ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1427/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1427/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1427/2016

Asupra cauzei constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 6 București,

la data de 15 iunie 2012 sub nr. x/303/2012, reclamanții A., B., C., D.,

E., F., G., H., I., J., și K., în contradictoriu cu pârâții L., M.

și Municipiul București prin Primar General, au solicitat ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea

absolută a Dispoziției nr. 5420 din 01 martie 2006 emisă de

Primarul General al Municipiului București pentru soluționarea

notificărilor nr. 679/2002 și 941/2002.

În motivarea cererii, reclamanții

au arătat că sunt chiriași ai imobilului situat în

București, sector 3, iar prin Dispoziția nr. 5420 din 01 martie 2006

emisă de Primarul General al municipiului București pentru

soluționarea notificărilor nr. 679/2002 și 941/2002 imobilul mai

sus arătat a fost restituit în natură către N. (al cărei

moștenitor este L.) și M.

Dispoziția în cauză este

afectată de nulitate absolută, pentru cauză ilicită și

fraudă la lege, întrucât din procesul-verbal nr. x1 întocmit de Comisiunea

pentru înființarea cărților funciare București în data de

06 februarie 1941 rezultă faptul că imobilul din strada O. avea un

număr de 7 proprietari, în indiviziune, fiecare deținând o cotă

între 2/56 și 9/56 din imobil. Or, pentru a se putea dispune restituirea

în natură a imobilului, ar fi trebuit ca acesta să fie solicitat de

toți moștenitorii.

La dosarul administrativ nu

există acte de stare civilă pentru toate cele 7 persoane

menționate în procesul-verbal nr. x1 din 06 februarie 1941, nefiind

arătate data decesului și moștenitorii acestora, date care ar fi

fost necesare deoarece în anexa Decretului nr. 92/1950 se menționează

că imobilul a fost naționalizat de la P., persoană care nu apare

în procesul-verbal amintit.

Astfel, calitatea de unice persoane

îndreptățite a pârâtelor N. (al cărei moștenitor este L.)

și M. nu este temeinic dovedită, fapt care ar fi trebuit să

împiedice soluționarea dosarului constituit potrivit Legii nr. 10/2001.

Din dosar lipsesc și

declarațiile cu privire la neîncasarea de despăgubiri pentru imobilul

din București, sector 3.

În drept, au fost indicate

dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și pe cele ale Codului civil.

La dosarul cauzei a fost atașat

în copie Dosarul administrativ nr. x5 conexat cu Dosarul nr. x6, privind

imobilul situat în București, sector 3, soluționat prin

Dispoziția Primarului General nr. 5420 din 01 martie 2006 și nr. 5421

din 01 martie 2006.

Urmare a precizării de către

reclamanți a valorii imobilului (construcții și drept de

folosință asupra terenului) în litigiu, respectiv 450.000 de euro sau

2.025.000 de lei (la un curs de leu/euro de 4,5 lei/euro), prin Sentința

civilă nr. 6548 din 27 iunie 2013 a Judecătoriei sector 6

București a fost declinată competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. b) și 112 pct. 3 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

07 noiembrie 2014, sub nr. de dosar x/3/2013.

Ca urmare a încheierii

tranzacției dintre Q. și R. pe de o parte, și M. și L., pe

de altă parte, prin care cei din urmă s-au obligat față de

cei dintâi să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie, în indiviziune, imobilul situat în sector 3 din

București retrocedat prin Dispoziția nr. 5420/2006, prin încheierea

de ședință din data de 02 iunie 2014, tribunalul a luat act de

transmiterea calității procesuale pasive de la pârâții M.

și L. la pârâții Q. și R., aceștia din urmă fiind

introduși în cauză.

Prin Sentința civilă nr. 369

din 16 martie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanți

și i-a obligat pe aceștia la plata, în favoarea pârâților Q.

și R., a sumei de 12.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii sale,

tribunalul a reținut că reclamanții sunt chiriași în

imobilul din București, sector 3, familia A., B., C., D. ocupă ap.

nr. 4, familia E., F. , G. , H. ocupă ap. nr. 7, iar familia I., J., K.

ocupă ap. nr. 10.

O cerere identică având ca obiect

constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 5420/2006

formulată de chiriașii din imobilul situat în București, sector

3 (în care au figurat ca reclamanți și cei din prezenta cauză,

însă au renunțat la judecată anterior soluționării

pricinii), a fost respinsă ca neîntemeiată prin Sentința

civilă nr. 4640 din 25 martie 2013 pronunțată în Dosarul nr.

x2/301/2011 de Judecătoria sector 3 București - cauză

aflată în prezent în apel. De asemenea, reclamanții de

față, împreună cu alți chiriași, au mai solicitat

constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 5420/2006

și în Dosarul civil nr. x3/303/2001 aflat pe rolul Judecătoriei

sector 6 București, motivând că persoanele cărora le-a fost

restituit imobilul nu au făcut dovada calității de persoane

îndreptățite și că nu au depus declarațiile

referitoare la despăgubiri. Prin Sentința civilă nr. 5077 din 07

iunie 2012 această cerere a fost anulată ca netimbrată.

