ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1278/2010

Asupra recursului civil de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 noiembrie 2007 la Tribunalul București și întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ. reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtele D.O.C., G.A. și P.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea primei pârâte de a lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în București, și obligarea celorlalte două pârâte de a lăsa în deplină proprietate apartamentul nr. 2 situat în același imobil la etajul 1, dobândite de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995. Î n motivare s-a arătat că imobilul a aparținut autorilor G.G.

și G.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. 32366 din 27 iunie 1945 și a autorizației de construire nr. l5/F din 16 august 1945 eliberată de fosta Primărie a Municipiului București - Sector 1 Galben. A mai arătat că urmare a condamnării penale a autorului său G.G. și a confiscării averii acestuia, imobilul a fost rechiziționat și atribuit numitei S.E., iar, ulterior, prin Decizia nr. 843/1961 emisă în baza Decretului nr. 111/1951 imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, fapt constatat în mod definitiv prin hotărâri judecătorești pronunțate în cauză.

Reclamanta a susținut calitatea de unică succesoare a autorului său decedat G.G., în baza testamentului nr. 2237 din 21 martie 1986 și a certificatului de moștenitor nr. 923 din 9 septembrie 1992 emis de Notariatul de Stat SAI, a solicitat instanței ca urmare comparării titlurilor de proprietate ale părților cu privire la apartamentele ce compun imobilul să acorde preferință titlului său, care provine de la adevăratul proprietar în raport de cel al pârâtelor, care provine de la statul neproprietar, titlul acestuia din urmă în baza căruia a înstrăinat pârâtelor cele două apartamente nefiind un titlu valabil. Prin sentința civilă nr. 1766 din 10 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada calității procesuale active cu înscrisurile depuse, cu certificatul de moștenitor, rezultând că imobilul revendicat a aparținut autorului său G.G. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat și a autorizației de construcție nr. 15/F din 16 august 1945. Preluarea abuzivă a imobilului de către stat, s-a constatat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 418 din 6 iunie 2007 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 407 din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost soluționată o altă acțiune în revendicare formulată de reclamantă pentru același imobil.

Valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 a fost constatată cu caracter irevocabil prin sentința civilă nr. 2609 din 9 aprilie 2003 a Judecătoriei sector 2, care a respins acțiunea reclamantei prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a acestor contracte.

Instanța, procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate în cauză, respectiv cel al reclamantei ca fiind titlul provenind de la adevăratul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel al pârâtelor ca fiind cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii pe care le-a socotit oportune, a apreciat că este preferabil titlul statului, pe temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței circuitului civil și ca măsură menită să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate deja câștigat, a cărui valabilitate a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat apel susținând în esență că în mod nelegal prima instanță a acordat preferință titlului intimatelor-pârâte.

Titlul său este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu statul neproprietar. De esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor, titlul reclamantei fiind preferabil. Deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivarea instanței se bazează pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă având incidență sub aspectul restituirii în natură a imobilului. Prin decizia nr. 427 A din 2 iulie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că reclamanta a fixat cadrul procesual prin indicarea temeiului juridic al acțiunii ca fiind art. 480 și art. 481 C. civ., iar conform principiului disponibilității judecătorul nu putea modifica acest cadru procesual.

In apel reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar acest lucru nu poate fi primit, conform principiului amintit. S-a mai reținut că în mod corect prima instanță a dat preferință titlului intimatelor ținând seama de Decizia nr. 60/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și urmărind siguranța circuitului civil. Acceptând punctul de vedere al reclamantei, reține instanța, Legea nr. 112/1995 nu și-ar mai găsi niciodată aplicabilitatea. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Se susține că hotărârea Curții de Apel București cuprinde considerente care nu au legătură cu susținerile reclamantei de la instanța de fond și de apel, se bazează pe motive străine de natura pricinii întrucât se arată că prin apelul formulat reclamanta s-a contrazis, referindu-se când la dispozițiile art. 480-481 C. civ., când la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, argumentele rezultând din conținutul Legii nr.l0/2001 au fost aduse în discuție pentru a combate argumentele care au stat la baza motivării hotărârii instanței de fond și a apărărilor pârâților. S-a susținut doar că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu contravine regulilor aplicabile acțiunii în revendicare și nu a adus modificări în ceea ce privește principiile care sunt aplicabile conflictului de drept între două titluri de proprietate, provenind de la doi autori diferiți, această lege reiterând principii tradiționale de drept. Reușita acțiunii în revendicare nu este condiționată de promovarea unei cereri de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, acțiunea în revendicare rămâne modalitatea clasică a proprietarului neposesor de a redobândi posesia bunului de la posesorul neproprietar.

