ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1427/2016

Decizia nr. 1427/2016 Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 6 București, la data de 15 iunie 2012 sub nr. x/303/2012, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., și K., în contradictoriu cu pârâții L., M. și Municipiul București prin Primar General, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 5420 din 01 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București pentru soluționarea notificărilor nr. 679/2002 și 941/2002.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt chiriași ai imobilului situat în București, sector 3, iar prin Dispoziția nr. 5420 din 01 martie 2006 emisă de Primarul General al municipiului București pentru soluționarea notificărilor nr. 679/2002 și 941/2002 imobilul mai sus arătat a fost restituit în natură către N. (al cărei moștenitor este L.) și M. Dispoziția în cauză este afectată de nulitate absolută, pentru cauză ilicită și fraudă la lege, întrucât din procesul-verbal nr. x1 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare București în data de 06 februarie 1941 rezultă faptul că imobilul din strada O. avea un număr de 7 proprietari, în indiviziune, fiecare deținând o cotă între 2/56 și 9/56 din imobil.

Or, pentru a se putea dispune restituirea în natură a imobilului, ar fi trebuit ca acesta să fie solicitat de toți moștenitorii. La dosarul administrativ nu există acte de stare civilă pentru toate cele 7 persoane menționate în procesul-verbal nr. x1 din 06 februarie 1941, nefiind arătate data decesului și moștenitorii acestora, date care ar fi fost necesare deoarece în anexa Decretului nr. 92/1950 se menționează că imobilul a fost naționalizat de la P., persoană care nu apare în procesul-verbal amintit. Astfel, calitatea de unice persoane îndreptățite a pârâtelor N. (al cărei moștenitor este L.) și M. nu este temeinic dovedită, fapt care ar fi trebuit să împiedice soluționarea dosarului constituit potrivit Legii nr. 10/2001.

Din dosar lipsesc și declarațiile cu privire la neîncasarea de despăgubiri pentru imobilul din București, sector 3. În drept, au fost indicate dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și pe cele ale Codului civil. La dosarul cauzei a fost atașat în copie Dosarul administrativ nr. x5 conexat cu Dosarul nr. x6, privind imobilul situat în București, sector 3, soluționat prin Dispoziția Primarului General nr. 5420 din 01 martie 2006 și nr. 5421 din 01 martie 2006. Urmare a precizării de către reclamanți a valorii imobilului (construcții și drept de folosință asupra terenului) în litigiu, respectiv 450.000 de euro sau 2.025.000 de lei (la un curs de leu/euro de 4,5 lei/euro), prin Sentința civilă nr. 6548 din 27 iunie 2013 a Judecătoriei sector 6 București a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) și 112 pct. 3 C. proc.

civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 07 noiembrie 2014, sub nr. de dosar x/3/2013. Ca urmare a încheierii tranzacției dintre Q. și R. pe de o parte, și M. și L., pe de altă parte, prin care cei din urmă s-au obligat față de cei dintâi să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, în indiviziune, imobilul situat în sector 3 din București retrocedat prin Dispoziția nr. 5420/2006, prin încheierea de ședință din data de 02 iunie 2014, tribunalul a luat act de transmiterea calității procesuale pasive de la pârâții M. și L. la pârâții Q. și R., aceștia din urmă fiind introduși în cauză. Prin Sentința civilă nr. 369 din 16 martie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanți și i-a obligat pe aceștia la plata, în favoarea pârâților Q. și R., a sumei de 12.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii sale, tribunalul a reținut că reclamanții sunt chiriași în imobilul din București, sector 3, familia A., B., C., D. ocupă ap. nr. 4, familia E., F. , G. , H. ocupă ap. nr. 7, iar familia I., J., K. ocupă ap. nr. 10. O cerere identică având ca obiect constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 5420/2006 formulată de chiriașii din imobilul situat în București, sector 3 (în care au figurat ca reclamanți și cei din prezenta cauză, însă au renunțat la judecată anterior soluționării pricinii), a fost respinsă ca neîntemeiată prin Sentința civilă nr. 4640 din 25 martie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x2/301/2011 de Judecătoria sector 3 București - cauză aflată în prezent în apel.

De asemenea, reclamanții de față, împreună cu alți chiriași, au mai solicitat constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 5420/2006 și în Dosarul civil nr. x3/303/2001 aflat pe rolul Judecătoriei sector 6 București, motivând că persoanele cărora le-a fost restituit imobilul nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și că nu au depus declarațiile referitoare la despăgubiri. Prin Sentința civilă nr. 5077 din 07 iunie 2012 această cerere a fost anulată ca netimbrată.