Pe fondul cauzei s-a reținut

că prin Notificarea nr. 679/2002 și nr. 941/2002 N. și M. au

solicitat restituirea în natură a imobilului din București, sector 3,

notificări ce au fost soluționate prin Dispoziția nr. 5420 din

01 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București

prin care imobilul situat în București, sector 3, (cu excepția

apartamentului nr. 3 vândut înainte de naționalizare către S. și

a apartamentului nr. 6 situat în Corpul C, vândut în baza Legii nr. 112/1995,

conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4878/1997 către numita

T. împreună cu cota de teren aferentă în suprafața de 113,72

mp), a fost restituit în natură celor două notificatoare, în timp ce

terenul în suprafață de 2442,28 mp a fost atribuit în

folosință specială, cu obligarea respectării dreptului de

acces pentru ceilalți coproprietari.

Dreptul astfel reconstituit a fost

înscris în Cartea Funciară nr. x4. Prin dispoziția nr. 1000 din 19

iunie 1996 a Primarului General emisă în baza Sentinței civile nr.

7132 din 28 iunie 1994 a Judecătoriei sector 3 București s-a dispus

restituirea apartamentului nr. 3 în proprietatea lui S.

Conform procesului-verbal emis de

Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare nr. x1/1940,

imobilul din București avea teren în suprafață de 2.556 mp cu 15

corpuri de clădire și aparținea moștenitorilor defunctului

U. U. a avut 6 copii: V., W., Y., Z., AA., BB.

Prin partajul voluntar intervenit

între moștenitorii defunctului U. autentificat de Tribunalul Ilfov nr.

26005 din 13 iunie 1947, imobilul din București a fost împărțit

după cum urmează: V. a primit în deplina proprietate și posesie

ap. nr. 7, nr. 10, nr. 12, W. a primit în deplină proprietate și

posesie ap. nr. 2 și nr. 4, Y. a primit în deplină proprietate

și posesie ap. nr. 13, Z. a primit în deplină proprietate și

posesie ap. nr. 5, nr. 6, nr. 8, BB. a primit în deplină proprietate

și posesie ap. nr. 11, nr. 14, nr. 15, AA. a primit în deplină

proprietate și posesie ap. nr. 3, nr. 9, nr. 1.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 2473 din 23 martie 1950, AA. a vândut apartamentul

nr. 3 din imobilul din str. O. către S., iar moștenitoarea acestuia

din urmă, CC., a vândut apartamentul numiților DD. și EE. în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 785/2002.

Imobilul în litigiu a fost preluat de

statul român în anul 1950, în baza Decretului nr. 92/1950 de la numiții

P., AA., Z. și V., în anexa decretului figurând - 14 apartamente preluate

de la P. din imobilele din str. O., - de la AA. preluate 9 apartamente din

imobilele din str. O., la poziția nr. 6714 - Z. cu 4 apartamente preluate

din str. O., - V. cu 5 apartamente preluate din str. O.

La rolul fiscal, între anii 1942 -

1950, a figurat plătitoare de impozit numita W. pentru ap. nr. 2 și

ap. nr. 4., din anul 1947 ap. 13 parter și ap. 13 etaj a fost impus pe

numele Y., pentru ap. 3 și ap. 9 au fost impuse pe numele AA., pt. ap. 10

și ap. 12 au fost impuse pe numele V., la ap. 11, 14, ap. 14 demisol, ap.

15 și ap. 15 subsol au fost impuse pe numele BB.

Examinând certificatele de

moștenitor depuse la dosar, tribunalul a stabilit că pârâții au

făcut dovada descendenței de pe urma lui U. întrucât din certificatul

de moștenitor nr. 18/2003 rezultă că după defuncta Y.,

decedată la data de 06 decembrie 2001, a rămas ca moștenitor M.,

născută la data de 17 iulie 1932.

Din certificatul de moștenitor

nr. 30/2003 rezultă că după defuncta W., decedată la data

de 12 octombrie 1988, au rămas ca moștenitori M., născută

la data de 17 iulie 1932 și N. născută la data de 06 februarie

1927.

Din certificatul de moștenitor

nr. 31/2003 rezultă că după defunctul AA., decedat la data de 21

decembrie 1997 au rămas ca moștenitori M., născută la data

de 17 iulie 1932 și N. născută la data de 06 februarie 1927.

Din certificatul de moștenitor

nr. 19/2003 rezultă că după defuncta BB., decedată la data

de 07 februarie 1999, au rămas ca moștenitori M., născută

la data de 17 iulie 1932 și N. născută la data de 06 februarie

1927.

La dosar s-au depus certificatele de

deces eliberate după decesul numiților V., W., Y., Z., AA., BB.,

precum și certificatele de deces după U. și FF., extras din

Registrul de nașteri, din care rezultă că aceștia sunt

descendenții lui U. și ai FF.

