ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1768/2016

Decizia nr. 1768/2016 Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Fondul și considerentele instanței de fond: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/299/2007 la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. să-i lase în deplină proprietate apartamentul nr. 2, situat la etajul 1 al imobilului din București, sector 1. Prin cererea reconvențională, pârâtul B. împreună cu C. au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de mandat din 31 august 2001, a certificatului de calitate de moștenitor din 21 septembrie 2001 emis de Biroul Notarului Public D., nulitatea absolută a Dispoziției Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002, nulitatea absolută a procurii autentificată sub nr. 4598 din 28 iulie 2006 de Biroul Notarului Public E. Prin încheierea din data de 23 ianuarie 2008, instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale, cerere ce a format obiectul Dosarului nr. x/299/2008.

În acest dosar, prin încheierea din data de 19 martie 2008, instanța a dispus disjungerea capătului de cerere privind nulitatea absolută a Dispoziției Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002 și s-a format Dosarul nr. x/299/2008. Pentru motivarea cererii privind constatarea nulității absolute a Dispoziției Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002, la data de 15 aprilie 2008, reclamanții au formulat o cerere precizatoare prin care au arătat că, la emiterea acestei dispoziții, s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, în sensul că nu putea face obiect al restituirii camera de serviciu de 13 mp și terenul curtea imobilului, întrucât această curte este reprezentată doar de o alee de acces în imobil.

Reclamanții au arătat că s-a făcut un calcul greșit asupra suprafeței de teren ce putea face obiect al restituirii către fostul proprietar, încălcându-se astfel dreptul lor de proprietate. Prin Sentința civilă nr. 5036 din 16 aprilie 2008, pronunțată în Dosarul nr. x/299/2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin Sentința civilă nr. 1169 din 18 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, constatând ivit conflictul negativ de competență.

Prin Sentința civilă nr. 42 din 22 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată la tribunal sub nr. x/2/2015. Prin Sentința civilă nr. 1085 din 17 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. și F., având ca obiect anularea Dispoziției Primarului Mun. București nr. 275/2002.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, prin Dispoziția Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002, urmare a notificării nr. 1913/2001, s-a dispus restituirea în natură, către pârâtul A., a imobilului situat în București, sector 1, compus din construcție S + P + E + M (mai puțin apartamentul nr. 1 și nr. 2 împreună cu cotele de teren aferente acestora) și teren în suprafață de 150,73 mp., cu respectarea dreptului de servitute a celorlalți proprietari și care se identifică conform schițelor cadastrale care fac parte din dispoziție. În ce privește restituirea camerei de serviciu de 13 m.p. și a terenului ce reprezintă curtea imobilului, tribunalul a constatat că Dispoziția contestată a fost emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, care, la art. 7, stabilește că de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură, restituirea în echivalent făcându-se doar pentru imobilele ce au făcut obiect al înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995.

Or, așa cum susțin reclamanții, camera de serviciu de 13 m.p. și terenul-curte erau în proprietatea Statului la momentul emiterii Dispoziției Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002, astfel că restituirea în natură a acesteia s-a făcut în acord cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Tribunalul a considerat că sunt nefondate susținerile reclamanților în ceea ce privește calculul greșit al suprafeței de teren de sub construcție. Din contractul de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997, ce reprezintă titlul de proprietate al reclamanților asupra apartamentului nr. 2 de la etajul 1 al imobilului, rezultă că aceștia au dobândit o suprafață de teren de sub construcție de 75,37 mp.

Dincolo de împrejurarea că reclamanții nu fac dovada încălcării dreptului lor de proprietate asupra acestei suprafețe de teren, în limita justificării calității procesuale active și a interesului în protecția acestui drept (în limita celor 75,37 mp), motivele de nulitate invocate afectează un interes particular și nu un interes general, astfel că nulitatea absolută invocată în speță nu poate fi reținută ca fondată. Tribunalul a constatat că, pentru situația în care cele două drepturi de proprietate se suprapun parțial sau total, reclamanții au calea acțiunii în revendicare în care pot opune dreptul lor de proprietate.