Pe fondul cauzei s-a reținut că prin Notificarea nr. 679/2002 și nr. 941/2002 N. și M. au solicitat restituirea în natură a imobilului din București, sector 3, notificări ce au fost soluționate prin Dispoziția nr. 5420 din 01 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care imobilul situat în București, sector 3, (cu excepția apartamentului nr. 3 vândut înainte de naționalizare către S. și a apartamentului nr. 6 situat în Corpul C, vândut în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4878/1997 către numita T. împreună cu cota de teren aferentă în suprafața de 113,72 mp), a fost restituit în natură celor două notificatoare, în timp ce terenul în suprafață de 2442,28 mp a fost atribuit în folosință specială, cu obligarea respectării dreptului de acces pentru ceilalți coproprietari.

Dreptul astfel reconstituit a fost înscris în Cartea Funciară nr. x4. Prin dispoziția nr. 1000 din 19 iunie 1996 a Primarului General emisă în baza Sentinței civile nr. 7132 din 28 iunie 1994 a Judecătoriei sector 3 București s-a dispus restituirea apartamentului nr. 3 în proprietatea lui S. Conform procesului-verbal emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare nr. x1/1940, imobilul din București avea teren în suprafață de 2.556 mp cu 15 corpuri de clădire și aparținea moștenitorilor defunctului U. U. a avut 6 copii: V., W., Y., Z., AA., BB.

Prin partajul voluntar intervenit între moștenitorii defunctului U. autentificat de Tribunalul Ilfov nr. 26005 din 13 iunie 1947, imobilul din București a fost împărțit după cum urmează: V. a primit în deplina proprietate și posesie ap. nr. 7, nr. 10, nr. 12, W. a primit în deplină proprietate și posesie ap. nr. 2 și nr. 4, Y. a primit în deplină proprietate și posesie ap. nr. 13, Z. a primit în deplină proprietate și posesie ap. nr. 5, nr. 6, nr. 8, BB. a primit în deplină proprietate și posesie ap. nr. 11, nr. 14, nr. 15, AA. a primit în deplină proprietate și posesie ap. nr. 3, nr. 9, nr. 1. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2473 din 23 martie 1950, AA. a vândut apartamentul nr. 3 din imobilul din str. O. către S., iar moștenitoarea acestuia din urmă, CC., a vândut apartamentul numiților DD.

și EE. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 785/2002. Imobilul în litigiu a fost preluat de statul român în anul 1950, în baza Decretului nr. 92/1950 de la numiții P., AA., Z. și V., în anexa decretului figurând - 14 apartamente preluate de la P. din imobilele din str. O., - de la AA. preluate 9 apartamente din imobilele din str. O., la poziția nr. 6714 - Z. cu 4 apartamente preluate din str. O., - V. cu 5 apartamente preluate din str. O. La rolul fiscal, între anii 1942 - 1950, a figurat plătitoare de impozit numita W. pentru ap. nr. 2 și ap. nr. 4., din anul 1947 ap. 13 parter și ap. 13 etaj a fost impus pe numele Y., pentru ap. 3 și ap. 9 au fost impuse pe numele AA., pt. ap. 10 și ap. 12 au fost impuse pe numele V., la ap. 11, 14, ap. 14 demisol, ap. 15 și ap. 15 subsol au fost impuse pe numele BB.

Examinând certificatele de moștenitor depuse la dosar, tribunalul a stabilit că pârâții au făcut dovada descendenței de pe urma lui U. întrucât din certificatul de moștenitor nr. 18/2003 rezultă că după defuncta Y., decedată la data de 06 decembrie 2001, a rămas ca moștenitor M., născută la data de 17 iulie 1932. Din certificatul de moștenitor nr. 30/2003 rezultă că după defuncta W., decedată la data de 12 octombrie 1988, au rămas ca moștenitori M., născută la data de 17 iulie 1932 și N. născută la data de 06 februarie 1927. Din certificatul de moștenitor nr. 31/2003 rezultă că după defunctul AA., decedat la data de 21 decembrie 1997 au rămas ca moștenitori M., născută la data de 17 iulie 1932 și N. născută la data de 06 februarie 1927. Din certificatul de moștenitor nr. 19/2003 rezultă că după defuncta BB., decedată la data de 07 februarie 1999, au rămas ca moștenitori M., născută la data de 17 iulie 1932 și N. născută la data de 06 februarie 1927. La dosar s-au depus certificatele de deces eliberate după decesul numiților V., W., Y., Z., AA., BB., precum și certificatele de deces după U. și FF., extras din Registrul de nașteri, din care rezultă că aceștia sunt descendenții lui U. și ai FF.