N. a dobândit printr-un act de

donație dreptul de a recupera în natură ori despăgubiri,

inclusiv în baza Legii nr. 10/2001, bunurile aparținând numitei Z., iar

din certificatul de moștenitor nr. 17 din 24 septembrie 2009 emis

după defuncta N., decedată la data de 20 ianuarie 2009, a rămas

ca moștenitor pârâtul L. Tribunalul a reținut însă

incidența în cauză și a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, în sensul că de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III al

legii profită ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Certificatul de moștenitor face

dovada deplină până la înscrierea în fals în ce privește

mențiunile notarului și poate fi solicitată anularea de

către participanții la procedura succesorală pentru

aceleași cauze de nulitate absolută sau relativă aplicabile

oricărui act juridic. În privința persoanelor care nu au participat

la procedura notarială, certificatul de moștenitor face deplină

dovadă până la proba contrară.

Certificatele de moștenitor

administrate în cauză fac dovada calității de moștenitori a

pârâților, atât timp cât acestea nu sunt anulate de o instanță

de judecată, astfel că tribunalul a înlăturat susținerile

reclamanților că nu s-a făcut dovada întregului lanț

succesoral. În acest context, s-a arătat că prin Decizia civilă

nr. 582 din 20 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x8/299/2008 de

Curtea de Apel București - în cauza ce avea ca obiect nulitatea

certificatelor de moștenitor nr. 31/2003 și 19/2003, constatarea

deschiderii succesiunii după U. și FF., stabilirea masei succesorale,

a cotelor și a moștenitorilor - s-a luat act și s-a

consfințit tranzacția prin care M. și L. s-au obligat să

lase în deplină proprietate și liniștită posesie lui Q.

și R., în indiviziune, imobilul situat în sector 3 din București,

retrocedat prin Dispoziția nr. 5420/2006, astfel încât nu s-a mai analizat

fondul cauzei și nici nu s-a mai dispus anularea certificatelor de

moștenitor.

Motivul de nulitate legat de

nedovedirea dreptului de proprietate și a faptului preluării, a fost

analizat prin reținerea incidenței dispozițiilor art. 23 și

24 din Legea nr. 10/2001 și a normelor de aplicare a acestora,

arătându-se că deși în speță nu s-a prezentat titlul

original de proprietate, iar actul de partaj încheiat între moștenitorii

lui U. este un act declarativ iar nu constitutiv de drepturi, nu se poate face

abstracție de faptul că regulile probațiunii în materia

restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc

derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001 instituindu-se așa-numita prezumție de proprietate care

vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar

menționați în "actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării".

Reținând că imobilul a fost

preluat de la moștenitorii defunctului U., care sunt menționați

în actul de preluare, s-a concluzionat că s-a făcut dovada dreptului

de proprietate asupra imobilului restituit prin dispoziția

contestată.

De asemenea, s-a stabilit că

prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost respectate,

declarațiile notificatoarelor fiind regăsite în dosar fiind

autentificate sub nr. 460/2003 și respectiv nr. 378/2003, astfel că

nici acest motiv nu poate conduce la nulitatea dispoziției contestate.

Întrucât reclamanții nu au

reușit să facă dovada împrejurărilor care ar fi atras

nulitatea absolută a Dispoziției nr. 5420/2006, cererea acestora a

fost respinsă ca neîntemeiată, iar căderea lor în pretenții

prin pierderea procesului a condus și spre soluția obligării

acestora la plata cheltuielilor de judecată dovedite ca fiind făcute

de pârâți (prin prezentarea chitanțelor de încasare a onorariilor),

în suma de 12.000 lei, onorariul avocațial fiind apreciat ca având un

caracter rezonabil și justificat prin complexitatea cauzei și

activitatea depusă, astfel încât nu se impune reducerea acestuia.

Cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina statului,

conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

civilă nr. 42A din 27 ianuarie 2016 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Prin decizia pronunțată,

instanța de apel a apreciat ca fiind nefondată critica legată de

transmiterea calității procesuale pasive în proces, în cursul

judecății în primă instanță, câtă vreme aceasta a

avut ca temei tranzacția încheiată între M. și L., pe de o

parte, și Q. și R., pe de altă parte, tranzacție consfințită

prin Decizia civilă irevocabilă nr. 582R din 20 martie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul nr. x8/299/2008. Din cuprinsul tranzacției

rezultă că M. și L. au înțeles să lase numiților

Q. și R. în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 3, teren și construcții, bun retrocedat celor

dintâi prin Dispoziția nr. 5420 din 01 martie 2006, recunoscând dreptul

acestora de a încasa și despăgubirile pentru spațiile ce nu au

putut fi restituite din același imobil. Prin aceeași tranzacție,

părțile au prevăzut și transmiterea calității

procesuale active ori pasive către Q. și R. în dosarele aflate pe

rolul instanțelor de judecată privitoare la imobil, printre acestea

fiind menționat și dosarul de față, înregistrat pe rolul

Tribunalului București sub nr. x/3/2013.