Apelul și considerentele instanței de apel: Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, calificat ca apel prin încheierea din 25 ianuarie 2016, reclamanții, solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii apelate, trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeași instanță, ori admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii, constatării nulității absolute a Dispoziției nr. 275 din 03 aprilie 2002 emisă de Primarul General al Municipiului București, ori constatării tardivității depunerii notificării.

Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, instanța de apel reține următoarele: Prin Dispoziția nr. 275 din 03 aprilie 2002 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea domnului A., a imobilului situat în București, sector 1 compus din construcție S + P + E + M (mai puțin apartamentul nr. 1 vândut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 3681/24643/1997, apartamentul nr. 2, etajul 1 vândut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 3691/25423/1997 și apartamentul nr. 2, etajul 1 vândut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 3786/29190/1997 împreună cu cotele de teren aferente acestora) și teren în suprafață de 150,73 m.p., cu respectarea dreptului de servitute a celorlalți proprietari.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3691/25423/1997, invocat de reclamanți, îl reprezintă locuința situată în București, sector 1, compusă din vestibul, degaj, etaj, cameră, cameră, hol, SAS, baie, balcon, balcon, cameră serv., boxă, boxă în suprafața utilă de 138,98 m.p., reprezentând o cotă indiviză de 33,95% din imobil. Odată cu locuința s-a vândut și o cotă indiviză de 33,95% din părțile de folosință comune ale imobilului și 75,37 m.p. teren situat sub construcție conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996, conform punctului 5 din contract. Motivul de apel privind pretinsa confuzie săvârșită de tribunal în sensul că nu a observat că reclamanții sunt proprietari ai apartamentului nr. 2 bis de la etajul 1 și nu ai apartamentului nr. 2 al cărui proprietar este G., situație în care instanța ar fi avut în vedere un bun imobil asupra căruia reclamanții nu aveau niciun drept, este neîntemeiat.

Astfel, din motivarea sentinței apelate, rezultă că tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate invocat în cauză în temeiul contractului din 15 aprilie 1997. În analiza situației de fapt, tribunalul a constatat că acest contract reprezintă titlul de proprietate al reclamanților, reținând întinderea dreptului invocat în cauză în raport de acesta. În această situație, o eventuală menționare incompletă a numărului apartamentului este lipsită de relevanță, câtă vreme tribunalul a identificat în mod corect imobilul aflat în proprietatea reclamanților. Astfel cum au arătat apelanții reclamanți, aceștia au făcut dovada că au cumpărat ap. nr. 2 bis situat la et.

1, o cotă parte din folosința comună precum și terenul în suprafața de 75,37 mp., prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997. Aceste aspecte, necontestate în cauză, nu dovedesc însă nelegalitatea Dispoziției Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002. Astfel, dispoziția prevede expres că măsura restituirii în natură nu privește și imobilul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997. Având în vedere această excludere expresă, rezultă că niciunul din spațiile identificate în contractul de vânzare-cumpărare menționat, enumerate mai sus, nu este supus restituirii către pârât, situație în care apelanții reclamanți nu pot invoca o încălcare a dreptului lor de proprietate rezultând din această dispoziție.

Pretinsa nelegalitate a dispoziției, rezultând din împrejurarea că pârâtul A. ar fi formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în str. (...) nr. 10 și nu pentru nr. 10 bis nu poate fi reținută. Astfel, imobilul care formează obiectul notificării este format dintr-un corp de clădire care are două intrări, nr. 10 și 10 bis.