N. a dobândit printr-un act de donație dreptul de a recupera în natură ori despăgubiri, inclusiv în baza Legii nr. 10/2001, bunurile aparținând numitei Z., iar din certificatul de moștenitor nr. 17 din 24 septembrie 2009 emis după defuncta N., decedată la data de 20 ianuarie 2009, a rămas ca moștenitor pârâtul L. Tribunalul a reținut însă incidența în cauză și a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în sensul că de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III al legii profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. Certificatul de moștenitor face dovada deplină până la înscrierea în fals în ce privește mențiunile notarului și poate fi solicitată anularea de către participanții la procedura succesorală pentru aceleași cauze de nulitate absolută sau relativă aplicabile oricărui act juridic.

În privința persoanelor care nu au participat la procedura notarială, certificatul de moștenitor face deplină dovadă până la proba contrară. Certificatele de moștenitor administrate în cauză fac dovada calității de moștenitori a pârâților, atât timp cât acestea nu sunt anulate de o instanță de judecată, astfel că tribunalul a înlăturat susținerile reclamanților că nu s-a făcut dovada întregului lanț succesoral.

În acest context, s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 582 din 20 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x8/299/2008 de Curtea de Apel București - în cauza ce avea ca obiect nulitatea certificatelor de moștenitor nr. 31/2003 și 19/2003, constatarea deschiderii succesiunii după U. și FF., stabilirea masei succesorale, a cotelor și a moștenitorilor - s-a luat act și s-a consfințit tranzacția prin care M. și L. s-au obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie lui Q. și R., în indiviziune, imobilul situat în sector 3 din București, retrocedat prin Dispoziția nr. 5420/2006, astfel încât nu s-a mai analizat fondul cauzei și nici nu s-a mai dispus anularea certificatelor de moștenitor.

Motivul de nulitate legat de nedovedirea dreptului de proprietate și a faptului preluării, a fost analizat prin reținerea incidenței dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și a normelor de aplicare a acestora, arătându-se că deși în speță nu s-a prezentat titlul original de proprietate, iar actul de partaj încheiat între moștenitorii lui U. este un act declarativ iar nu constitutiv de drepturi, nu se poate face abstracție de faptul că regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa-numita prezumție de proprietate care vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în "actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării". Reținând că imobilul a fost preluat de la moștenitorii defunctului U., care sunt menționați în actul de preluare, s-a concluzionat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului restituit prin dispoziția contestată.

De asemenea, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost respectate, declarațiile notificatoarelor fiind regăsite în dosar fiind autentificate sub nr. 460/2003 și respectiv nr. 378/2003, astfel că nici acest motiv nu poate conduce la nulitatea dispoziției contestate. Întrucât reclamanții nu au reușit să facă dovada împrejurărilor care ar fi atras nulitatea absolută a Dispoziției nr. 5420/2006, cererea acestora a fost respinsă ca neîntemeiată, iar căderea lor în pretenții prin pierderea procesului a condus și spre soluția obligării acestora la plata cheltuielilor de judecată dovedite ca fiind făcute de pârâți (prin prezentarea chitanțelor de încasare a onorariilor), în suma de 12.000 lei, onorariul avocațial fiind apreciat ca având un caracter rezonabil și justificat prin complexitatea cauzei și activitatea depusă, astfel încât nu se impune reducerea acestuia.

Cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina statului, conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 42A din 27 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin decizia pronunțată, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondată critica legată de transmiterea calității procesuale pasive în proces, în cursul judecății în primă instanță, câtă vreme aceasta a avut ca temei tranzacția încheiată între M. și L., pe de o parte, și Q. și R., pe de altă parte, tranzacție consfințită prin Decizia civilă irevocabilă nr. 582R din 20 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x8/299/2008.

Din cuprinsul tranzacției rezultă că M. și L. au înțeles să lase numiților Q. și R. în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 3, teren și construcții, bun retrocedat celor dintâi prin Dispoziția nr. 5420 din 01 martie 2006, recunoscând dreptul acestora de a încasa și despăgubirile pentru spațiile ce nu au putut fi restituite din același imobil. Prin aceeași tranzacție, părțile au prevăzut și transmiterea calității procesuale active ori pasive către Q. și R. în dosarele aflate pe rolul instanțelor de judecată privitoare la imobil, printre acestea fiind menționat și dosarul de față, înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2013.