Recurenta-reclamantă mai critică hotărârea instanței de apel arătând că aceasta a recurs la argumente și norme străine de cauză, și-a motivat în mod nelegal hotărârea reținând că în mod corect instanța de fond a avut în vedere Decizia nr. 60/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și normele Convenției Europene a Drepturilor Omului. Hotărârea mai este criticată arătându-se că în mod greșit s-a avut în vedere argumentul siguranței circuitului civil și raționamentul potrivit căruia dacă acceptăm punctul de vedere al reclamantei ar însemna că statul nu a avut niciodată proprietatea imobilelor. Instanța de apel nu a avut în vedere că prin Decizia nr. 407/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că preluarea imobilului de către stat s-a făcut abuziv, statul nu a avut niciodată vreun drept de proprietate asupra imobilelor revendicate.

Instanța de apel își motivează hotărârea arătând că în baza principiului disponibilității judecătorul nu putea modifica cadrul procesual, dar se bazează pe norme cu care nu a fost învestită. Instanța de apel în evaluarea materialului probator a avut în vedere un înscris care nu provine de la nici una din părți, nu a făcut obiectul cercetării judecătorești la fond și nu privește această cauză. Recurenta mai critică decizia curții de apel pentru că își întemeiază eronat raționamentul pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și pe buna-credință a chiriașului cumpărător. Buna-credință nu are relevanță în operațiunea de comparare a titlurilor, specifică acțiunii în revendicare, cum este cea a reclamantei, care nu a cerut constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Această atitudine a instanței, care nu a ținut seama de apărările reclamantei, este în contradicție cu dispozițiile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., conducând la lipsa unei motivări care să aibă în vedere toate aspectele invocate de părțile litigante. în acest sens se dă exemplu cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României. Instanța de apel nu răspunde criticii reclamantei adusă hotărârii instanței de fond cu privire la despăgubirile ce i-au fost propuse a fi acordate. Instanța de apel nu dă prioritate în cadrul acțiunii în revendicare Convenției Europene a Drepturilor Omului, deși sunt neconcordanțe între legea specială și convenție, argumentul adus constând în asigurarea principiului securității raporturilor juridice și a protecției dreptului de proprietate al pârâtelor contravenind normelor europene și chiar Constituției României, în speță, așa cum s-a mai arătat, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici ale Legii nr. 112/1995.

Prin întâmpinare întâmpinatele-pârâte D.O.C., G.A. și P.A. au solicitat respingerea recursului. Recursul este fondat și va fi admis în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Conform acestui motiv se poate formula recurs solicitându-se modificarea sau casarea hotărârii: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Motivarea hotărârii judecătorești este un element esențial pentru acest act procedural. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs: nemotivarea hotărârii, însemnând atât nearătarea motivelor pe care judecătorul se sprijină, cât și situația în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, consecința nemotivării hotărârii fiind casarea acesteia.

Arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților reprezintă o cerință pentru conținutul hotărârii judecătorești prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Analizând hotărârea recurată se constată că aceasta nu respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța nu a analizat criticile formulate în apel respectiv, nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a formulat convingerea asupra fiecărui motiv de apel cu care a fost învestită. In considerentele hotărârii recurate se regăsesc numai aprecieri generale, de principiu, care nu dezleagă de fapt niciuna din criticile deduse judecății prin cererea de apel, ceea ce nu satisface exigențele unei motivări în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. O astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii. Prin urmare, în baza art. 312 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se impune admiterea recursului și casarea deciziei curții de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, soluția casării fiind justificată prin aceea că instanța de apel, nemotivându-și soluția pronunțată, nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, iar controlul judiciar este practic imposibil de realizat în această situație. Cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate toate criticile din apel, luându-se în considerare și criticile din recurs vizând fondul cauzei, imposibil de analizat în această etapă procesuală, deoarece prin nemotivarea hotărârii, instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 427 A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 26 februarie 2010.