ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1165/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1165/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 12 noiembrie 2008,

reclamanții N.M. si B.I. au chemat

în judecată pe

pârâtul

Municipiul București solicitând să se constate că

apartamentul situat in municipiul București

, compus din 2 camere, bucătărie,

cămară, baie cu duș, culoar, împreuna cu cota indiviză din părțile de folosință

comună ale imobilului și din terenul situat sub construcție a fost preluat de

către stat fără titlu sau, în subsidiar, fără un titlu valabil, iar pârâtul să

fie obligat să le lase în deplină proprietate si liniștită posesie acest

apartament care, în prezent, este ocupat de D.I., în baza contractului de

închiriere din 12 iulie 2002, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamanții au

susținut că pârâtul nu a respectat obligația instituită în sarcina sa prin

prevederile art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, aceea de a se pronunța asupra

cererii de restituire in natură a imobilului în litigiu în termen de 60 de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare.

Pe fondul pretențiilor, reclamanții au

susținut că sunt moștenitorii lui C.I.B. care a avut in proprietate imobilul în

litigiu, pe care l-a dobândit prin ordonanța de adjudecare nr. 12943/1938 și

care, la data preluării în posesiei era compus din teren in suprafață de 548 mp

și construcție, aceasta din urmă fiind edificată în baza autorizației de

construire din 07 iulie 1938 emisă de fosta Primărie a Sectorului 1 Galben.

Reclamanții au susținut că, în urma

decesului lui C.I.B., corpurile A și B ale clădirii situate in București str.

Măria Rosetti, au fost partajate de moștenitorii C.C.B., soție

supraviețuitoare, și P.C.B. si L. dr. M.N., descendenți, prin sentința civilă nr.

631/1946.

Se arată, totodată, că după defunctul

P.C.B. a rămas ca moștenitor reclamantul B.I., iar după defuncta L.N., numiții

I., I., C.F. si M.N., in calitate de descendenți, drepturile succesorale fiind

dobândite, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 499 din 13 mai 2003

la BNP P.A.A., de la toți succesorii, de către N.M. care, la rândul său, le-a cesionat

prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 136 din 01 februarie 2005, la

BNP L., reclamantului N.M.

Relativ la preluarea de stat a

imobilului, reclamanții au arătat că în anexa Decretului nr. 92/1950, la

poziția 991, figurează B.P. si L. cu 10 apartamente situate in București, iar

la poziția 1060 figurează B.N.L. cu 4 apartamente în București, str. Măria

Rosetti, în condițiile în care erau exceptați de la naționalizare.

Prin sentința civilă nr. 1197 din 11

februarie 2009, Judecătoria sectorului 2 București,

în raport de prevederile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1736 din 15

noiembrie 2010, Tribunalul București, Secția a IlI-a civilă

a respins cererea.

În motivarea soluției, tribunalul a

reținut că reclamanții, prin înscrisurile depuse, nu au făcut dovada dezbaterii

succesiunii după proprietarul inițial al imobilului în litigiu, C.I.B. și, pe

cale de consecință, dovada calității de moștenitori ai acestuia și, respectiv,

a calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul

în litigiu, în înțelesul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 198/A din 2

mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu

minori și familie

a admis

apelul declarat de reclamanți și a schimbat sentința în sensul că a admis

cererea și a obligat pe pârât să restituie reclamanților în natură, în deplina

proprietate și posesie, apartamentul situat la subsolul imobilului din

București, ce face obiectul contractului de închiriere din 12 iulie 2002,

constând în camerele 16, 26, 27 care sunt deținute în exclusivitate și camera

24 (baie cu duș, wc), culoar nr. 13, care sunt deținute în comun, corespunzător

planului vechi al parterului imobilului, împreună cu cota indiviză din părțile

de folosință comună ale imobilului și din terenul de sub construcție, cu

excepția camerei 15.