În aceste circumstanțe apare ca fiind legală măsura primei instanțe de a dispune, la termenul de judecată de la 02 iunie 2014, continuarea judecății, sub aspectul cadrului procesual pasiv, numai cu pârâții Q. și R., câtă vreme acestora li s-a transmis calitatea procesuală pasivă ca urmare a convenției încheiate cu persoanele cărora le fusese restituit imobilul prin dispoziția contestată. O astfel de transmisiune a calității procesuale, intervenită pe parcursul judecății în primă instanță, nu poate avea ca rezultat, cum fără temei au susținut apelanții, împiedicarea analizei motivelor de nulitate a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, câtă vreme acestea au și fost analizate prin raportare la persoanele care au formulate notificarea și în patrimoniul cărora s-a restituit imobilul.

Statuările instanțelor sub aspectul valabilității ori nevalabilității dispoziției sunt opozabile și își produc pe deplin efectele față de pârâții Q. și R., tocmai în virtutea calității lor de dobânditori ai drepturilor privind imobilul. Ca nefondată a fost înlăturată și critica apelanților prin care au susținut că nu s-a făcut dovada de către persoanele cărora le-a fost restituit imobilul că sunt îndreptățite să beneficieze de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, criticile formulate vizând împrejurarea că certificatele de moștenitor prin care notificatoarele N. și M. au dovedit calitatea de succesoare ale foștilor proprietari (decedați în perioada 1977 - 2001) au fost emise toate în anul 2003, deci cu depășirea termenului legal de acceptare a succesiunii.

Pe de o parte, apelanții nu au contestat validitatea certificatelor de moștenitor decât sub aspectul arătat, iar pe de altă parte, o acțiune în anularea certificatelor de moștenitor a fost promovată de pârâții Q. și R., procesul fiind finalizat prin tranzacția amintită anterior, de care s-a luat act prin Decizia civilă irevocabilă nr. 582R din 20 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x8/299/2008. Așadar, cu privire la certificatele de moștenitor prin care numitele N. și M. au dovedit calitatea de succesoare ale persoanelor de la care a fost preluat imobilul (V., W., Y., Z., AA., BB.) nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se constate că acestea au fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale, astfel încât se bucură, ca orice înscris autentic, de prezumția de validitate, făcând dovada deplină a celor menționate în cuprinsul lor.

Așa fiind, emiterea certificatelor de moștenitor cu nerespectarea termenului legal de acceptare a succesiunii, unic aspect invocat ca justificând înlăturarea efectului probatoriu al acestora, nu poate fi de natură a conduce la concluzia susținută de apelanți, că nu s-a dovedit de către notificatoarele N. și M. calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, ca succesoare ale proprietarilor de la care statul a preluat imobilul. Aceeași concluzie decurge din împrejurarea că situației juridice deduse judecății îi erau incidente și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Așadar, notificările formulate de N. și M. la data de 13 februarie 2002, respectiv 14 februarie 2002 au avut ca efect acceptarea moștenirii autorilor decedați anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, V., Y., W., AA., BB., sub acest aspect certificatele de moștenitor fiind emise în acord cu norma legală specială menționată anterior și dovedind calitatea notificatoarelor de succesoare ale persoanelor ce sunt menționate în actul de preluare a imobilului în patrimoniul statului.

Neconcordanțele de la numele autorilor pârâților din cuprinsul diferitelor acte, cum sunt cel de preluare și certificatele de moștenitor nu susțin în mod real o critică de nelegalitate și nu fundamentează teza apelanților, potrivit cu care nu s-a făcut dovada identității dintre autorii persoanelor care au formulat notificare, fiindu-le restituit imobilul (N. și M.) și cei de la care acesta a fost preluat în anul 1950. Neconcordanțele invocate de apelanți reprezintă, în realitate, doar erori materiale în scrierea corectă a prenumelor autorilor notificatoarelor N. și M., în special în actele întocmite de autorități, erori posibil datorate împrejurării că, potrivit declarației numitului AA.

menționată în cuprinsul Procesului-verbal nr. x1 din 06 februarie 194 al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare în București, moștenitorii defunctului U. erau "de origine evreiască și cetățenie română", iar numele specifice persoanelor având această origine au suferit unele modificări prin adaptarea în înscrisurile întocmite de diferite autorități la nume specific românești. Potrivit procesului-verbal menționat, s-a cerut înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate a moștenitorilor asupra imobilului compus din teren de 2556 mp, cu 15 corpuri de clădiri (vile) situat în str. O., pe baza posesiunii și a succesiunii după defunctul U., tată, cât și după fratele decedat (prenume ilizibil în scrierea olografă).