În aceste circumstanțe apare ca

fiind legală măsura primei instanțe de a dispune, la termenul de

judecată de la 02 iunie 2014, continuarea judecății, sub

aspectul cadrului procesual pasiv, numai cu pârâții Q. și R.,

câtă vreme acestora li s-a transmis calitatea procesuală pasivă

ca urmare a convenției încheiate cu persoanele cărora le fusese

restituit imobilul prin dispoziția contestată.

O astfel de transmisiune a

calității procesuale, intervenită pe parcursul

judecății în primă instanță, nu poate avea ca

rezultat, cum fără temei au susținut apelanții,

împiedicarea analizei motivelor de nulitate a dispoziției emise în baza

Legii nr. 10/2001, câtă vreme acestea au și fost analizate prin raportare

la persoanele care au formulate notificarea și în patrimoniul cărora

s-a restituit imobilul. Statuările instanțelor sub aspectul

valabilității ori nevalabilității dispoziției sunt

opozabile și își produc pe deplin efectele față de

pârâții Q. și R., tocmai în virtutea calității lor de

dobânditori ai drepturilor privind imobilul.

Ca nefondată a fost

înlăturată și critica apelanților prin care au

susținut că nu s-a făcut dovada de către persoanele

cărora le-a fost restituit imobilul că sunt îndreptățite

să beneficieze de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001,

criticile formulate vizând împrejurarea că certificatele de

moștenitor prin care notificatoarele N. și M. au dovedit calitatea de

succesoare ale foștilor proprietari (decedați în perioada 1977 -

2001) au fost emise toate în anul 2003, deci cu depășirea termenului

legal de acceptare a succesiunii.

Pe de o parte, apelanții nu au

contestat validitatea certificatelor de moștenitor decât sub aspectul

arătat, iar pe de altă parte, o acțiune în anularea

certificatelor de moștenitor a fost promovată de pârâții Q.

și R., procesul fiind finalizat prin tranzacția amintită

anterior, de care s-a luat act prin Decizia civilă irevocabilă nr.

582R din 20 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x8/299/2008.

Așadar, cu privire la

certificatele de moștenitor prin care numitele N. și M. au dovedit

calitatea de succesoare ale persoanelor de la care a fost preluat imobilul (V.,

W., Y., Z., AA., BB.) nu a fost pronunțată o hotărâre

judecătorească prin care să se constate că acestea au fost

emise cu încălcarea dispozițiilor legale, astfel încât se

bucură, ca orice înscris autentic, de prezumția de validitate,

făcând dovada deplină a celor menționate în cuprinsul lor.

Așa fiind, emiterea

certificatelor de moștenitor cu nerespectarea termenului legal de

acceptare a succesiunii, unic aspect invocat ca justificând înlăturarea

efectului probatoriu al acestora, nu poate fi de natură a conduce la

concluzia susținută de apelanți, că nu s-a dovedit de

către notificatoarele N. și M. calitatea de persoane

îndreptățite la restituirea imobilului, ca succesoare ale

proprietarilor de la care statul a preluat imobilul.

Aceeași concluzie decurge din

împrejurarea că situației juridice deduse judecății îi erau

incidente și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în

sensul că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au

acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, iar cererea de

restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Așadar, notificările

formulate de N. și M. la data de 13 februarie 2002, respectiv 14 februarie

2002 au avut ca efect acceptarea moștenirii autorilor decedați

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, V., Y., W., AA., BB.,

sub acest aspect certificatele de moștenitor fiind emise în acord cu norma

legală specială menționată anterior și dovedind

calitatea notificatoarelor de succesoare ale persoanelor ce sunt

menționate în actul de preluare a imobilului în patrimoniul statului.

Neconcordanțele de la numele

autorilor pârâților din cuprinsul diferitelor acte, cum sunt cel de

preluare și certificatele de moștenitor nu susțin în mod real o

critică de nelegalitate și nu fundamentează teza

apelanților, potrivit cu care nu s-a făcut dovada

identității dintre autorii persoanelor care au formulat notificare,

fiindu-le restituit imobilul (N. și M.) și cei de la care acesta a

fost preluat în anul 1950.

Neconcordanțele invocate de

apelanți reprezintă, în realitate, doar erori materiale în scrierea

corectă a prenumelor autorilor notificatoarelor N. și M., în special

în actele întocmite de autorități, erori posibil datorate

împrejurării că, potrivit declarației numitului AA.

menționată în cuprinsul Procesului-verbal nr. x1 din 06 februarie 194

al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare în

București, moștenitorii defunctului U. erau "de origine evreiască

și cetățenie română", iar numele specifice persoanelor

având această origine au suferit unele modificări prin adaptarea în

înscrisurile întocmite de diferite autorități la nume specific

românești. Potrivit procesului-verbal menționat, s-a cerut înscrierea

în cartea funciară a dreptului de proprietate a moștenitorilor asupra

imobilului compus din teren de 2556 mp, cu 15 corpuri de clădiri (vile)

situat în str. O., pe baza posesiunii și a succesiunii după defunctul

U., tată, cât și după fratele decedat (prenume ilizibil în

scrierea olografă).