În acest sens, din adresa emisă de Primăria Sectorului 1 București - Direcția Gospodărie Comunală - Serviciul administrare Patrimoniu, Fond Imobiliar nr. II/21691 din 14 februarie 2002 rezultă că imobilul din str. (...), nr. 10, sector 1, trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6932, a fost proprietatea numitului H., căruia i s-au naționalizat 9 apartamente în București, în str. (...) nr. 10 - 10 bis existând un corp cu două intrări numerotate cu nr. "10" și "10 bis". Susținerile apelanților pârâți în sensul că dispoziția ar fi lovită de nulitate datorită nelegalei învestiri a autorității administrative prin notificare sunt nefondate. Astfel, pârâtul A. a formulat notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, construcție și teren, situat în București, în calitate de moștenitor al proprietarului imobilului naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Imobilul proprietatea autorului pârâtului este reprezentat dintr-un singur corp de clădire, situație în care nu se impunea formularea notificării separat pentru fiecare intrare, cum susțin apelanții. De asemenea, în ceea ce privește pretinsa lipsă de mandat a avocatului care a semnat notificarea, pe de o parte, la dosarul administrativ există delegații avocațiale pentru reprezentarea pârâtului, și, mai mult, continuarea demersului de către pârât reprezintă o ratificare a mandatului, astfel încât situația expusă nu reprezintă un motiv de nulitate a dispoziției emise în dosarul administrativ. Susținerile privind termenul de formulare a notificării sunt de asemenea nefondate, aceasta fiind formulată la data de 10 august 2001, în cadrul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, termenul de 6 luni fiind prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 cu câte 3 luni, astfel încât data finală pentru depunerea notificărilor a fost 14 februarie 2002. Nu se poate considera că prima instanță nu a intrat în judecata fondului, astfel cum susțin apelanții reclamanți, această instanță analizând probele administrate și aplicând dispozițiile legale la situația de fapt reținută. Împrejurarea că tribunalul a respins anumite probe nu poate conduce la concluzia că nu s-ar fi analizat fondul, instanța de fond fiind suverană în a aprecia utilitatea probelor solicitate iar în cazul în care, astfel cum este situația în speță, înscrisurile depuse la dosar sunt suficiente pentru stabilirea elementelor necesare soluționării cauzei, nu se poate considera că respingerea altor probe, neutile în acest context, ar reprezenta o necercetare a fondului.

Reținând că motivele de apel invocate sunt neîntemeiate, că prima instanță a reținut corect situația de fapt și a aplicat corect dispozițiile legale, prin Decizia nr. 297/A din 25 aprilie 2016, instanța de apel a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți B. și F. împotriva Sentinței civile nr. 1085 din 17 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Recursul și considerentele instanței de recurs: Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. și F. solicitând casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului, desființării hotărârii apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.

Într-un alt subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a Sentinței civile nr. 1085 din 17 septembrie 2015 a Tribunalului București și constatării tardivității depunerii notificării cu consecința anulării Dispoziției nr. 275 din 03 aprilie 2002, sau schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii în parte a acțiunii, anulării Dispoziției nr. 275/2002 a PMB, privind ap. nr. 2 și terenul cumpărat de B. și C., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997, teren în suprafață de 75,37 mp, situat sub construcție, terenul liber de construcție fiind numai de 75 mp și nu de 150,75 mp, potrivit Notei de Constatare din Dosarul.

nr. x al PMB. Redând succint considerentele instanțelor de fond și de apel, recurenții susțin că ambele hotărâri sunt total greșite, atât Sentința civilă nr. 1085 din 17 septembrie 2015, cât și Decizia civilă nr. 297/A din 25 aprilie 2016, astfel că își mențin în totalitate criticile aduse prin apel hotărârii atacate și insistă în a susține că nu s-a făcut dovada de către pârât, nici la instanța de fond și nici la instanța de apel, că ar fi cerut restituirea în natură a imobilului situat în str. (...), nr. 10 bis, ci numai pentru imobilul situat în str. (...), nr. 10 (a se vedea notificarea înregistrată sub nr. x/2001 la executorul judecătoresc).

