ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1165/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 noiembrie 2008, reclamanții N.M. si B.I. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București solicitând să se constate că apartamentul situat in municipiul București , compus din 2 camere, bucătărie, cămară, baie cu duș, culoar, împreuna cu cota indiviză din părțile de folosință comună ale imobilului și din terenul situat sub construcție a fost preluat de către stat fără titlu sau, în subsidiar, fără un titlu valabil, iar pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate si liniștită posesie acest apartament care, în prezent, este ocupat de D.I., în baza contractului de închiriere din 12 iulie 2002, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că pârâtul nu a respectat obligația instituită în sarcina sa prin prevederile art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, aceea de a se pronunța asupra cererii de restituire in natură a imobilului în litigiu în termen de 60 de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Pe fondul pretențiilor, reclamanții au susținut că sunt moștenitorii lui C.I.B. care a avut in proprietate imobilul în litigiu, pe care l-a dobândit prin ordonanța de adjudecare nr. 12943/1938 și care, la data preluării în posesiei era compus din teren in suprafață de 548 mp și construcție, aceasta din urmă fiind edificată în baza autorizației de construire din 07 iulie 1938 emisă de fosta Primărie a Sectorului 1 Galben.

Reclamanții au susținut că, în urma decesului lui C.I.B., corpurile A și B ale clădirii situate in București str. Măria Rosetti, au fost partajate de moștenitorii C.C.B., soție supraviețuitoare, și P.C.B. si L. dr. M.N., descendenți, prin sentința civilă nr. 631/1946. Se arată, totodată, că după defunctul P.C.B. a rămas ca moștenitor reclamantul B.I., iar după defuncta L.N., numiții I., I., C.F. si M.N., in calitate de descendenți, drepturile succesorale fiind dobândite, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 499 din 13 mai 2003 la BNP P.A.A., de la toți succesorii, de către N.M. care, la rândul său, le-a cesionat prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 136 din 01 februarie 2005, la BNP L., reclamantului N.M.

Relativ la preluarea de stat a imobilului, reclamanții au arătat că în anexa Decretului nr. 92/1950, la poziția 991, figurează B.P. si L. cu 10 apartamente situate in București, iar la poziția 1060 figurează B.N.L. cu 4 apartamente în București, str. Măria Rosetti, în condițiile în care erau exceptați de la naționalizare. Prin sentința civilă nr. 1197 din 11 februarie 2009, Judecătoria sectorului 2 București, în raport de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1736 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul București, Secția a IlI-a civilă a respins cererea. În motivarea soluției, tribunalul a reținut că reclamanții, prin înscrisurile depuse, nu au făcut dovada dezbaterii succesiunii după proprietarul inițial al imobilului în litigiu, C.I.B.

și, pe cale de consecință, dovada calității de moștenitori ai acestuia și, respectiv, a calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în înțelesul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 198/A din 2 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat sentința în sensul că a admis cererea și a obligat pe pârât să restituie reclamanților în natură, în deplina proprietate și posesie, apartamentul situat la subsolul imobilului din București, ce face obiectul contractului de închiriere din 12 iulie 2002, constând în camerele 16, 26, 27 care sunt deținute în exclusivitate și camera 24 (baie cu duș, wc), culoar nr. 13, care sunt deținute în comun, corespunzător planului vechi al parterului imobilului, împreună cu cota indiviză din părțile de folosință comună ale imobilului și din terenul de sub construcție, cu excepția camerei 15. În motivarea deciziei, instanța a reținut că reclamanții au dedus judecății o contestație îndreptată împotriva refuzului nejustificat al entității pârâte de a se pronunța asupra notificării transmise în procedura Legii nr. 10/2001, caz în care litigiului îi sunt aplicabile dezlegările obligatorii date de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XX/2007.

Pe fondul litigiului, instanța a reținut că imobilul în litigiu, fost proprietatea lui C.I.B., este situat la subsolul clădirii și că, în prezent este ocupat de chiriașul D.I. în temeiul contractului de închiriere din 12 iulie 2002. Relativ la moștenirea defunctului proprietar al imobilului, instanța a reținut că potrivit Jurnalului nr. 13475 din 21 august 1946 al Tribunalului Ilfov din dosarul nr. 3624/1946, după acesta au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare C.C.B. și cei doi copii L.B. și P.B. (fila 61 dosar apel) și că, potrivit mențiunilor sentinței nr. 631 din 18 iulie 1946 a Tribunalului Ilfov, dată în dosarul nr. 89/1946, între aceste părți s-a pus capăt acțiunii de „ieșire din indiviziune și partajare" a averii rămasă de pe urma defunctului C.I.B., instanța judecătorească luând act și consfințind înțelegerea intervenită între părți în temeiul dispozițiilor art. 260 C. proc.