Împrejurarea că

neconcordanțele la care apelanții fac referire constau în majoritatea

cazurilor în diferențe de litere în partea de final a prenumelor, nu

însă și a numelor de familie, alături de aspecte de fapt, legate

de menționarea acestora în cuprinsul înscrisurilor (actul de preluare ori

evidențele fiscale) în legătură cu același imobil din str.

O. susțin ipoteza arătată, a unor simple erori materiale.

Așa fiind, omisiunea depunerii la dosar a unor certificate ori

declarații de notorietate nu poate constitui o împrejurare

determinantă în ce privește dovedirea de către titularele

notificării a calității de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii ca succesoare ale persoanelor de la care statul a

preluat imobilul.

Critica legată de nedepunerea la

dosarul administrativ a actului inițial de proprietate asupra imobilului,

a fost înlăturată tot ca nefondată, prima instanță

reținând corect incidența dispozițiilor art. 24 din Legea nr.

10/2001 cât privește motivul de nulitate a dispoziției întemeiat pe

această omisiune, făcând aplicare prezumției privind

existența și întinderea dreptului de proprietate asupra unui imobil

preluat abuziv de către stat, în patrimoniul persoanei individualizate în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a

pus în executare măsura preluării abuzive.

Prima instanță a

reținut corect că prezumția de proprietate permisă de art.

24 din lege operează în favoarea moștenitorilor lui U., autorii celor

două titulare ale notificărilor, deoarece aceștia figurează

ca proprietari de la care a fost preluat imobilul prin Decretul nr. 92/1950, pe

temeiul căruia a fost preluat de către stat imobilul ce face obiectul

notificării.

Prevederile art. 24 au caracter

derogator de la regula în materia probațiunii dreptului de proprietate

imobiliară, regăsită în art. 23 din lege, potrivit căreia,

pentru recunoașterea calității de persoană

îndreptățită, este necesară înfățișarea unui

titlu din care să reiasă existența dreptului de proprietate al

titularului notificării ori al autorului acestuia, la data preluării

imobilului de către stat.

Pentru a fi aplicabilă norma

derogatorie și a se da eficiență prezumției de proprietate,

în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ - ca mijloc de

probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de

proprietate la momentul preluării -, este necesar să nu se fi

înfățișat dovada contrară, după cum se

menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar o asemenea

dovadă nu a fost înfățișată în cauză. Singurul

înscris cu efect translativ de proprietate încheiat în ce privește

imobilul de la adresa str. O. este actul de vânzare-cumpărare încheiat la

data de 15 martie 1950 între AA. și S. prin care s-a înstrăinat

apartamentul nr. 3 din imobil, apartament care însă nu a fost restituit

prin Dispoziția nr. 5420 din 01 martie 2006, atacată în cauză,

fiind menționat expres în cuprinsul acesteia ca fiind exceptat de la

restituire întrucât a fost înstrăinat anterior naționalizării.

Făcând aplicare

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța de apel i-a obligat pe

apelanți la plata în favoarea intimatului Q. a sumei de 1500 de lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, în urma

reducerii acestei cheltuieli prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. (în sensul reducerii onorariului de avocat de la suma de 3000

de lei la cea de 1500 de lei).

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I.

și J.

Recurenții au solicitat

modificarea deciziei atacate pentru nelegalitatea sa, susținută prin

următoarele critici:

- Scoaterea din cauză a

pârâților inițiali - L. și M. - a constituit o măsură

nelegală care a împiedicat în mod real soluționarea pe fond a cauzei.

Aceasta întrucât toate motivele invocate de reclamanți în sprijinul

constatării nulității absolute a Dispoziției nr. 5420/2006

îi priveau pe pârâții inițiali, respectiv lipsa calității

de persoane îndreptățite la despăgubiri a notificatoarelor N.

și M. În consecință, temeinicia cererii nu poate fi

analizată decât în contradictoriu cu aceștia, pârâții

introduși în cauză neformulând notificări în sensul Legii nr.

10/2001 și neexistând la dosarul cauzei niciun fel de acte de stare

civilă privitoare la aceștia. La baza scoaterii din cauză a

pârâților inițiali a stat o tranzacție încheiată de

aceștia cu Q. și R. - act ulterior emiterii dispoziției atacate

care, cel mult, ar fi putut justifica introducerea în cauză pentru

opozabilitate a pârâților Q. și R., iar nicidecum înlocuirea

pârâților inițiali. Tranzacția încheiată în alt dosar decât

cel de față poate produce efecte numai pentru viitor. Or

reclamanții au solicitat analizarea calității de persoane îndreptățite

a pârâților L. și M. la momentul formulării notificărilor

conform Legii nr. 10/2001, moment față de care tranzacția nu

poate produce efecte. Este evident că, prin "înlocuirea" acestor

pârâți, orice probatoriu pe care reclamanții l-ar fi putut administra

în contradictoriu cu aceștia (de exemplu, interogatoriul

părților), a devenit imposibil de administrat, prejudiciindu-le

astfel dreptul la apărare.