Un alt motiv de nelegalitate invocat de recurenți constă în aceea că instanța de apel nu s-a pronunțat și în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, deși sentința civilă apelată, cu nr. 1085 din 17 septembrie 2015 este pronunțată în contradictoriu și cu acest pârât iar apelul îndreptat împotriva acestei sentințe este formulat în contradictoriu și cu Municipiul București. O altă critică privește faptul că instanța de apel nu a analizat nici motivul de apel referitor la împrejurarea că reclamanții nu avut parte de un proces echitabil.

Același lucru s-a petrecut și la instanța de apel, având în vedere faptul că ambele instanțe apreciază că nu s-a făcut dovada încălcării dreptului de proprietate, ori că s-a limitat acest drept, respingând în schimb proba cu expertiza tehnică de specialitate, care să stabilească cu exactitate partea de imobil compus din construcție și teren, vândută și nevândută, respectiv suprafața terenului de sub construcție, vândută reclamanților cât și a terenului liber de construcție, restituit în natură pârâtului. Susțin că ambele instanțe au respins această probă, fără nici o motivare, cu toate că din înscrisurile aflate la dosar, rezultă date contradictorii. Astfel, din Dispoziția nr. 275 din 03 aprilie 2002 reiese că se restituie în natură pârâtului imobilul situat în București, str. (...), nr. 10 și 10 bis, sect.

1, compus din construcție S + P + E + M, mai puțin cele 3 apartamente vândute, împreună cu cotele de teren aferente acestora și teren în suprafața de 150,73 mp cu respectarea dreptului de servitute a celorlalți proprietari iar din nota de constatare rezultă că a rămas nevândut teren în suprafață de 75 mp (liber de construcție). Un alt motiv pentru care nu s-a respectat dreptul la un proces echitabil este și acela că, deși s-a solicitat atât la instanța de fond cât și la instanța de apel emiterea unei adrese către pârâtul Municipiul București prin Primar General să trimită în copie, conform cu originalul, a înscrisurilor din dosarul administrativ, pe baza cărora s-a emis Dispoziția nr. 275 din 03 aprilie 2002, instanțele au respins această probă, fără nici o motivare, considerând că înscrisurile depuse de pârâtul A. prin avocat ar face parte din dosarul administrativ.

Prin neîncuviințarea probelor solicitate s-a încălcat practic accesul la justiție, reglementat atât de legislația internă, cât și cea europeană. În art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului, accesul liber la justiție este conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege, cu atât mai puțin de către o instanță de judecată, prin respingerea cererii de probe fără nicio motivare. Recurenții susțin că, deși au făcut dovada că au cumpărat ap. 2 bis (o parte din ap. nr. 2) situat la et.

1, din str. (...), nr. 10 bis, a unei cote părți din folosință comună, precum și a terenului în suprafață de 75,37 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/299/2007, care are ca obiect acțiunea în revendicare formulată de A. împotriva lor, respectiv Sentința civilă nr. 6419 din 06 mai 2009 a Judecătoriei Sectorului 1, prin care s-a respins acțiunea pârâtului, menținută prin Decizia civilă nr. 1509 A din 17 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București și respectiv Decizia civilă nr. 875 din 11 septembrie 2015 a Curții de Apel București, cele două instanțe resping cererile de probe cu înscrisuri.

Probele erau necesare în condițiile în care au făcut dovada că sunt acționați în judecată pentru despăgubiri reprezentând lipsa de folosință în Dosarul nr. x/3/2014 și pentru a i se permite accesul în imobil, în Dosarul nr. x/299/2008, dosare în care au susținut că i s-a restituit în natură, prin Dispoziția nr. 275/2002, un nr. de 12 încăperi și teren în suprafață de 150,73 mp, deși în clădire este o singură cameră nevândută de 13 mp la mansardă și teren în suprafață de 75 mp, conform notei de constatare din dosarul administrativ.

