480-481 C. civ., când la

dispozițiile Legii nr. 10/2001. Or, argumentele rezultând din conținutul Legii

nr.l0/2001 au fost aduse în discuție pentru a combate argumentele care au stat

la baza motivării hotărârii instanței de fond și a apărărilor pârâților. S-a

susținut doar că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu contravine

regulilor aplicabile acțiunii în revendicare și nu a adus modificări în ceea ce

privește principiile care sunt aplicabile conflictului de drept între două

titluri de proprietate, provenind de la doi autori diferiți, această lege

reiterând principii tradiționale de drept. Reușita acțiunii în revendicare nu

este condiționată de promovarea unei cereri de constatare a nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare, acțiunea în revendicare rămâne modalitatea

clasică a proprietarului neposesor de a redobândi posesia bunului de la

posesorul neproprietar.

Recurenta-reclamantă

mai critică hotărârea instanței de apel arătând că aceasta a recurs la

argumente și norme străine de cauză, și-a motivat în mod nelegal hotărârea

reținând că în mod corect instanța de fond a avut în vedere Decizia nr. 60/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție și normele Convenției Europene a

Drepturilor Omului. Hotărârea mai este criticată arătându-se că în mod greșit

s-a avut în vedere argumentul siguranței circuitului civil și raționamentul

potrivit căruia dacă acceptăm punctul de vedere al reclamantei ar însemna că

statul nu a avut niciodată proprietatea imobilelor. Instanța de apel nu a avut

în vedere că prin Decizia nr. 407/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a statuat că preluarea imobilului de către stat s-a făcut abuziv, statul nu a

avut niciodată vreun drept de proprietate asupra imobilelor revendicate.

Instanța de apel își motivează hotărârea arătând că în baza principiului

disponibilității judecătorul nu putea modifica cadrul procesual, dar se bazează

pe norme cu care nu a fost învestită. Instanța de apel în evaluarea

materialului probator a avut în vedere un înscris care nu provine de la nici

una din părți, nu a făcut obiectul cercetării judecătorești la fond și nu

privește această cauză.

Recurenta mai

critică decizia curții de apel pentru că își întemeiază eronat raționamentul pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și pe buna-credință a chiriașului cumpărător.

Buna-credință nu are relevanță în operațiunea de comparare a titlurilor,

specifică acțiunii în revendicare, cum este cea a reclamantei, care nu a cerut

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Această atitudine a

instanței, care nu a ținut seama de apărările reclamantei, este în contradicție

cu dispozițiile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., conducând la lipsa unei

motivări care să aibă în vedere toate aspectele invocate de părțile litigante.

în acest sens se dă exemplu cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României.

Instanța de

apel nu răspunde criticii reclamantei adusă hotărârii instanței de fond cu

privire la despăgubirile ce i-au fost propuse a fi acordate.

Instanța de

apel nu dă prioritate în cadrul acțiunii în revendicare Convenției Europene a

Drepturilor Omului, deși sunt neconcordanțe între legea specială și convenție,

argumentul adus constând în asigurarea principiului securității raporturilor

juridice și a protecției dreptului de proprietate al pârâtelor contravenind

normelor europene și chiar Constituției României, în speță, așa cum s-a mai

arătat, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici ale Legii nr. 112/1995.

Prin

întâmpinare întâmpinatele-pârâte D.O.C., G.A. și P.A. au solicitat respingerea

recursului.

Recursul este

fondat și va fi admis în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Conform

acestui motiv se poate formula recurs solicitându-se modificarea sau casarea

hotărârii: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Motivarea hotărârii

judecătorești este un element esențial pentru acest act procedural.

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs: nemotivarea

hotărârii, însemnând atât nearătarea motivelor pe care judecătorul se sprijină,

cât și situația în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura cauzei, consecința nemotivării hotărârii fiind casarea acesteia.

Arătarea

motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și

cele pentru care au fost înlăturate cererile părților reprezintă o cerință pentru

conținutul hotărârii judecătorești prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

Analizând

hotărârea recurată se constată că aceasta nu respectă cerințele art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța nu a analizat criticile formulate în

apel respectiv, nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept

în temeiul cărora și-a formulat convingerea asupra fiecărui motiv de apel cu

care a fost învestită.

In considerentele

hotărârii recurate se regăsesc numai aprecieri generale, de principiu, care nu

dezleagă de fapt niciuna din criticile deduse judecății prin cererea de apel,

ceea ce nu satisface exigențele unei motivări în sensul art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ.

O astfel de

hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității

sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a

fondului pricinii.

Prin urmare,

în baza art. 312 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

se impune admiterea recursului și casarea deciziei curții de apel cu trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, soluția casării fiind justificată

prin aceea că instanța de apel, nemotivându-și soluția pronunțată, nu a intrat

în cercetarea fondului pricinii, iar controlul judiciar este practic imposibil

de realizat în această situație.

Cu ocazia

rejudecării urmează a fi analizate toate criticile din apel, luându-se în

considerare și criticile din recurs vizând fondul cauzei, imposibil de analizat

în această etapă procesuală, deoarece prin nemotivarea hotărârii, instanța de

apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E

C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei

nr. 427 A din 2 iulie

2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 26 februarie 2010.