Împrejurarea că neconcordanțele la care apelanții fac referire constau în majoritatea cazurilor în diferențe de litere în partea de final a prenumelor, nu însă și a numelor de familie, alături de aspecte de fapt, legate de menționarea acestora în cuprinsul înscrisurilor (actul de preluare ori evidențele fiscale) în legătură cu același imobil din str. O. susțin ipoteza arătată, a unor simple erori materiale. Așa fiind, omisiunea depunerii la dosar a unor certificate ori declarații de notorietate nu poate constitui o împrejurare determinantă în ce privește dovedirea de către titularele notificării a calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii ca succesoare ale persoanelor de la care statul a preluat imobilul.

Critica legată de nedepunerea la dosarul administrativ a actului inițial de proprietate asupra imobilului, a fost înlăturată tot ca nefondată, prima instanță reținând corect incidența dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 cât privește motivul de nulitate a dispoziției întemeiat pe această omisiune, făcând aplicare prezumției privind existența și întinderea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv de către stat, în patrimoniul persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Prima instanță a reținut corect că prezumția de proprietate permisă de art. 24 din lege operează în favoarea moștenitorilor lui U., autorii celor două titulare ale notificărilor, deoarece aceștia figurează ca proprietari de la care a fost preluat imobilul prin Decretul nr. 92/1950, pe temeiul căruia a fost preluat de către stat imobilul ce face obiectul notificării.

Prevederile art. 24 au caracter derogator de la regula în materia probațiunii dreptului de proprietate imobiliară, regăsită în art. 23 din lege, potrivit căreia, pentru recunoașterea calității de persoană îndreptățită, este necesară înfățișarea unui titlu din care să reiasă existența dreptului de proprietate al titularului notificării ori al autorului acestuia, la data preluării imobilului de către stat. Pentru a fi aplicabilă norma derogatorie și a se da eficiență prezumției de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ - ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării -, este necesar să nu se fi înfățișat dovada contrară, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar o asemenea dovadă nu a fost înfățișată în cauză.

Singurul înscris cu efect translativ de proprietate încheiat în ce privește imobilul de la adresa str. O. este actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 martie 1950 între AA. și S. prin care s-a înstrăinat apartamentul nr. 3 din imobil, apartament care însă nu a fost restituit prin Dispoziția nr. 5420 din 01 martie 2006, atacată în cauză, fiind menționat expres în cuprinsul acesteia ca fiind exceptat de la restituire întrucât a fost înstrăinat anterior naționalizării. Făcând aplicare dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța de apel i-a obligat pe apelanți la plata în favoarea intimatului Q. a sumei de 1500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, în urma reducerii acestei cheltuieli prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. (în sensul reducerii onorariului de avocat de la suma de 3000 de lei la cea de 1500 de lei). Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. Recurenții au solicitat modificarea deciziei atacate pentru nelegalitatea sa, susținută prin următoarele critici: - Scoaterea din cauză a pârâților inițiali - L. și M. - a constituit o măsură nelegală care a împiedicat în mod real soluționarea pe fond a cauzei.

Aceasta întrucât toate motivele invocate de reclamanți în sprijinul constatării nulității absolute a Dispoziției nr. 5420/2006 îi priveau pe pârâții inițiali, respectiv lipsa calității de persoane îndreptățite la despăgubiri a notificatoarelor N. și M. În consecință, temeinicia cererii nu poate fi analizată decât în contradictoriu cu aceștia, pârâții introduși în cauză neformulând notificări în sensul Legii nr. 10/2001 și neexistând la dosarul cauzei niciun fel de acte de stare civilă privitoare la aceștia. La baza scoaterii din cauză a pârâților inițiali a stat o tranzacție încheiată de aceștia cu Q. și R. - act ulterior emiterii dispoziției atacate care, cel mult, ar fi putut justifica introducerea în cauză pentru opozabilitate a pârâților Q. și R., iar nicidecum înlocuirea pârâților inițiali.

