ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 231/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 231/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 30

octombrie 2014, contestatoarele

B.D., D.M. și S.M. au

formulat

în contradictoriu cu

intimații S.O., S.C., M.P., S.C. și Municipiul București, prin primarul

general,

contestație în anulare împotriva

Deciziei nr. 1770 din 5 iunie 2014

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, solicitând

anularea deciziei contestate în temeiul art. 318 alin. (1), teza finală C.

proc. civ. și admiterea recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de fond, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În motivarea cererii,

contestatoarele au arătat că prin decizia atacată a fost respins recursul

formulat de acestea împotriva Deciziei civile nr. 296/ A din 21 noiembrie 2013

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și

familie, având drept obiect revendicarea imobilului situat în București, str.

Hagi Moscu, sector 1.

În cadrul recursului,

la al doilea motiv de recurs, pct. 4, s-a invocat faptul că din imobilul ce

face obiectul litigiului, fostă proprietate a soților S., s-a vândut numai o

parte chiriașilor, restul de proprietate rămânând fără nicio soluționare. De

asemenea, în practica Deciziei nr. 1770 (fila 16 dosar recurs) se reține

invocarea acestui motiv de către recurente, dar s-a omis din greșeală a se

cerceta critica respectivă, astfel încât recursul a fost respins.

Or, pronunțarea

asupra acestui motiv, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a

fost formulată pentru întreg imobilul, ar fi condus la admiterea recursului și

trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât niciuna din hotărârile instanțelor

de fond nu conține motivele respingerii acțiunii în revendicare referitor la

întregul imobil, iar hotărârile de fond prin care s-a respins revendicarea

imobilului în întregime nu au temei legal, fiind, dimpotrivă, pronunțate cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 480 și următoarele C.

civ. și a celorlalte norme interne și internaționale, inclusiv din materia

protecției drepturilor fundamentale.

Au mai arătat

contestatoarele că, potrivit actelor de proprietate depuse la dosar, imobilul

este compus din teren în suprafață totală de 297 mp și construcție cu două

nivele, având fiecare câte 6 camere și câte 2 bucătării, la care se adaugă

pivnița, iar, din planul originar al construcției, rezultă că suprafața construită

la sol este de 153,5 mp (suprafața construită desfășurată de 307 mp), astfel

încât rămâne o suprafață de teren liber de construcție de 143,5 mp. Conform

actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriași cu SC I.C.R.A.L.R.V. SA., apartamentul

cumpărat de P.M este situat la etajul I al clădirii, fiind compus din 3 camere,

cu o suprafață utilă de 58,97 mp, o cotă utilă de 25,50% din părțile în

folosință comună ale imobilului (suprafață construită 70,76 mp) și o suprafață

corespunzătoare de teren sub construcție de 43,07 mp; apartamentul deținut de

familia S. urmare alipirii unităților locative vândute de SC I.C.R.A.L.R.V. SA

către Ș.M. și R.R. este situat la parter, fiind compus din 2 camere și

dependințe în suprafață totală utilă 61,69 mp (suprafață construită 70,76 mp),

cu o suprafață corespunzătoare de teren sub construcție de 37,43 mp.

Prin urmare, din

întregul imobil revendicat nu au fost vândute către chiriași, în temeiul Legii nr.

112/1996, terenul liber de construcții de 143,5 mp, suprafața de 73 mp teren de

sub construcție și suprafața construită desfășurată de 162,21 mp, reprezentând

un procent de 52,83% din întreaga suprafață desfășurată a construcției de 307

mp.

Prin urmare, respingerea

în întregime a cererii de chemare în judecată și a apelului cu ignorarea

acestei situații, în temeiul unor considerente strict legate de modul de

efectuare a comparației între titlul proprietarului originar (succesorilor

acestuia) și titlul chiriașilor cumpărători conform criteriilor introduse prin

Legea nr. 10/2001 a fost criticată prin recursul formulat de

contestatoare în

condițiile

art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, ci motive străine de natura pricinii referitor la acest aspect și pentru

că hotărârea este lipsită de temei legal în această privință, fiind pronunțată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Prin întâmpinare,

intimații S.O. și S.C. au solicitat respingerea contestației în anulare, ca

inadmisibilă, întrucât aceasta nu se circumscrie dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ. În subsidiar, au pus concluzii de respingere a contestației în

anulare, ca nefondată, susținând că motivul de recurs la care se referă

contestatoarele a fost analizat sub toate aspectele, vizând valabilitatea contractelor

de vânzare cumpărare contestate, chestiune tranșată în mod irevocabil în primul

ciclu procesual.

Intimata M.P. a

formulat întâmpinare în afara termenului procedural, calificată, conform art. 84

C. proc. civ., drept concluzii scrise. A solicitat respingerea contestației în

anulare, ca inadmisibilă.

Cu titlu prealabil,

Înalta Curte reține că excepția inadmisibilității contestației în anulare

astfel cum a fost dezvoltată privește chiar analiza pe fond a acestei căi

extraordinare de atac, din perspectiva temeiului de drept invocat.