Cu toate că din actele depuse de pârâtul A. nu rezultă că acesta ar fi respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că ar fi notificat PMB pentru restituirea în natură a imobilului situat în str. (...) nr. 10 bis, cumpărat de familia B.(C.), instanța de fond apreciază greșit că acțiunea este nefondată și o respinge ca atare, fără să motiveze de ce apreciază ca fiind legală Dispoziția nr. 275/2002, în condițiile în care nu se indică partea de construcție nevândută și se stabilește de către PMB suprafața de teren de 150,73 mp, când prin nota de constatare a comisiei se indică că suprafață de teren nevândută este de 75 m.p. și tot la fel procedează și instanța de apel, deși din nota de constatare depusă chiar de pârât reiese că terenul liber de construcție este în suprafață de 75 mp.

Recurenții mai arată că Dispoziția nr. 275 este nulă în ceea ce privește partea de imobil, construcție și terenul cumpărat de ei cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, că acțiunea lor este fondată și că este total greșită soluția pronunțată de instanța de apel, de respingere ca nefondat a apelului. Se mai susține că, chiar dacă se apreciază că notificarea se referă atât la nr. 10 cât și la nr. 10 bis din str. (...), din actele depuse rezultă că notificarea nu este semnată de pârât, adică de A., ci de avocat I., fără a avea împuternicire în acest sens.

Prin notificarea nr. 1913 înregistrată la data de 10 august 2001 la BEJ J., iar la PMB la data de 13 august 2001, fără niciun număr pe ștampila de înregistrare, cu cifra 12194 în partea de sus a notificării, A. prin avocat I. solicită "restituirea în natură a imobilului - construcție și teren situat în București, str. (...), nr. 10, în calitate de moștenitor al proprietarului acestuia". Menționează că "actele doveditoare ale titlului de proprietate" și ale calității sale de moștenitor urmează să le depună în termen legal, acte ce nu au fost depuse în termen.

Notificarea nu este semnată de notificator ci de avocat I., fără să fie împuternicită în acest sens, împuternicirea avocațială cu nr. 280711, emisă în baza contractului de asistență juridică din 29 august 2001 fiind dată ulterior notificării, pentru exercitarea activităților prevăzute în art. 3 din Legea nr. 51/1995 în fața notarului public, folosită de aceasta în fața notarului public K. - SC L. Birou Notarial, pentru încheierea contractului de mandat din 31 august 2001, precum și a altor contracte de mandat autentificate sub nr. 2423, 2425, 2426, 2427, din aceeași dată.

Recurenții susțin că este greșită motivarea instanței de apel, în sensul că pretinsa lipsă de mandat a avocatului care a semnat notificarea depusă la dosarul administrativ, este contrazisă de delegații avocațiale, pentru reprezentarea pârâtului, câtă vreme toate delegațiile avocațiale sunt emise în baza unor contracte de asistență juridică, încheiate la o dată ulterioară notificării, ca de altfel și contractele de mandat prin care M. a fost mandatat pentru efectuarea de demersuri în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu.

În afară de notificarea din 10 august 2001, pârâtul sau avocatul acestuia nu au mai depus nici o altă notificare către PMB în condițiile Legii nr. 10/2001 sau cel puțin acest lucru rezultă din actele depuse la dosar de avocatul N. Prin modul de soluționare a acestui dosar de către cele două instanțe, practic a fost favorizat pârâtul A. care solicită evacuarea lor din imobilul în litigiu (probabil) prin cererea ce formează obiectul Dosarul nr. x/299/2016, înregistrat la Judecătoria Sectorului 1 la data de 16 mai 2016, astfel cum rezultă din informațiile Ecris anexate la prezentul recurs.