Tranzacția încheiată în alt dosar decât cel de față poate produce efecte numai pentru viitor. Or reclamanții au solicitat analizarea calității de persoane îndreptățite a pârâților L. și M. la momentul formulării notificărilor conform Legii nr. 10/2001, moment față de care tranzacția nu poate produce efecte. Este evident că, prin "înlocuirea" acestor pârâți, orice probatoriu pe care reclamanții l-ar fi putut administra în contradictoriu cu aceștia (de exemplu, interogatoriul părților), a devenit imposibil de administrat, prejudiciindu-le astfel dreptul la apărare. - instanța nu a analizat nici argumentele prezentate de reclamanți pe fondul cauzei.

Față de împrejurarea că singura dovadă a calității de persoane îndreptățite a pârâților L. și M. constă într-o serie de certificate de calitate de moștenitor, emise toate în luna februarie 2003, s-a solicitat instanței să constate că decesul autorilor pârâților a avut loc cu mult timp înaintea emiterii acestor certificate (1977 - 2001) și, prin urmare, aceste certificate nu au mai fost emise în termenul legal de acceptare a succesiunii. Niciun moment reclamanții nu au solicitat instanței să constate că aceste certificate nu sunt valabile (deși exact valabilitatea lor s-a contestat în dosarul în care s-a încheiat tranzacția), ci doar să ia în considerare faptul că, din moment ce vocația succesorală nu s-a născut niciodată, pe baza acesteia nu putea fi constatată calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri a pârâților.

Motivarea instanței de apel în respingerea acestor argumente a fost ca, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, toți moștenitorii au fost repuși în termenul legal de acceptare a succesiunii, ceea ce este real, numai că Legea nr. 10/2001 a fost publicată în 8 februarie 2001, iar notificările de restituire au fost formulate în 13 - 14 februarie 2002. În plus, la data formulării notificărilor, Z. - una dintre moștenitoare - nu era decedată, însă nu a formulat notificare de restituire. La dosarul cauzei nu există niciun certificat sau declarație de notorietate care să justifice numele diferite ale autorilor pârâților. În lipsa acestor acte nu se poate stabili identitatea dintre persoanele menționate în actele de stare civilă, cele menționate în certificatele de calitate de moștenitor și cele menționate în dispoziția atacată.

Instanța de apel a argumentat că acestea reprezintă simple erori materiale. Recurenții susțin că, în condițiile în care numele apar într-o formă în actele de proprietate, în altă formă în evidențele fiscale și, în final, în altă formă în certificatele de calitate de moștenitor, neexistând alte date suplimentare care să ateste identitatea părților, nu se poate vorbi despre o simplă eroare materială, ci despre un aspect care trebuie lămurit, ținând de însăși identitatea părților care solicită retrocedarea imobilului. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. La data de 4 mai 2016, intimații Q. și R. au formulat întâmpinare prin care s-au opus acordării ajutorului public judiciar în favoarea recurenților, cu referire la posibilitatea achitării taxei judiciare de timbru de către aceștia, invocând incidența prevederilor art. 7 din O.U.G.

nr. 51/2008. În privința recursului au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate. Deși în cea mai mare parte a sa recursul conține o redare a criticilor invocate și în calea de atac a apelului, instanța va proceda la analiza sa pe fond și nu va constata nulitatea acestuia deoarece, în unele privințe, se poate spune că recurenții au prezentat argumente de combatere a dezlegărilor date de instanța de apel problemelor de drept puse în discuție.

Astfel, pretinzând nelegalitatea măsurii procesuale dispuse în fața primei instanțe, de scoatere din cauză a pârâților inițiali L. și M. - și substituirea lor cu părțile tranzacției consfințită prin Decizia civilă nr. 582 R din 20 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (respectiv, Q. și R.), recurenții au susținut pe de o parte că a fost împiedicată în mod real soluționarea pe fond a cauzei deoarece motivele de nulitate a dispoziției atacate îi priveau pe pârâții inițiali, iar pe de altă parte, că le-a fost încălcat dreptul de apărare deoarece orice probatoriu pe care l-ar fi putut administra în contradictoriu cu aceștia a devenit imposibil de administrat.

Aceeași critică susținută și în fața instanței de apel a fost în mod corect înlăturată ca nefondată, observându-se că transmisiunea calității procesuale pasive, intervenită pe parcursul judecății de primă instanță, nu a avut ca rezultat împiedicarea analizei motivelor de nulitate a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, câtă vreme acestea au și fost analizate prin raportare la persoanele care au formulat notificarea și în patrimoniul cărora s-a restituit imobilul. Argumentul instanței de apel este corect și pertinent în condițiile în care în considerentele hotărârii de primă instanță se regăsește analiza privind dreptul de proprietate asupra imobilului din București, care a aparținut autorului U. și care s-a transmis prin succesiune celor 6 descendenți ai săi, patru dintre aceștia figurând în anexa la Decretul nr. 92/1950 ca fiind cei de la care au fost preluate mai multe din apartamentele ce compuneau ansamblul imobiliar în cauză.