- instanța nu a analizat nici

argumentele prezentate de reclamanți pe fondul cauzei.

Față de împrejurarea că

singura dovadă a calității de persoane îndreptățite a

pârâților L. și M. constă într-o serie de certificate de

calitate de moștenitor, emise toate în luna februarie 2003, s-a solicitat

instanței să constate că decesul autorilor pârâților a avut

loc cu mult timp înaintea emiterii acestor certificate (1977 - 2001) și,

prin urmare, aceste certificate nu au mai fost emise în termenul legal de

acceptare a succesiunii. Niciun moment reclamanții nu au solicitat

instanței să constate că aceste certificate nu sunt valabile (deși

exact valabilitatea lor s-a contestat în dosarul în care s-a încheiat

tranzacția), ci doar să ia în considerare faptul că, din moment

ce vocația succesorală nu s-a născut niciodată, pe baza

acesteia nu putea fi constatată calitatea de persoane

îndreptățite la despăgubiri a pârâților. Motivarea

instanței de apel în respingerea acestor argumente a fost ca, prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001, toți moștenitorii au fost

repuși în termenul legal de acceptare a succesiunii, ceea ce este real,

numai că Legea nr. 10/2001 a fost publicată în 8 februarie 2001, iar

notificările de restituire au fost formulate în 13 - 14 februarie 2002.

În plus, la data formulării

notificărilor, Z. - una dintre moștenitoare - nu era decedată,

însă nu a formulat notificare de restituire.

La dosarul cauzei nu există

niciun certificat sau declarație de notorietate care să justifice

numele diferite ale autorilor pârâților. În lipsa acestor acte nu se poate

stabili identitatea dintre persoanele menționate în actele de stare

civilă, cele menționate în certificatele de calitate de

moștenitor și cele menționate în dispoziția atacată.

Instanța de apel a argumentat că acestea reprezintă simple erori

materiale.

Recurenții susțin că,

în condițiile în care numele apar într-o formă în actele de

proprietate, în altă formă în evidențele fiscale și, în

final, în altă formă în certificatele de calitate de moștenitor,

neexistând alte date suplimentare care să ateste identitatea

părților, nu se poate vorbi despre o simplă eroare materială,

ci despre un aspect care trebuie lămurit, ținând de însăși

identitatea părților care solicită retrocedarea imobilului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

La data de 4 mai 2016, intimații

Q. și R. au formulat întâmpinare prin care s-au opus acordării

ajutorului public judiciar în favoarea recurenților, cu referire la

posibilitatea achitării taxei judiciare de timbru de către

aceștia, invocând incidența prevederilor art. 7 din O.U.G. nr.

51/2008. În privința recursului au solicitat respingerea acestuia ca

nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În recurs nu au fost administrate

probe suplimentare.

Analizând recursul declarat, Înalta

Curte constată că acesta deduce judecății critici care sunt

nefondate.

Deși în cea mai mare parte a sa

recursul conține o redare a criticilor invocate și în calea de atac a

apelului, instanța va proceda la analiza sa pe fond și nu va constata

nulitatea acestuia deoarece, în unele privințe, se poate spune că

recurenții au prezentat argumente de combatere a dezlegărilor date de

instanța de apel problemelor de drept puse în discuție.

Astfel, pretinzând nelegalitatea

măsurii procesuale dispuse în fața primei instanțe, de scoatere

din cauză a pârâților inițiali L. și M. - și

substituirea lor cu părțile tranzacției consfințită

prin Decizia civilă nr. 582 R din 20 martie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă (respectiv, Q. și R.),

recurenții au susținut pe de o parte că a fost împiedicată

în mod real soluționarea pe fond a cauzei deoarece motivele de nulitate a

dispoziției atacate îi priveau pe pârâții inițiali, iar pe de

altă parte, că le-a fost încălcat dreptul de apărare

deoarece orice probatoriu pe care l-ar fi putut administra în contradictoriu cu

aceștia a devenit imposibil de administrat.

Aceeași critică

susținută și în fața instanței de apel a fost în mod

corect înlăturată ca nefondată, observându-se că

transmisiunea calității procesuale pasive, intervenită pe

parcursul judecății de primă instanță, nu a avut ca

rezultat împiedicarea analizei motivelor de nulitate a dispoziției emise

în baza Legii nr. 10/2001, câtă vreme acestea au și fost analizate

prin raportare la persoanele care au formulat notificarea și în

patrimoniul cărora s-a restituit imobilul.