Ținând seama de cele arătate mai sus, recurenții apreciază că s-au încălcat norme legale imperative, care atrag nulitatea absolută a Dispoziției nr. 275/2002 a PMB, aceasta neavând la bază o notificare în ceea ce privește imobilul situat în str. (...) nr. 10 bis, și chiar dacă s-ar aprecia că notificarea nr. 1913, pe care își motivează PMB dispoziția contestată, privește atât nr. 10 cât și 10 bis, aceasta nu întrunește condițiile legale, nu este semnată de "notificator", pârâtul A., ci de avocata I., fără să fie împuternicită în acest sens, mai ales că prin această dispoziție se restituie în natură teren în suprafață de 150,73 mp, deși potrivit notei de constatare terenul liber de construcție este de 75 mp, deoarece o parte din teren a fost cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997, încălcându-se în acest fel dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Recurenții solicită ca probe înscrisuri în completare. Intimatul-pârât A., prin mandatar O., prin întâmpinarea depusă, a invocat, în principal, excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate enumerate expres de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. de la 1865. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului pentru considerentele reținute de cele două instanțe, arătând că sunt și motive formulate pentru prima dată în recurs și anume că la notificare nu s-au atașat înscrisurile doveditoare. S-au atașat înscrisuri în susținerea întâmpinării Excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât A. este nefondată, criticile recurenților putând fi încadrate în motivele de recurs expres și limitativ enumerate de art. 304 C. proc.

civ. de la 1865. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prima critică referitoare la obiectul notificării și deci la obiectul restituirii în procedura Legii nr. 10/2000 se referă în esență la interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății - notificarea de retrocedare - schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ceea ce atrage nulitatea dispoziției de retrocedare, critică de nelegalitate încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că atât prima instanță, cât și instanța de apel au interpretat și apreciat corect obiectul notificării pe care A. a depus-o în temeiul Legii nr. 10/2001. Notificarea înregistrată sub nr. 1913/2001 se referă la clădirea din Str. (...) nr. 10. Această clădire are însă două intrări, pe la nr. 10 și 10 bis.

Fiind vorba de un singur imobil, era suficientă, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, o singură notificare pentru întregul imobil, acesta fiind corect și complet identificat încât, cu respectarea dispozițiilor legale, instanțele au apreciat că din acest punct de vedere dispoziția de retrocedare din 3 aprilie 2002 este valabilă. Legea impune formularea mai multor notificări numai atunci când se solicită retrocedarea mai multor imobile, distincte. Nu este fondată nici critica referitoare la faptul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat în contradictoriu și cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, care a fost parte la judecata de la fond, finalizată cu sentința apelată, cu nr. 1085 din 17 septembrie 2015, critică ce poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 305 pct. 5 C. proc.

civ. În încheierea de amânare a pronunțării din 18 aprilie 2016 și în practicaua deciziei recurate se menționează părțile din proces, printre care și Municipiul București prin Primarul General. De altfel, această parte în faza de apel a fost legal citată. Faptul că nu apare în dispozitivul deciziei recurate, ci doar în practicaua acesteia și în încheierea de amânare a pronunțării, nu atrage nulitatea deciziei recurate. Înalta Curte va respinge și critica de nelegalitate privitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat motivul de apel cu privire la faptul că reclamanții nu avut parte de un proces echitabil. În penultima frază a considerentelor deciziei recurate se motivează pe larg, cu argumente concrete, faptul că s-au respectat drepturile procesuale ale reclamanților în instanța de fond.

Recurenții invocă faptul că nu au avut parte de un proces echitabil nici la instanța de apel, prin respingerea probei cu expertiza de specialitate și a adresei către Primăria Municipiului București pentru înaintarea dosarului administrativ, pe care le-au solicitat. Înalta Curte apreciază că instanțele sunt suverane în administrarea probelor, putând să aprecieze asupra necesității și utilității oricărei probe și să respingă motivat administrarea unor probe care nu sunt necesare și utile cauzei. Înalta Curte apreciază că prin administrarea probei cu înscrisuri și prin evaluarea lor coroborată, instanțele de fond au stabilit pe deplin situația de fapt, pretinsa lipsă de contradictorialitate nefiind dovedită, încât nu se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

Observând încheierea din ședința publică din 22 februarie 2016, Înalta Curte constată că admisibilitatea probelor a fost discutată în condiții de contradictorialitate iar după ascultarea părților instanța de apel a respins proba cu expertiză topografică ca nefiind utilă cauzei. Ulterior, prin decizie, s-a reținut că prin dispoziția de restituire nu s-a încălcat dreptul reclamantului cu privire la suprafața de teren înscrisă în contractul său de cumpărare.