Întrucât, în cauza de

față, contestatoarele și-au întemeiat cererea pe un motiv prevăzut de lege în

cadrul regimului juridic al acestei căi extraordinare de atac, respectiv art. 318

teza finală C. proc. civ., aceasta îndeplinește, conform celor expuse anterior,

condițiile de admisibilitate, motiv pentru care argumentele susținute de intimați

sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate.

Analizând contestația

în anulare formulată, în raport de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C.

proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele

argumente:

Astfel, prin cererea

formulată la data de 14 august 2008, reclamanții S.M., B.D., S.C. și D.M. au

solicitat obligarea pârâților M.P., S.O., S.C. și Municipiul București, prin

primarul general să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul din București, sector 1, str. Hagi Moscu, proprietatea autorilor lor,

ce a fost naționalizat abuziv, precum și să se constate nulitatea contractelor

de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001 din 03 martie 1998 și

05 iunie 1997.

Prin Sentința civilă nr.

630 din 24 aprilie 2009, Tribunalul București a respins excepția prematurității

acțiunii, ca neîntemeiată, a respins excepția puterii de lucru judecat, ca

neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare menționate și, pe cale

de consecință, a respins, ca prescrisă, cererea privind constatarea nulității

absolute a actelor în cauză, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a

respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare.

Prin Decizia civilă nr.

241/ A din 30 martie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul

reclamanților, a desființat parțial sentința, a trimis spre rejudecare primei

instanțe capătul de cerere privind revendicarea, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței, soluție menținută prin Decizia civilă nr. 1786 din 01

martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ulterior, prin Sentința

civilă nr. 1987 din 12 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins acțiunea în revendicare, iar, Curtea de Apel București, prin Decizia

civilă nr. 296/ A din 21 noiembrie 2013, a respins excepția tardivității completării

motivelor de apel, precum și cererile de apel formulate de către reclamanți.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat recurs reclamanții

B.D., D.S., S.T. și S.M., prin care au

invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

instanțele au refuzat atașarea Dosarului nr. 21717/1998 al Judecătoriei

sectorului 1 București, argumentându-se în mod neîntemeiat că acesta este un

dosar ce nu are legătură cu acțiunea de față și că nu poate constitui o

continuare a demersurilor începute de către reclamanți încă din anul 1998

pentru redobândirea imobilului în litigiu.

instanțele nu au analizat și verificat, printr-un probatoriu adecvat,

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către chiriași.

Instanța anterioară a refuzat sistematic să analizeze valabilitatea acestor

contracte, susținând că acestea nu au fost anulate în justiție, mai mult fiind

apreciate „mai caracterizate” cu ocazia comparării titlurilor de proprietate.

Apărarea principală a

intimaților a fost aceea că acest caracter de bun înscris pe lista monumentelor

istorice s-a realizat după cumpărarea imobilului, însă actele depuse la dosar

au confirmat că imobilul figura încă din anii 1991 - 1992 pe lista monumentelor

istorice.

S-a susținut totodată

că din fosta proprietate a soților S. s-a vândut chiriașilor numai o parte a

acesteia, restul de proprietate imobiliară rămânând fără nicio soluționare din

partea instanțelor.

instanțele au rezolvat problema comparării titlurilor de proprietate,

chinuindu-se să argumenteze nevalabilitatea titlului prin faptul că nu au fost

desființate contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor. Este însă unanim

cunoscut că o astfel de comparare de titluri de proprietate se face pe baza

raționamentului „celui mai caracterizat”.

În mod constant

instanțele de judecată au considerat că titlul fostului proprietar, mai vechi,

este totdeauna mai valid decât titlurile obținute de alte persoane după anul

vânzătorul având un titlu precar obținut într-o perioadă de regim totalitar, prin

acte vădit ilegale, acte de naționalizare, cu încălcarea flagrantă a

prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Prin Decizia civilă nr.

1770 din

5 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.D., D.M., S.T. și S.M. împotriva Deciziei

nr. 296/ A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În considerentele

hotărârii, cât privește cel de-al doilea motiv de recurs referitor la faptul că

în mod greșit instanțele nu au analizat, printr-un probatoriu adecvat,

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de recurs a

considerat că nu este întemeiat, în contextul constatării, cu caracter irevocabil,

a prescripției dreptului material al reclamanților la acțiune (art. 45 din

Legea nr. 10/2001).

Aceeași instanță a

considerat că nu se putea face abstracție de cele statuate în primul ciclu

procesual și intrate în puterea de lucru judecat, în sensul că dreptul la

acțiune al reclamanților era paralizat de efectul prescripției extinctive,

aceștia pierzând posibilitatea de a obține condamnarea pârâților și implicit

posibilitatea de realizare a dreptului lor cu concursul forței de constrângere

a statului.

Analizarea

condițiilor de valabilitate a contractelor încheiate pentru imobilul revendicat

în temeiul Legii nr. 112/1995 nu mai putea fi realizată, în rejudecare,

instanța de fond având a se preocupa exclusiv de analiza acțiunii în

revendicare formulată de reclamanți, iar nu și a capătului de cerere vizând

nulitatea contractelor, soluționat irevocabil.