Argumentul instanței de apel este

corect și pertinent în condițiile în care în considerentele

hotărârii de primă instanță se regăsește analiza

privind dreptul de proprietate asupra imobilului din București, care a

aparținut autorului U. și care s-a transmis prin succesiune celor 6

descendenți ai săi, patru dintre aceștia figurând în anexa la

Decretul nr. 92/1950 ca fiind cei de la care au fost preluate mai multe din

apartamentele ce compuneau ansamblul imobiliar în cauză. De asemenea, se

regăsește în considerentele hotărârii de primă instanță

analiza transmisiunilor succesorale ce au avut loc de la 5 dintre succesorii

lui U. către cele două notificatoare N. și M., la finalul

căreia tribunalul a concluzionat asupra dovedirii atât a

calității de persoane îndreptățite a celor două

notificatoare, cât și a dreptului de proprietate pretins a fi recunoscut

în favoarea acestora în procedura Legii nr. 10/2001.

Tot cu referire la cele două

notificatoare (așadar, cu referire la pârâții inițiali) a

reținut prima instanță și incidența în cauză a

prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca și a

respectării exigențelor art. 5 alin. (1) din aceeași lege, prin

atașarea la dosarul administrativ a declarațiilor autentice privind

neîncasarea de despăgubiri pentru imobil, circumstanțe care au

justificat soluția de respingere a acțiunii în nulitate, ca

neîntemeiată.

Astfel fiind, critica

recurenților se dovedește a fi lipsită de un fundament real,

fără acoperire în datele de fapt ale litigiului, în care analiza

tuturor cauzelor de nulitate invocate în privința actului juridic atacat s-a

realizat în raport de persoana notificatoarelor (o altfel de analiză nici

nu ar fi fost posibilă atâta timp cât, așa cum afirmă chiar

recurenții, motivele de nulitate vizau chiar întrunirea condițiilor

legale în persoana acestora).

De altfel, lipsa de suport real a

criticii este vizibilă și atunci când, plângându-se de o obstaculare

în soluționarea pe fond a cauzei, recurenții nu identifică

punctual sub ce aspecte cauza ar fi rămas neexaminată pe fond sau în

ce ar consta pretinsa nesoluționare.

Cât privește pretenția de

încălcare a dreptului la apărare al recurenților, și

aceasta are un caracter formal, lipsit de corespondent în realitatea

faptică, pe de o parte întrucât transmisiunea calității

procesuale pasive a devenit efectivă în fața primei instanțe la

termenul de judecată din 2 iunie 2014, așadar cu mult ulterior

termenului de judecată din 3 februarie 2013 când tribunalul a ordonat din

oficiu administrarea de probe în cauză și când, teoretic, și

recurenții ar fi putut propune și administra probe în contradictoriu

chiar cu pârâții inițiali. Pe de altă parte, motivele de

nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată - cauza ilicită

și frauda la lege - justificate pe argumente de nedovedire a dreptului de

proprietate, a calității de unice persoane îndreptățite a

notificatoarelor ori a respectării cerințelor art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, presupunerea - așa cum, de altfel, s-a și realizat

în cauză - o probațiune prin administrarea de înscrisuri, iar nu prin

interogatoriu după cum au pretins recurenții atunci când s-au plâns

de inaptitudinea administrării unor probe.

Contrar susținerilor

recurenților, instanțele de fond au examinat cauza sub toate

aspectele și în raport de toate motivele de nulitate pe care le-au invocat

aceștia în legătură cu actul juridic atacat.

În privința dovedirii

calității notificatoarelor de persoane îndreptățite la

restituire - calitate demonstrată prin înfățișarea

certificatelor de calitate de moștenitor emise de pe urma a 5 din cei 6

descendenți ai autorului U. - s-a reținut corect că, atâta timp

cât nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească

prin care să se constate că respectivele certificate ar fi fost emise

cu încălcarea dispozițiilor legale, acestea se bucură - ca

înscrisuri autentice - de prezumția de validitate, având forța

probantă și făcând dovada deplină a celor menționate

în cuprinsul lor.

De altfel, invocând lipsa forței

probante a certificatelor de calitate de moștenitor utilizate de

notificatoare în demonstrarea calității lor, sub motivul emiterii acestora

dincolo de împlinirea termenului legal de acceptare a succesiunii,

recurenții dovedesc că se află în eroare în legătură

cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 36/1996 (forma legii în vigoare la

data emiterii certificatelor), care nu suprapune procedura de eliberare a

certificatului de calitate de moștenitor ori pe cea a eliberării

certificatului de moștenitor termenului legal de exercitare a

opțiunii succesorale.

Dacă o astfel de suprapunere se

regăsește în cazurile de acceptare voluntară expresă a succesiunii

- care, prin ipoteză, nu pot interveni decât înlăuntrul termenului de

opțiune succesorală - nu este exclus ca, în cazurile de acceptare

tacită a succesiunii, procedura succesorală notarială să

fie declanșată chiar după mai mulți ani de la data deschiderii

succesiunii.