Cât privește cererea apelanților de formulare a unei adrese de către instanța de apel către pârâtul Municipiul București cu solicitarea să trimită în copie, conform cu originalul, dosarul administrativ, pe baza căruia s-a emis Dispoziția nr. 275 din 03 aprilie 2002, Înalta Curte constată că instanța de apel, prin aceeași încheiere din ședința publică din 22 februarie 2016, a încuviințat doar înlocuirea înscrisurilor din dosar ilizibile, cu motivarea că înscrisurile din dosarul administrativ sunt deja depuse la dosar. De altfel, apărătorul recurenților nici nu a făcut o cerere expresă în acest sens în acea ședință, cererea fiind sugerată de apărătorul părții adverse. Cum nu s-a arătat ce anume înscrisuri din dosarul administrativ nu s-au depus, corect instanța de apel a respins cererea de efectuare a acestui demers pentru depunerea dosarului administrativ, prin prisma dispozițiilor art. 167 și 168 C. proc.

civ., reținând că proba a fost deja administrată (copia dosarului administrativ s-a depus de către A.) Deși reclamanții au reiterat în concluziile scrise depuse în apel această solicitare, cu ocazia dezbaterilor, apărătorii părților au declarat că nu mai au alte solicitări prealabile astfel încât s-a acordat cuvântul pe fond, conform încheierii de amânare a pronunțării din 18 aprilie 2016. Înalta Curte constată că o copie a dosarului administrativ a fost depusă la dosarul curții de apel, recurenții neindicând de ce anume consideră că acesta este incomplet, ce anume acte lipsesc, motiv pentru care s-a respins această probă și în recurs. Prin neîncuviințarea motivată a probelor solicitate, a căror necesitate și utilitate în soluționarea cauzei s-a apreciat că nu a fost justificată de reclamanți, nu s-a încălcat dreptul de acces la justiție, reglementat de legea internă și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Într-adevăr, art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează accesul liber la justiție care este conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime, nici o lege sau instanță neputând îngrădi acest acces. Procesul echitabil garantat de Constituție și Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului presupune respectarea dreptului părților de a-și formula apărări și de a administra probe în condiții de contradictorialitate. Însă, așa cum Curtea Constituțională a arătat în jurisprudența sa constantă (ex.

Decizia nr. 894/20011), aceasta nu înseamnă că accesul liber la justiție este un drept absolut ci, așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985) dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică.

Limitarea accesului la justiție și, prin urmare consacrarea caracterului său de a nu constitui un drept absolut, trebuie, în mod categoric, prevăzută prin legea adoptată în conformitate cu dispozițiile constituționale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că admisibilitatea probelor intră, în primul rând, sub incidenta normelor de drept intern și că, în principiu, este sarcina instanțelor naționale să evalueze mijloacele de probă adunate de acestea.

Misiunea încredințată, prin Convenție, Curții nu este aceea de a se pronunța dacă anumite probe au fost admise în conformitate cu legea, ci de a verifica dacă procedura, considerată în ansamblul său, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen și alții împotriva Olandei, 23 aprilie 1997, pct. 50). În plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, înglobează, printre altele, dreptul parților din proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "înțelese", adică examinate cu atenție de instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina "instanței" obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, (Perez împotriva Franței nr. 47.287/99, pct. 80). Curtea a mers mai departe și a constatat că neacordarea părții în proces a unei oportunități adecvate pentru a combate o mărturie sau o probă materială nu conduce automat la violarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă probele administrate ex parte au fost examinate și privite critic de către judecător sau au fost coroborate cu alte mijloace de probă, ori dacă instanțele naționale nu și-au bazat sentința pe probele respective (Windisch contra Austria).