Or, în contextul

procedural strict stabilit de norme legale și hotărâri judecătorești

irevocabile, nu se poate susține cu deplin temei că instanța de apel ar fi

refuzat să analizeze valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte a mai constatat

că instanța de apel a reținut corect că solicitarea de constatare a nulității

unui act juridic pentru cauza ilicită și pentru nerespectarea art. 1 din Legea nr.

112/1995 are o cauză juridică distinctă de aceea bazată pe nerespectarea

interdicției legale de înstrăinare a imobilului, instituită prin art. 10 din

același act normativ, în forma în vigoare la data încheierii contractelor, între

aceste cauze neexistând niciun raport de legătură sau dependență, acest motiv

nou de nulitate constituind un temei juridic nou al acțiunii deduse judecății,

iar nu un simplu mijloc de apărare. Din această perspectivă, criticile cu acest

conținut, formulate pentru prima dată în apel, au caracterul unei cereri noi,

constituindu-se într-o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în

calea de atac.

În cauză,

conform dispozițiilor

art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare.

Prin prezenta

contestație în anulare petentele au arătat că instanța de recurs a omis să

examineze un motiv de recurs, pronunțând decizia fără a cerceta fondul cauzei.

Această împrejurare se circumscrie dispozițiilor art. 318 alin. (1), teza

finală din actul normativ menționat.

Pentru ca o

contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul acestui text de lege este

necesar să fie îndeplinite următoarele condiții, și anume: instanța de recurs

să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare ori modificare invocate

și această omisiune să se fi produs din greșeală.

Examinând recursul

formulat împotriva

Deciziei

civile nr. 296 din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, dar și

considerentele

deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că instanța de recurs a cercetat toate

criticile fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltate

la pct. 2 din cererea de recurs, și anume a apreciat că

dreptul la acțiune al

reclamanților cât privește constatarea nevalabilității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost paralizat de

efectul prescripției extinctive, aspect dezlegat în primul ciclu procesual și

intrat în puterea de lucru judecat, respectiv că solicitarea de constatare a

nulității unui act juridic pentru cauza ilicită și pentru nerespectarea art. 1

din Legea nr. 112/1995 are o cauză juridică distinctă de aceea bazată pe

nerespectarea interdicției legale de înstrăinare a imobilului, instituită prin art.

10 din același act normativ, constituind un motiv nou de nulitate bazat pe un

temei juridic nou al acțiunii deduse judecății, iar nu un simplu mijloc de

apărare, care să poată fi susținut prin cererea de apel.

Împrejurările

relevate în susținerea prezentei căi de atac se referă la neanalizarea pct. 4

din cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, în opinia contestatoarelor

aspectul contestat reprezentând un alt motiv de recurs.

În realitate, conform

mențiunilor de la fila 4 din cererea de recurs (fila 12 din Dosarul nr. 30281/3/2008*

al Înaltei Curți de Casație și Justiție), recurenții au invocat drept argument

în susținerea căii de atac exercitate, subsumat motivului ce viza soluția

asupra valabilității actelor juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

nicidecum acțiunea în revendicare, obiect al recursului, conform deciziei de

casare, faptul că „din fostă proprietate a soților S., s-a vândut numai o parte

chiriașilor, restul de proprietate rămânând fără nicio soluționare”.

Această afirmație nu

poate constitui în sine un veritabil motiv de recurs ce ar fi putut fi avut în

vedere în acest context, ci reprezintă, cel mult, un raționament, o susținere

ce nu se încadrează însă, în mod singular, din perspectiva art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., în vreuna dintre criticile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ.

Așadar, rezultă că în

cauză instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse

controlului de legalitate prin motivul doi de recurs, iar faptul că în

motivarea soluției adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate

de recurenți nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza finală

C. proc. civ., care se referă strict la omisiunea cercetării vreunuia din

motivele de casare ori modificare invocate.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept analizate din perspectiva dispozițiilor

art. 318 alin. (1)

teza finală C. proc. civ.

,

Înalta Curte va r

espinge,

ca

nefondată, contestația în anulare formulată de B.D., D.M. și S.M. împotriva Deciziei

nr. 1770 din 5 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă.

În temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a contestatoarelor

B.D., D.M. și S.M.

, Înalta Curte le va

o

bliga

la plata sumei de

400

lei către intimatul M.P. și 1.000 RON către intimații S.C. și S.O.,

reprezentând

cheltuieli de judecată, dovedite conform chitanțelor atașate din 21 ianuarie 2015,

respectiv nr. 35 din 16 ianuarie 2015 (filele 61-62 Dosar nr. 3819/1/2014).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii B.D., D.M. și S.M.

împotriva Deciziei nr. 1770 din 5 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe

contestatori la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON către

intimatul M.P. și 1.000 RON către intimații S.C. și S.O.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 ianuarie 2015.