Prin urmare, efectuarea unei dezbateri

succesorale notariale după mai mulți ani de zile ulterior decesului

autorului (de cujus) - precum s-a susținut că a avut loc în cazul de

față cu referire la dezbaterile succesorale a 5 dintre cei 6

descendenți ai lui U. - nu constituie un argument în sine care să

demonstreze nici nelegalitatea și nici lipsa forței probante a

certificatului de moștenitor ori de calitate de moștenitor emis la

finalul procedurii.

Atâta timp cât legea civilă

(Codul Civil, prin dispozițiile art. 689) îngăduie acceptarea

tacită a moștenirii, iar prin corelare cu aceasta, Legea nr. 36/1995

prevede că în procedura succesorală notarială agentul

instrumentator (notarul public) poate administra probe pe baza cărora

stabilește calitatea moștenitorilor (calitatea moștenitorilor

și numărul acestora se stabilesc prin acte de stare civilă

și cu martori) și legatarilor, întinderea drepturilor acestora,

precum și compunerea masei succesorale (art. 75 - 77), este posibil ca

emiterea certificatului de moștenitor/de calitate de moștenitor

să aibă loc chiar după o perioadă considerabilă de

timp de la data decesului lui de cujus (așa cum s-a întâmplat și în

cauză) fără ca acest aspect să demonstreze, cum

fără temei legal s-a susținut de către recurenți,

nelegalitatea procedurii (succesorale notariale) ori a actului său final.

Este, în contextul analizei de

față, lipsită de sens juridic afirmația recurenților

prin care au arătat - în legătură cu cele 5 certificate de

calitate de moștenitor - că au cerut să se ia în considerare

faptul că, din moment ce vocația succesorală nu s-a născut

niciodată, pe baza acesteia nu putea fi constatată calitatea de

persoane îndreptățite la despăgubiri a pârâților. Potrivit

legii (art. 651 C. civ.), moștenirea se deschide prin moarte, iar

vocația succesorală a celor două notificatoare la

moștenirea a 5 dintre cei 6 descendenți ai autorului comun U. a fost

demonstrată și constatată de notarul public emitent al celor 5 certificate

de calitate de moștenitor valabile, neanulate.

Împrejurarea că, la data

formulării notificărilor, una dintre descendente - Z. - nu era

decedată, nu este de natură să nege concluzia corectă

dedusă de instanțele de fond în privința dovedirii calității

de unice persoane îndreptățite a celor două notificatoare de

vreme ce, dintre toți succesorii în viață ai autorului U., doar

ele au formulat notificare pentru imobil, iar potrivit art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu

au urmat procedura legii, profită ceilalți moștenitori ai

persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Față de valorificarea în

cauză de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 referitoare la repunerea în termenul de

acceptare a moștenirii a succesibililor care, după data de 6 martie

1945, nu au acceptat moștenirea, prin chiar cererea de restituire

formulată în condițiile art. 20 - 21 din lege, recurenții au

criticat soluția justificat de neobservarea formulării

notificărilor în datele de 13 - 14 februarie 2002, în condițiile în

care Legea nr. 10/2001 ar fi fost publicată în 8 februarie 2001, sugerând

așadar caracterul tardiv al acestora.

Separat de noutatea apărării

invocate pentru prima oară abia în recurs, Înalta Curte reține

și caracterul nefondat al acesteia, dovedindu-se că din nou

recurenții s-au aflat în eroare, de această dată asupra

momentului publicării Legii nr. 10/2001 în M. Of., fapt petrecut la data

de 14 februarie 2001, în M. Of. nr. 753, iar nu la 8 februarie 2001 cum eronat

au susținut aceștia.

Coroborând termenul prevăzut de

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost el

prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 cu data

publicării în M. Of. arătată mai sus, concluzia nu poate fi

decât aceea că notificările formulate la datele de 13 și 14

februarie 2002 de N. și M. sunt în termen legal, fiind corectă

soluția recunoașterii tuturor efectelor prevăzute de lege în

privința acestora, inclusiv a aceluia reglementat prin dispozițiile

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cât privește erorile materiale

regăsite în scrierea prenumelor autorilor celor două notificatoare,

calificate ca atare de către curtea de apel, se constată că

recurenții s-au rezumat doar să nege concluzia instanței,

fără a o critica sau combate în vreun fel, astfel că, peste

analiza pertinentă și judicioasă a acesteia, instanța de

recurs nu va face alte aprecieri.

Reținând, pentru motivele

arătate, caracterul nefondat al criticilor de recurs, Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul declarat iar în baza art. 274 C. proc. civ. îi va

obliga pe recurenți să plătească intimaților persoane

fizice cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 lei constând în onorariu

de avocat, achitat de aceștia cu chitanța de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J.

împotriva Deciziei nr. 42 A din 27 ianuarie 2016 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă pe recurenți la 1500

lei cheltuieli de judecată către intimații - pârâți Q.

și R.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 22 iunie 2016.

Procesat

de GGC - CT