În motivarea deciziei, instanța a

reținut că reclamanții au dedus judecății o contestație îndreptată împotriva

refuzului nejustificat al entității pârâte de a se pronunța asupra notificării

transmise în procedura Legii nr. 10/2001, caz în care litigiului îi sunt

aplicabile dezlegările obligatorii date de înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia în interesul legii nr. XX/2007.

Pe fondul litigiului, instanța a

reținut că imobilul în litigiu, fost proprietatea lui C.I.B., este situat la

subsolul clădirii și că, în prezent este ocupat de chiriașul D.I. în temeiul

contractului de închiriere din 12 iulie 2002.

Relativ la moștenirea defunctului

proprietar al imobilului, instanța a reținut că potrivit Jurnalului nr. 13475

din 21 august 1946 al Tribunalului Ilfov din dosarul nr. 3624/1946, după acesta

au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare C.C.B. și cei doi copii L.B. și

P.B. (fila 61 dosar apel) și că, potrivit mențiunilor sentinței nr. 631 din 18

iulie 1946 a Tribunalului Ilfov, dată în dosarul nr. 89/1946, între aceste

părți s-a pus capăt acțiunii de „ieșire din indiviziune și partajare" a

averii rămasă de pe urma defunctului C.I.B., instanța judecătorească luând act

și consfințind înțelegerea intervenită între părți în temeiul dispozițiilor art.

260 C. proc. civ., art. 3 din Legea pentru simplificarea procedurii

împărțelilor judiciare din 10 septembrie 1943 și art. 45 din Legea accelerării

judecăților.

În atare condiții, instanța a reținut

că solicitarea de a se depune la dosarului cauzei, în dovedirea calității

moștenitorilor, pe lângă înscrisurile mai sus arătate, și a unui certificat de

moștenitor nu este justificată, ci excesivă.

Instanța a reținut, totodată, că

reclamanții au dovedit prin înscrisurile doveditoare depuse, pe care le

detaliază (certificate de calitate, certificate de moștenitor, contracte de

cesiune de drepturi succesorale) și modul în care drepturile dobândite de

moștenitorii defunctului C.B. au fost transmise către reclamanți și, pe cale de

consecință, și calitatea acestora de persoane îndreptățite la beneficiul

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul art. 3 și 4 din

lege, în legătură cu imobilul indicat prin acțiune.

Relativ la imobilul deținut de autorul

reclamanților, instanța a reținut, pe baza informațiilor transmise de SC A. SA

(fila 20 dosar judecătorie), că părți din acesta au făcut obiectul preluării

abuzive de către stat în temeiul mai multor decrete, dar și că preluările au

operat de la diferiți (mai mulți) proprietari, cum ar fi cele evidențiate în

anexa Decretului nr. 92/1950: la poziția 1070 este menționată B.N.L., la poziția

984 – B.P. și poziția 991 – B.P. și L.

În aceste

condiții, instanța a procedat la o verificare amănunțită a modalității de

preluare de stat a diverselor părți ale imobilului de către stat.

Relativ la corpul B al clădirii care,

potrivit descrierii din sentința civilă nr. 631 din 18 iulie 1946 și din

autorizația de construcție din 7 septembrie 1938, nu avea funcțiunea de spațiu

locuibil, instanța a observat, potrivit acelorași informații, că a fost deja

restituit, în baza dispoziției nr. 177/2000, în proprietatea numiților B.L., N.M.

și N.C. (filele 20,23,24 dosar Judecătoria sectorului 2).

Cât privește corpul A de clădire,

instanța a reținut că SC A. SA a confirmat faptul că, potrivit propriilor

evidențe, statul mai deține două spații din această clădire, anume apartamentul

nr. 2 închiriat lui C.A. și spațiul de la subsol, care face obiectul

prezentului litigiu, tot cu contract de închiriere de D.I.