De asemenea, se regăsește în considerentele hotărârii de primă instanță analiza transmisiunilor succesorale ce au avut loc de la 5 dintre succesorii lui U. către cele două notificatoare N. și M., la finalul căreia tribunalul a concluzionat asupra dovedirii atât a calității de persoane îndreptățite a celor două notificatoare, cât și a dreptului de proprietate pretins a fi recunoscut în favoarea acestora în procedura Legii nr. 10/2001. Tot cu referire la cele două notificatoare (așadar, cu referire la pârâții inițiali) a reținut prima instanță și incidența în cauză a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca și a respectării exigențelor art. 5 alin. (1) din aceeași lege, prin atașarea la dosarul administrativ a declarațiilor autentice privind neîncasarea de despăgubiri pentru imobil, circumstanțe care au justificat soluția de respingere a acțiunii în nulitate, ca neîntemeiată.

Astfel fiind, critica recurenților se dovedește a fi lipsită de un fundament real, fără acoperire în datele de fapt ale litigiului, în care analiza tuturor cauzelor de nulitate invocate în privința actului juridic atacat s-a realizat în raport de persoana notificatoarelor (o altfel de analiză nici nu ar fi fost posibilă atâta timp cât, așa cum afirmă chiar recurenții, motivele de nulitate vizau chiar întrunirea condițiilor legale în persoana acestora). De altfel, lipsa de suport real a criticii este vizibilă și atunci când, plângându-se de o obstaculare în soluționarea pe fond a cauzei, recurenții nu identifică punctual sub ce aspecte cauza ar fi rămas neexaminată pe fond sau în ce ar consta pretinsa nesoluționare.

Cât privește pretenția de încălcare a dreptului la apărare al recurenților, și aceasta are un caracter formal, lipsit de corespondent în realitatea faptică, pe de o parte întrucât transmisiunea calității procesuale pasive a devenit efectivă în fața primei instanțe la termenul de judecată din 2 iunie 2014, așadar cu mult ulterior termenului de judecată din 3 februarie 2013 când tribunalul a ordonat din oficiu administrarea de probe în cauză și când, teoretic, și recurenții ar fi putut propune și administra probe în contradictoriu chiar cu pârâții inițiali.

Pe de altă parte, motivele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată - cauza ilicită și frauda la lege - justificate pe argumente de nedovedire a dreptului de proprietate, a calității de unice persoane îndreptățite a notificatoarelor ori a respectării cerințelor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, presupunerea - așa cum, de altfel, s-a și realizat în cauză - o probațiune prin administrarea de înscrisuri, iar nu prin interogatoriu după cum au pretins recurenții atunci când s-au plâns de inaptitudinea administrării unor probe. Contrar susținerilor recurenților, instanțele de fond au examinat cauza sub toate aspectele și în raport de toate motivele de nulitate pe care le-au invocat aceștia în legătură cu actul juridic atacat.

În privința dovedirii calității notificatoarelor de persoane îndreptățite la restituire - calitate demonstrată prin înfățișarea certificatelor de calitate de moștenitor emise de pe urma a 5 din cei 6 descendenți ai autorului U. - s-a reținut corect că, atâta timp cât nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se constate că respectivele certificate ar fi fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale, acestea se bucură - ca înscrisuri autentice - de prezumția de validitate, având forța probantă și făcând dovada deplină a celor menționate în cuprinsul lor.

De altfel, invocând lipsa forței probante a certificatelor de calitate de moștenitor utilizate de notificatoare în demonstrarea calității lor, sub motivul emiterii acestora dincolo de împlinirea termenului legal de acceptare a succesiunii, recurenții dovedesc că se află în eroare în legătură cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 36/1996 (forma legii în vigoare la data emiterii certificatelor), care nu suprapune procedura de eliberare a certificatului de calitate de moștenitor ori pe cea a eliberării certificatului de moștenitor termenului legal de exercitare a opțiunii succesorale. Dacă o astfel de suprapunere se regăsește în cazurile de acceptare voluntară expresă a succesiunii - care, prin ipoteză, nu pot interveni decât înlăuntrul termenului de opțiune succesorală - nu este exclus ca, în cazurile de acceptare tacită a succesiunii, procedura succesorală notarială să fie declanșată chiar după mai mulți ani de la data deschiderii succesiunii.