civ., art. 3 din Legea pentru simplificarea procedurii împărțelilor judiciare din 10 septembrie 1943 și art. 45 din Legea accelerării judecăților. În atare condiții, instanța a reținut că solicitarea de a se depune la dosarului cauzei, în dovedirea calității moștenitorilor, pe lângă înscrisurile mai sus arătate, și a unui certificat de moștenitor nu este justificată, ci excesivă. Instanța a reținut, totodată, că reclamanții au dovedit prin înscrisurile doveditoare depuse, pe care le detaliază (certificate de calitate, certificate de moștenitor, contracte de cesiune de drepturi succesorale) și modul în care drepturile dobândite de moștenitorii defunctului C.B. au fost transmise către reclamanți și, pe cale de consecință, și calitatea acestora de persoane îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul art. 3 și 4 din lege, în legătură cu imobilul indicat prin acțiune.

Relativ la imobilul deținut de autorul reclamanților, instanța a reținut, pe baza informațiilor transmise de SC A. SA (fila 20 dosar judecătorie), că părți din acesta au făcut obiectul preluării abuzive de către stat în temeiul mai multor decrete, dar și că preluările au operat de la diferiți (mai mulți) proprietari, cum ar fi cele evidențiate în anexa Decretului nr. 92/1950: la poziția 1070 este menționată B.N.L., la poziția 984 – B.P. și poziția 991 – B.P. și L. În aceste condiții, instanța a procedat la o verificare amănunțită a modalității de preluare de stat a diverselor părți ale imobilului de către stat. Relativ la corpul B al clădirii care, potrivit descrierii din sentința civilă nr. 631 din 18 iulie 1946 și din autorizația de construcție din 7 septembrie 1938, nu avea funcțiunea de spațiu locuibil, instanța a observat, potrivit acelorași informații, că a fost deja restituit, în baza dispoziției nr. 177/2000, în proprietatea numiților B.L., N.M.

și N.C. (filele 20,23,24 dosar Judecătoria sectorului 2). Cât privește corpul A de clădire, instanța a reținut că SC A. SA a confirmat faptul că, potrivit propriilor evidențe, statul mai deține două spații din această clădire, anume apartamentul nr. 2 închiriat lui C.A. și spațiul de la subsol, care face obiectul prezentului litigiu, tot cu contract de închiriere de D.I. Instanța a mai reținut că analiza detaliată a datelor evidențiate în autorizația nr. 37R din 7 septembrie 1938, în sentința civilă nr. 631 din 18 iulie 1946 a Tribunalului Ilfov și în rapoartele de expertiză construcții a confirmat că imobilul - corp A are în structura sa un subsol, parter și trei etaje și că spațiul ocupat de chiriașul D.I.

este cel situat la subsolul clădirii. Instanța a notat și faptul că pentru restituirea în natură de către Municipiul București inclusiv a acestui spațiu a fost formulată notificarea din 9 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 de către numiții B.L.E., N.M., N.I., N.I. și N.C., așadar de către autoarea reclamantului B.I. și de către cedenții drepturilor succesorale dobândite în succesiunea L.N. (B.), pe care le-au transmis pe cale convențională reclamantului N.M.I. Cercetarea judecătorească din apel a verificat, totodată, pe baza unor ample probatorii descrise pe larg în cuprinsul deciziei, administrate de părți dar și de autoritățile publice solicitate, SC A. SA, Primăria Municipiului București, serviciul Arhivă Acte Administrative, D.I.T.L.

Sector 2, istoricul tuturor apartamentelor din corpul A al clădirii. Pe baza probatoriilor administrate, instanța a statuat și că reclamantul N.M.I. a obținut deja restituirea în proprietate și posesia efectivă a camerei de serviciu nr. 15 situată la subsolul corpului A, în baza sentinței civile nr. 8096 din 29 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2, rămasă irevocabilă, caz în care, această cameră urmează a fi exceptată de la restituire în prezenta cauză. În fine, constatând că spațiul a cărui restituire în natură s-a solicitat în prezenta cauză, cu excepția camerei nr. 15, se află încă în patrimoniul imitații deținătoare, instanța de apel a statuat că în acord cu prevederile art. 7, 9 și 18 din Legea nr. 10/2001 se impune admiterea cererii și obligarea pârâtului la restituirea în natură a bunului către reclamanți.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâtul afirmă că soluția instanței de apel este greșită întrucât la dosar „nu există nici un act relevant prin care să reiasă că bunul se află în proprietatea statului și că notificatorii sunt persoane îndreptățite la restituire". Pârâtul susține că avea competența, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii notificate, caz în care instanța nu se putea subroga „într-un drept pe care legiuitorul la stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată." Pârâtul prezintă, în cuprinsul memoriului de recurs, conținutul mai multor texte de lege - art. 22, 23, 25 din legea nr. 10/2001, inclusiv înțelesul unor termeni conținuți de textele de drept enunțate, înțeles explicitat prin normele metodologice emise în aplicarea legii.