Instanța a mai reținut că analiza

detaliată a datelor evidențiate în autorizația nr. 37R din 7 septembrie 1938,

în sentința civilă nr. 631 din 18 iulie 1946 a Tribunalului Ilfov și în

rapoartele de expertiză construcții a confirmat că imobilul - corp A are în

structura sa un subsol, parter și trei etaje și că spațiul ocupat de chiriașul D.I.

este cel situat la subsolul clădirii.

Instanța a notat și faptul că pentru

restituirea în natură de către Municipiul București inclusiv a acestui spațiu a

fost formulată notificarea din 9 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 de

către numiții B.L.E., N.M., N.I., N.I. și N.C., așadar de către autoarea

reclamantului B.I. și de către cedenții drepturilor succesorale dobândite în

succesiunea L.N. (B.), pe care le-au transmis pe cale convențională

reclamantului N.M.I.

Cercetarea judecătorească din apel a

verificat, totodată, pe baza unor ample probatorii descrise pe larg în

cuprinsul deciziei, administrate de părți dar și de autoritățile publice

solicitate, SC A. SA, Primăria Municipiului București, serviciul Arhivă Acte

Administrative, D.I.T.L. Sector 2, istoricul tuturor apartamentelor din corpul

A al clădirii.

Pe baza probatoriilor administrate,

instanța a statuat și că reclamantul N.M.I. a obținut deja restituirea în

proprietate și posesia efectivă a camerei de serviciu nr. 15 situată la

subsolul corpului A, în baza sentinței civile nr. 8096 din 29 septembrie 2008 a

Judecătoriei sectorului 2, rămasă irevocabilă, caz în care, această cameră

urmează a fi exceptată de la restituire în prezenta cauză.

În fine, constatând că spațiul a cărui

restituire în natură s-a solicitat în prezenta cauză, cu excepția camerei nr. 15,

se află încă în patrimoniul imitații deținătoare, instanța de apel a statuat că

în acord cu prevederile art. 7, 9 și 18 din Legea nr. 10/2001 se impune

admiterea cererii și obligarea pârâtului la restituirea în natură a bunului

către reclamanți.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Municipiul București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâtul afirmă

că soluția instanței de apel este greșită întrucât la dosar „nu există nici un

act relevant prin care să reiasă că bunul se află în proprietatea statului și

că notificatorii sunt persoane îndreptățite la restituire".

Pârâtul susține că avea competența,

potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra

cererii notificate, caz în care instanța nu se putea subroga „într-un drept pe

care legiuitorul la stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea

soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost

finalizată."

Pârâtul prezintă, în cuprinsul

memoriului de recurs, conținutul mai multor texte de lege - art. 22, 23, 25 din

legea nr. 10/2001, inclusiv înțelesul unor termeni conținuți de textele de

drept enunțate, înțeles explicitat prin normele metodologice emise în aplicarea

legii.

Pârâtul susține și că examinarea

„actelor care au fost înaintate către PMB" dar și a înscrisurilor depuse

în proces, nu fundamentează concluzia potrivit căreia contestatorii au dovedit

calitatea de proprietar a autorului lor, cu mențiunea că înscrisurile sub

semnătură privată nu fac dovada unui astfel de drept.

În final, pârâtul susține că în

ipoteza în care pentru imobilul în litigiu reclamanții au primit despăgubiri,

se impunea că restituirea să fie condiționată de restituirea despăgubirii

încasate.

Analizând recursul, înalta Curte de

Casație și Justiție constată următoarele:

În drept,

recursul este o cale extraordinară de

atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacate și pe chestiuni

de drept care au făcut obiectul analizei instanțelor de fond.

Cu alte cuvinte, invocând incidența

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., partea

interesată trebuie să dezvolte, în concret, critici prin care să demonstreze

lipsa de temei legal a hotărârilor judecătorești atacate ori, după caz, să

arate în ce a constat încălcarea sau aplicarea greșită a textului de lege

apreciat de instanțele de fond a fi incident raportului juridic dedus

judecății.