Prin urmare, efectuarea unei dezbateri succesorale notariale după mai mulți ani de zile ulterior decesului autorului (de cujus) - precum s-a susținut că a avut loc în cazul de față cu referire la dezbaterile succesorale a 5 dintre cei 6 descendenți ai lui U. - nu constituie un argument în sine care să demonstreze nici nelegalitatea și nici lipsa forței probante a certificatului de moștenitor ori de calitate de moștenitor emis la finalul procedurii.

Atâta timp cât legea civilă (Codul Civil, prin dispozițiile art. 689) îngăduie acceptarea tacită a moștenirii, iar prin corelare cu aceasta, Legea nr. 36/1995 prevede că în procedura succesorală notarială agentul instrumentator (notarul public) poate administra probe pe baza cărora stabilește calitatea moștenitorilor (calitatea moștenitorilor și numărul acestora se stabilesc prin acte de stare civilă și cu martori) și legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum și compunerea masei succesorale (art. 75 - 77), este posibil ca emiterea certificatului de moștenitor/de calitate de moștenitor să aibă loc chiar după o perioadă considerabilă de timp de la data decesului lui de cujus (așa cum s-a întâmplat și în cauză) fără ca acest aspect să demonstreze, cum fără temei legal s-a susținut de către recurenți, nelegalitatea procedurii (succesorale notariale) ori a actului său final.

Este, în contextul analizei de față, lipsită de sens juridic afirmația recurenților prin care au arătat - în legătură cu cele 5 certificate de calitate de moștenitor - că au cerut să se ia în considerare faptul că, din moment ce vocația succesorală nu s-a născut niciodată, pe baza acesteia nu putea fi constatată calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri a pârâților. Potrivit legii (art. 651 C. civ.), moștenirea se deschide prin moarte, iar vocația succesorală a celor două notificatoare la moștenirea a 5 dintre cei 6 descendenți ai autorului comun U. a fost demonstrată și constatată de notarul public emitent al celor 5 certificate de calitate de moștenitor valabile, neanulate.

Împrejurarea că, la data formulării notificărilor, una dintre descendente - Z. - nu era decedată, nu este de natură să nege concluzia corectă dedusă de instanțele de fond în privința dovedirii calității de unice persoane îndreptățite a celor două notificatoare de vreme ce, dintre toți succesorii în viață ai autorului U., doar ele au formulat notificare pentru imobil, iar potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura legii, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Față de valorificarea în cauză de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 referitoare la repunerea în termenul de acceptare a moștenirii a succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, prin chiar cererea de restituire formulată în condițiile art. 20 - 21 din lege, recurenții au criticat soluția justificat de neobservarea formulării notificărilor în datele de 13 - 14 februarie 2002, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 ar fi fost publicată în 8 februarie 2001, sugerând așadar caracterul tardiv al acestora. Separat de noutatea apărării invocate pentru prima oară abia în recurs, Înalta Curte reține și caracterul nefondat al acesteia, dovedindu-se că din nou recurenții s-au aflat în eroare, de această dată asupra momentului publicării Legii nr. 10/2001 în M. Of., fapt petrecut la data de 14 februarie 2001, în M. Of.

nr. 753, iar nu la 8 februarie 2001 cum eronat au susținut aceștia. Coroborând termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost el prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 cu data publicării în M. Of. arătată mai sus, concluzia nu poate fi decât aceea că notificările formulate la datele de 13 și 14 februarie 2002 de N. și M. sunt în termen legal, fiind corectă soluția recunoașterii tuturor efectelor prevăzute de lege în privința acestora, inclusiv a aceluia reglementat prin dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Cât privește erorile materiale regăsite în scrierea prenumelor autorilor celor două notificatoare, calificate ca atare de către curtea de apel, se constată că recurenții s-au rezumat doar să nege concluzia instanței, fără a o critica sau combate în vreun fel, astfel că, peste analiza pertinentă și judicioasă a acesteia, instanța de recurs nu va face alte aprecieri.

Reținând, pentru motivele arătate, caracterul nefondat al criticilor de recurs, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat iar în baza art. 274 C. proc. civ. îi va obliga pe recurenți să plătească intimaților persoane fizice cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 lei constând în onorariu de avocat, achitat de aceștia cu chitanța de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. împotriva Deciziei nr. 42 A din 27 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenți la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimații - pârâți Q. și R. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2016. Procesat de GGC - CT