ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 231/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 30 octombrie 2014, contestatoarele B.D., D.M. și S.M. au formulat în contradictoriu cu intimații S.O., S.C., M.P., S.C. și Municipiul București, prin primarul general, contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 1770 din 5 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, solicitând anularea deciziei contestate în temeiul art. 318 alin. (1), teza finală C. proc. civ. și admiterea recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În motivarea cererii, contestatoarele au arătat că prin decizia atacată a fost respins recursul formulat de acestea împotriva Deciziei civile nr. 296/ A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și familie, având drept obiect revendicarea imobilului situat în București, str. Hagi Moscu, sector 1. În cadrul recursului, la al doilea motiv de recurs, pct. 4, s-a invocat faptul că din imobilul ce face obiectul litigiului, fostă proprietate a soților S., s-a vândut numai o parte chiriașilor, restul de proprietate rămânând fără nicio soluționare. De asemenea, în practica Deciziei nr. 1770 (fila 16 dosar recurs) se reține invocarea acestui motiv de către recurente, dar s-a omis din greșeală a se cerceta critica respectivă, astfel încât recursul a fost respins.

Or, pronunțarea asupra acestui motiv, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată pentru întreg imobilul, ar fi condus la admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât niciuna din hotărârile instanțelor de fond nu conține motivele respingerii acțiunii în revendicare referitor la întregul imobil, iar hotărârile de fond prin care s-a respins revendicarea imobilului în întregime nu au temei legal, fiind, dimpotrivă, pronunțate cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 480 și următoarele C. civ. și a celorlalte norme interne și internaționale, inclusiv din materia protecției drepturilor fundamentale.

Au mai arătat contestatoarele că, potrivit actelor de proprietate depuse la dosar, imobilul este compus din teren în suprafață totală de 297 mp și construcție cu două nivele, având fiecare câte 6 camere și câte 2 bucătării, la care se adaugă pivnița, iar, din planul originar al construcției, rezultă că suprafața construită la sol este de 153,5 mp (suprafața construită desfășurată de 307 mp), astfel încât rămâne o suprafață de teren liber de construcție de 143,5 mp. Conform actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriași cu SC I.C.R.A.L.R.V. SA., apartamentul cumpărat de P.M este situat la etajul I al clădirii, fiind compus din 3 camere, cu o suprafață utilă de 58,97 mp, o cotă utilă de 25,50% din părțile în folosință comună ale imobilului (suprafață construită 70,76 mp) și o suprafață corespunzătoare de teren sub construcție de 43,07 mp; apartamentul deținut de familia S. urmare alipirii unităților locative vândute de SC I.C.R.A.L.R.V.

SA către Ș.M. și R.R. este situat la parter, fiind compus din 2 camere și dependințe în suprafață totală utilă 61,69 mp (suprafață construită 70,76 mp), cu o suprafață corespunzătoare de teren sub construcție de 37,43 mp. Prin urmare, din întregul imobil revendicat nu au fost vândute către chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1996, terenul liber de construcții de 143,5 mp, suprafața de 73 mp teren de sub construcție și suprafața construită desfășurată de 162,21 mp, reprezentând un procent de 52,83% din întreaga suprafață desfășurată a construcției de 307 mp.

Prin urmare, respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată și a apelului cu ignorarea acestei situații, în temeiul unor considerente strict legate de modul de efectuare a comparației între titlul proprietarului originar (succesorilor acestuia) și titlul chiriașilor cumpărători conform criteriilor introduse prin Legea nr. 10/2001 a fost criticată prin recursul formulat de contestatoare în condițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci motive străine de natura pricinii referitor la acest aspect și pentru că hotărârea este lipsită de temei legal în această privință, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Prin întâmpinare, intimații S.O. și S.C. au solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, întrucât aceasta nu se circumscrie dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. În subsidiar, au pus concluzii de respingere a contestației în anulare, ca nefondată, susținând că motivul de recurs la care se referă contestatoarele a fost analizat sub toate aspectele, vizând valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare contestate, chestiune tranșată în mod irevocabil în primul ciclu procesual. Intimata M.P. a formulat întâmpinare în afara termenului procedural, calificată, conform art. 84 C. proc. civ., drept concluzii scrise. A solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că excepția inadmisibilității contestației în anulare astfel cum a fost dezvoltată privește chiar analiza pe fond a acestei căi extraordinare de atac, din perspectiva temeiului de drept invocat. Întrucât, în cauza de față, contestatoarele și-au întemeiat cererea pe un motiv prevăzut de lege în cadrul regimului juridic al acestei căi extraordinare de atac, respectiv art. 318 teza finală C. proc. civ., aceasta îndeplinește, conform celor expuse anterior, condițiile de admisibilitate, motiv pentru care argumentele susținute de intimați sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate. Analizând contestația în anulare formulată, în raport de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele argumente: Astfel, prin cererea formulată la data de 14 august 2008, reclamanții S.M., B.D., S.C. și D.M. au solicitat obligarea pârâților M.P., S.O., S.C.