În cauza Buzescu contra România, Curtea a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil numai prin faptul că instanțele române nu au luat în considerare toate argumentele reclamantului în soluționarea cauzei sale și au refuzat administrarea unei probe fără ca revocarea unei hotărâri anterioare de admitere a probelor să fie motivată în mod adecvat. În concluzie, privit prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prin respingerea motivată a probelor solicitate de reclamanți nu s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, ca o componentă a dreptului de acces la justiție.

În cadrul acestei critici de nelegalitate recurenții susțin în esență că prin neîncuviințarea probelor solicitate instanțele au stabilit o situație de fapt eronată cu privire la suprafața de teren restituită, lucru nedovedit, susținerile recurenților indicând o greșită înțelegere a conținutului și limitelor Dispoziției de restituire, situația de fapt fiind complet și corect stabilită ceea ce a condus și la stabilirea corecta a situației de drept.

Instanța de apel motivează pe larg de ce apreciază ca fiind legală Dispoziția de restituire nr. 275/2002, în limitele restituirii, și că prin această dispoziție nu este încălcat dreptul reclamanților deoarece exceptează de la restituire apartamentul cu terenul aferent, dobândit de ei prin contractul din 15 aprilie 1997, eventuala neconcordanță cu privire la suprafața de teren în constatările autorității administrative nefiind de natură a încălca dreptul reclamantului a cărui limită rezultă expres din contractul de vânzare a apartamentului, pentru care nu s-a dispus restituirea către A. Nu este fondat nici motivul de recurs privitor la lipsa din notificare a semnăturii lui A., care se încadrează tot în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În conținutul notificării este semnătura avocatului mandatat să o întocmească și depună. Instanța de apel a reținut corect că lipsa semnăturii pârâtului pe notificare nu atrage nulitatea Dispoziției de restituire, autoritatea administrativă fiind corect investită întrucât la dosarul administrativ există delegații avocațiale pentru reprezentarea pârâtului iar continuarea demersului de către pârât reprezintă o ratificare a mandatului. Chiar dacă la data depunerii notificării (10 august 2001) nu era încă încheiat contractul de asistență juridică, se prezuma că prin redactarea și depunerea notificării avocatul a fost mandatat verbal, mandatul putând fi și tacit potrivit art. 1532 C. civ.

de la 1865, încheierea ulterioară a contractului de asistență juridică din 29 august 2001, și a unui mandat în formă autentică la 31 august 2001 și întregul demers ulterior al reclamantului asistat de avocat constituind o ratificare a mandatului pentru depunerea notificării, în condițiile art. 1546 C. civ. De altfel, valabilitatea mandatului dat pentru a întreprinde demersurile necesare pentru retrocedarea imobilului în litigiu și ratificarea ulterioară a actelor a fost statuată cu autoritate de lucru judecat prin Sentința nr. 1836 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 263 din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel București și irevocabilă prin Decizia nr. 1764 din 5 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Susținerea recurenților că prin modul de soluționare a prezentului dosar sunt prejudiciați întrucât există alte acțiuni ale lui A. împotriva lor nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei recurate. Motivul de nelegalitate invocat de recurenții reclamanți referitor la faptul că dispoziția primarului este nelegală întrucât la notificare nu s-au atașat inițial înscrisurile doveditoare nu poate fi analizat întrucât acest motiv de nelegalitate a actului emis de autoritatea deținătoare a fost invocat omisso medio, pentru prima dată în recurs, așa cum susțin și intimații în întâmpinarea depusă. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și F. împotriva Deciziei civile nr. 297 A din 25 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât A. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și F. împotriva Deciziei civile nr. 297 A din 25 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 octombrie 2016. Procesat de GGC - NN