Cerința

relativă la motivarea recursului nu este îndeplinită în cazul în care partea se

rezumă să prezinte conținutul unor texte de lege, fără a indica, în concret în

ce a constat aplicarea greșită a acestora de instanța de apel.

Cu atât mai puțin, această cerință nu

este îndeplinită în cazul în care partea se rezumă să critice în termeni

generali probatoriile administrate, știut fiind că utilitatea și aprecierea

probatoriilor și stabilirea situației de fapt sunt în competența instanțelor de

fond și ele nu pot face obiect al verificărilor instanței de recurs, în

condițiile abrogării prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

În speța supusă analizei,

se constată că pârâtul nu își

fundamentează criticile relative la depășirea atribuțiilor de către instanțe

prin faptul soluționării pe fond a pretențiilor notificate de reclamanți pe

considerentele de drept reținute în cuprinsul hotărârilor, potrivit cărora

soluția s-a impus, pe de o parte, în urma refuzului său nejustificat de a se

pronunța în termenul legal asupra notificării, iar, pe de altă parte, în

aplicarea dispozițiilor deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Referitor la acest aspect, pârâtul se

rezumă să afirme doar nemulțumirea, fără a dezvolta, în concret, argumentele

pentru care considerentele reținute de instanțele de fond ar fi greșite.

Mai apoi, în fundamentarea

afirmațiilor potrivit cărora reclamanții nu ar fi făcut dovada calității de

persoane îndreptățite la restituire, întrucât nu ar fi depus acte doveditoare

ale dreptului de proprietate al autorului deposedat de stat, se observă că, pe

de o parte, aceste afirmații se susțin, în principal, cu privire la actele

depuse la dosarul administrativ, constituit în baza notificării, și, pe de altă

parte, că ele ignoră, ca și inexistente, actele doveditoare care au fost

administrate în fața instanțelor de fond.

Referitor la această critică se

observă, totodată, că este dezvoltată în termeni generali, fără a indica în

concret argumentele pentru care caracterul doveditor al înscrisurilor relative

la dreptul de proprietate al autorului reclamanților, înscrisuri pe care

instanțele de fond și-au fundamentat concluzia, ar fi îndoielnic și nici ce

împrejurări de fapt ale cauzei, relative la acest aspect, ar fi rămas

nelămurite.

Este de observat și faptul că împrejurarea

că imobilul a fost proprietatea numitului C.B. a fost constatată și de prima

instanță (care a respins cererea motivat doar de faptul că reclamanții nu au

dovedit efectuarea dezbaterii succesiunii proprietarului inițial al

imobilului), și că aceasta nu a fost contestată de pârât pe calea apelului, caz

în care, critica invocată în acest sens pe calea recursului se dovedește a fi

formulată și omisso medio.

Cât privește afirmația privitoare la o

posibilă plată a unor despăgubiri către autorii reclamanților, efectuată cu

ocazia deposedării de către stat, și la necesitatea obligării reclamanților la

restituirea sumelor de bani posibil încasate, este de observat că nu este în

nici un mod fundamentată pe probatoriile administrate și că nu a făcut obiect

al analizei instanțelor de fond, fiind relevată în mod formal prin recurs,

motiv pentru care nu se justifică a fi analizată.

În atare condiții, cum criticile

formulate de pârât nu sunt grevate pe considerentele hotărârii recurate, fiind

redactate în temeni generali, fără a se indica, în concret, în ce ar consta

greșelile săvârșite de instanța de apel în interpretarea textele de lege

aplicate ori în legătură cu împrejurări de fapt stabilite, înalta Curte urmează

a constata că ele nu întrunesc caracterul unor critici de nelegalitate în

înțelesul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa fiind, în raport de dispozițiile art.

302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., înalta Curte urmează a constata nulitatea

recursului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 198/A

din 2 mai 2012 a Curții de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 martie 2013.