și Municipiul București, prin primarul general să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, sector 1, str. Hagi Moscu, proprietatea autorilor lor, ce a fost naționalizat abuziv, precum și să se constate nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001 din 03 martie 1998 și 05 iunie 1997. Prin Sentința civilă nr. 630 din 24 aprilie 2009, Tribunalul București a respins excepția prematurității acțiunii, ca neîntemeiată, a respins excepția puterii de lucru judecat, ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare menționate și, pe cale de consecință, a respins, ca prescrisă, cererea privind constatarea nulității absolute a actelor în cauză, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare.

Prin Decizia civilă nr. 241/ A din 30 martie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul reclamanților, a desființat parțial sentința, a trimis spre rejudecare primei instanțe capătul de cerere privind revendicarea, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, soluție menținută prin Decizia civilă nr. 1786 din 01 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Ulterior, prin Sentința civilă nr. 1987 din 12 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea în revendicare, iar, Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 296/ A din 21 noiembrie 2013, a respins excepția tardivității completării motivelor de apel, precum și cererile de apel formulate de către reclamanți.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamanții B.D., D.S., S.T. și S.M., prin care au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: 1. În mod greșit instanțele au refuzat atașarea Dosarului nr. 21717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București, argumentându-se în mod neîntemeiat că acesta este un dosar ce nu are legătură cu acțiunea de față și că nu poate constitui o continuare a demersurilor începute de către reclamanți încă din anul 1998 pentru redobândirea imobilului în litigiu. 2. În mod greșit instanțele nu au analizat și verificat, printr-un probatoriu adecvat, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către chiriași. Instanța anterioară a refuzat sistematic să analizeze valabilitatea acestor contracte, susținând că acestea nu au fost anulate în justiție, mai mult fiind apreciate „mai caracterizate” cu ocazia comparării titlurilor de proprietate.

Apărarea principală a intimaților a fost aceea că acest caracter de bun înscris pe lista monumentelor istorice s-a realizat după cumpărarea imobilului, însă actele depuse la dosar au confirmat că imobilul figura încă din anii 1991 - 1992 pe lista monumentelor istorice. S-a susținut totodată că din fosta proprietate a soților S. s-a vândut chiriașilor numai o parte a acesteia, restul de proprietate imobiliară rămânând fără nicio soluționare din partea instanțelor. 3. În mod greșit instanțele au rezolvat problema comparării titlurilor de proprietate, chinuindu-se să argumenteze nevalabilitatea titlului prin faptul că nu au fost desființate contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor. Este însă unanim cunoscut că o astfel de comparare de titluri de proprietate se face pe baza raționamentului „celui mai caracterizat”.

În mod constant instanțele de judecată au considerat că titlul fostului proprietar, mai vechi, este totdeauna mai valid decât titlurile obținute de alte persoane după anul 1990. De regulă, acești cumpărători au cumpărat de la un neproprietar, vânzătorul având un titlu precar obținut într-o perioadă de regim totalitar, prin acte vădit ilegale, acte de naționalizare, cu încălcarea flagrantă a prevederilor Decretului nr. 92/1950. Prin Decizia civilă nr. 1770 din 5 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.D., D.M., S.T. și S.M. împotriva Deciziei nr. 296/ A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În considerentele hotărârii, cât privește cel de-al doilea motiv de recurs referitor la faptul că în mod greșit instanțele nu au analizat, printr-un probatoriu adecvat, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de recurs a considerat că nu este întemeiat, în contextul constatării, cu caracter irevocabil, a prescripției dreptului material al reclamanților la acțiune (art. 45 din Legea nr. 10/2001). Aceeași instanță a considerat că nu se putea face abstracție de cele statuate în primul ciclu procesual și intrate în puterea de lucru judecat, în sensul că dreptul la acțiune al reclamanților era paralizat de efectul prescripției extinctive, aceștia pierzând posibilitatea de a obține condamnarea pârâților și implicit posibilitatea de realizare a dreptului lor cu concursul forței de constrângere a statului.