Pârâtul susține și că examinarea „actelor care au fost înaintate către PMB" dar și a înscrisurilor depuse în proces, nu fundamentează concluzia potrivit căreia contestatorii au dovedit calitatea de proprietar a autorului lor, cu mențiunea că înscrisurile sub semnătură privată nu fac dovada unui astfel de drept. În final, pârâtul susține că în ipoteza în care pentru imobilul în litigiu reclamanții au primit despăgubiri, se impunea că restituirea să fie condiționată de restituirea despăgubirii încasate. Analizând recursul, înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: În drept, recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacate și pe chestiuni de drept care au făcut obiectul analizei instanțelor de fond.

Cu alte cuvinte, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., partea interesată trebuie să dezvolte, în concret, critici prin care să demonstreze lipsa de temei legal a hotărârilor judecătorești atacate ori, după caz, să arate în ce a constat încălcarea sau aplicarea greșită a textului de lege apreciat de instanțele de fond a fi incident raportului juridic dedus judecății. Cerința relativă la motivarea recursului nu este îndeplinită în cazul în care partea se rezumă să prezinte conținutul unor texte de lege, fără a indica, în concret în ce a constat aplicarea greșită a acestora de instanța de apel.

Cu atât mai puțin, această cerință nu este îndeplinită în cazul în care partea se rezumă să critice în termeni generali probatoriile administrate, știut fiind că utilitatea și aprecierea probatoriilor și stabilirea situației de fapt sunt în competența instanțelor de fond și ele nu pot face obiect al verificărilor instanței de recurs, în condițiile abrogării prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. În speța supusă analizei, se constată că pârâtul nu își fundamentează criticile relative la depășirea atribuțiilor de către instanțe prin faptul soluționării pe fond a pretențiilor notificate de reclamanți pe considerentele de drept reținute în cuprinsul hotărârilor, potrivit cărora soluția s-a impus, pe de o parte, în urma refuzului său nejustificat de a se pronunța în termenul legal asupra notificării, iar, pe de altă parte, în aplicarea dispozițiilor deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la acest aspect, pârâtul se rezumă să afirme doar nemulțumirea, fără a dezvolta, în concret, argumentele pentru care considerentele reținute de instanțele de fond ar fi greșite. Mai apoi, în fundamentarea afirmațiilor potrivit cărora reclamanții nu ar fi făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, întrucât nu ar fi depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate al autorului deposedat de stat, se observă că, pe de o parte, aceste afirmații se susțin, în principal, cu privire la actele depuse la dosarul administrativ, constituit în baza notificării, și, pe de altă parte, că ele ignoră, ca și inexistente, actele doveditoare care au fost administrate în fața instanțelor de fond.

Referitor la această critică se observă, totodată, că este dezvoltată în termeni generali, fără a indica în concret argumentele pentru care caracterul doveditor al înscrisurilor relative la dreptul de proprietate al autorului reclamanților, înscrisuri pe care instanțele de fond și-au fundamentat concluzia, ar fi îndoielnic și nici ce împrejurări de fapt ale cauzei, relative la acest aspect, ar fi rămas nelămurite. Este de observat și faptul că împrejurarea că imobilul a fost proprietatea numitului C.B. a fost constatată și de prima instanță (care a respins cererea motivat doar de faptul că reclamanții nu au dovedit efectuarea dezbaterii succesiunii proprietarului inițial al imobilului), și că aceasta nu a fost contestată de pârât pe calea apelului, caz în care, critica invocată în acest sens pe calea recursului se dovedește a fi formulată și omisso medio.

Cât privește afirmația privitoare la o posibilă plată a unor despăgubiri către autorii reclamanților, efectuată cu ocazia deposedării de către stat, și la necesitatea obligării reclamanților la restituirea sumelor de bani posibil încasate, este de observat că nu este în nici un mod fundamentată pe probatoriile administrate și că nu a făcut obiect al analizei instanțelor de fond, fiind relevată în mod formal prin recurs, motiv pentru care nu se justifică a fi analizată. În atare condiții, cum criticile formulate de pârât nu sunt grevate pe considerentele hotărârii recurate, fiind redactate în temeni generali, fără a se indica, în concret, în ce ar consta greșelile săvârșite de instanța de apel în interpretarea textele de lege aplicate ori în legătură cu împrejurări de fapt stabilite, înalta Curte urmează a constata că ele nu întrunesc caracterul unor critici de nelegalitate în înțelesul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 198/A din 2 mai 2012 a Curții de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2013.