Analizarea condițiilor de valabilitate a contractelor încheiate pentru imobilul revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu mai putea fi realizată, în rejudecare, instanța de fond având a se preocupa exclusiv de analiza acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, iar nu și a capătului de cerere vizând nulitatea contractelor, soluționat irevocabil. Or, în contextul procedural strict stabilit de norme legale și hotărâri judecătorești irevocabile, nu se poate susține cu deplin temei că instanța de apel ar fi refuzat să analizeze valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte a mai constatat că instanța de apel a reținut corect că solicitarea de constatare a nulității unui act juridic pentru cauza ilicită și pentru nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 are o cauză juridică distinctă de aceea bazată pe nerespectarea interdicției legale de înstrăinare a imobilului, instituită prin art. 10 din același act normativ, în forma în vigoare la data încheierii contractelor, între aceste cauze neexistând niciun raport de legătură sau dependență, acest motiv nou de nulitate constituind un temei juridic nou al acțiunii deduse judecății, iar nu un simplu mijloc de apărare. Din această perspectivă, criticile cu acest conținut, formulate pentru prima dată în apel, au caracterul unei cereri noi, constituindu-se într-o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în calea de atac.

În cauză, conform dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Prin prezenta contestație în anulare petentele au arătat că instanța de recurs a omis să examineze un motiv de recurs, pronunțând decizia fără a cerceta fondul cauzei. Această împrejurare se circumscrie dispozițiilor art. 318 alin. (1), teza finală din actul normativ menționat. Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul acestui text de lege este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții, și anume: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare ori modificare invocate și această omisiune să se fi produs din greșeală.

Examinând recursul formulat împotriva Deciziei civile nr. 296 din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, dar și considerentele deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că instanța de recurs a cercetat toate criticile fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dezvoltate la pct. 2 din cererea de recurs, și anume a apreciat că dreptul la acțiune al reclamanților cât privește constatarea nevalabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost paralizat de efectul prescripției extinctive, aspect dezlegat în primul ciclu procesual și intrat în puterea de lucru judecat, respectiv că solicitarea de constatare a nulității unui act juridic pentru cauza ilicită și pentru nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 are o cauză juridică distinctă de aceea bazată pe nerespectarea interdicției legale de înstrăinare a imobilului, instituită prin art. 10 din același act normativ, constituind un motiv nou de nulitate bazat pe un temei juridic nou al acțiunii deduse judecății, iar nu un simplu mijloc de apărare, care să poată fi susținut prin cererea de apel.

Împrejurările relevate în susținerea prezentei căi de atac se referă la neanalizarea pct. 4 din cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, în opinia contestatoarelor aspectul contestat reprezentând un alt motiv de recurs. În realitate, conform mențiunilor de la fila 4 din cererea de recurs (fila 12 din Dosarul nr. 30281/3/2008* al Înaltei Curți de Casație și Justiție), recurenții au invocat drept argument în susținerea căii de atac exercitate, subsumat motivului ce viza soluția asupra valabilității actelor juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nicidecum acțiunea în revendicare, obiect al recursului, conform deciziei de casare, faptul că „din fostă proprietate a soților S., s-a vândut numai o parte chiriașilor, restul de proprietate rămânând fără nicio soluționare”.

Această afirmație nu poate constitui în sine un veritabil motiv de recurs ce ar fi putut fi avut în vedere în acest context, ci reprezintă, cel mult, un raționament, o susținere ce nu se încadrează însă, în mod singular, din perspectiva art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în vreuna dintre criticile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Așadar, rezultă că în cauză instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate prin motivul doi de recurs, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de recurenți nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza finală C. proc. civ., care se referă strict la omisiunea cercetării vreunuia din motivele de casare ori modificare invocate.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept analizate din perspectiva dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. , Înalta Curte va r espinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de B.D., D.M. și S.M. împotriva Deciziei nr. 1770 din 5 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a contestatoarelor B.D., D.M. și S.M. , Înalta Curte le va o bliga la plata sumei de 400 lei către intimatul M.P. și 1.000 RON către intimații S.C. și S.O., reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite conform chitanțelor atașate din 21 ianuarie 2015, respectiv nr. 35 din 16 ianuarie 2015 (filele 61-62 Dosar nr. 3819/1/2014).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii B.D., D.M. și S.M. împotriva Deciziei nr. 1770 din 5 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă pe contestatori la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON către intimatul M.P. și 1.000 RON către intimații S.C. și S.O. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2015.