ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1768/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1768/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1768/2016

Asupra cauzei

de față, deliberând, constată următoarele:

Fondul

și considerentele instanței de fond:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată sub nr. x/299/2007 la Judecătoria

sectorului 1 București, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B.

să-i lase în deplină proprietate apartamentul nr. 2, situat la etajul

1 al imobilului din București, sector 1.

Prin cererea

reconvențională, pârâtul B. împreună cu C. au solicitat să

se constate nulitatea absolută a contractului de mandat din 31 august

2001, a certificatului de calitate de moștenitor din 21 septembrie 2001

emis de Biroul Notarului Public D., nulitatea absolută a Dispoziției

Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002, nulitatea absolută a

procurii autentificată sub nr. 4598 din 28 iulie 2006 de Biroul Notarului

Public E.

Prin

încheierea din data de 23 ianuarie 2008, instanța a dispus disjungerea

cererii reconvenționale, cerere ce a format obiectul Dosarului nr.

x/299/2008. În acest dosar, prin încheierea din data de 19 martie 2008,

instanța a dispus disjungerea capătului de cerere privind nulitatea

absolută a Dispoziției Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002

și s-a format Dosarul nr. x/299/2008.

Pentru

motivarea cererii privind constatarea nulității absolute a

Dispoziției Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002, la data de 15

aprilie 2008, reclamanții au formulat o cerere precizatoare prin care au

arătat că, la emiterea acestei dispoziții, s-au încălcat

dispozițiile Legii nr. 112/1995, în sensul că nu putea face obiect al

restituirii camera de serviciu de 13 mp și terenul curtea imobilului,

întrucât această curte este reprezentată doar de o alee de acces în

imobil. Reclamanții au arătat că s-a făcut un calcul

greșit asupra suprafeței de teren ce putea face obiect al restituirii

către fostul proprietar, încălcându-se astfel dreptul lor de

proprietate.

Prin

Sentința civilă nr. 5036 din 16 aprilie 2008, pronunțată în

Dosarul nr. x/299/2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței sale materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin

Sentința civilă nr. 1169 din 18 iunie 2008, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a admis excepția

necompetenței sale materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București, constatând ivit conflictul negativ de competență.

Prin

Sentința civilă nr. 42 din 22 septembrie 2008, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a stabilit competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată la

tribunal sub nr. x/2/2015.

Prin

Sentința civilă nr. 1085 din 17 septembrie 2015, pronunțată

în Dosarul nr. x/2/2015, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanții B. și F., având ca obiect anularea Dispoziției

Primarului Mun. București nr. 275/2002.

Pentru a

hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, prin

Dispoziția Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002, urmare a

notificării nr. 1913/2001, s-a dispus restituirea în natură,

către pârâtul A., a imobilului situat în București, sector 1, compus

din construcție S + P + E + M (mai puțin apartamentul nr. 1 și

nr. 2 împreună cu cotele de teren aferente acestora) și teren în

suprafață de 150,73 mp., cu respectarea dreptului de servitute a

celorlalți proprietari și care se identifică conform

schițelor cadastrale care fac parte din dispoziție.

În ce

privește restituirea camerei de serviciu de 13 m.p. și a terenului ce

reprezintă curtea imobilului, tribunalul a constatat că

Dispoziția contestată a fost emisă în temeiul Legii nr. 10/2001,

care, la art. 7, stabilește că de regulă, imobilele preluate în

mod abuziv se restituie în natură, restituirea în echivalent

făcându-se doar pentru imobilele ce au făcut obiect al înstrăinării

în baza Legii nr. 112/1995. Or, așa cum susțin reclamanții,

camera de serviciu de 13 m.p. și terenul-curte erau în proprietatea

Statului la momentul emiterii Dispoziției Primarului General nr. 275 din

03 aprilie 2002, astfel că restituirea în natură a acesteia s-a

făcut în acord cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a

considerat că sunt nefondate susținerile reclamanților în ceea

ce privește calculul greșit al suprafeței de teren de sub

construcție. Din contractul de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997,

ce reprezintă titlul de proprietate al reclamanților asupra

apartamentului nr. 2 de la etajul 1 al imobilului, rezultă că

aceștia au dobândit o suprafață de teren de sub construcție

de 75,37 mp. Dincolo de împrejurarea că reclamanții nu fac dovada

încălcării dreptului lor de proprietate asupra acestei suprafețe

de teren, în limita justificării calității procesuale active

și a interesului în protecția acestui drept (în limita celor 75,37

mp), motivele de nulitate invocate afectează un interes particular și

nu un interes general, astfel că nulitatea absolută invocată în

speță nu poate fi reținută ca fondată.

Tribunalul a

constatat că, pentru situația în care cele două drepturi de

proprietate se suprapun parțial sau total, reclamanții au calea

acțiunii în revendicare în care pot opune dreptul lor de proprietate.

Apelul

și considerentele instanței de apel:

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs, calificat ca apel prin încheierea din

25 ianuarie 2016, reclamanții, solicitând admiterea apelului,

desființarea hotărârii apelate, trimiterea dosarului spre rejudecare

la aceeași instanță, ori admiterea apelului și schimbarea

în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii, constatării

nulității absolute a Dispoziției nr. 275 din 03 aprilie 2002

emisă de Primarul General al Municipiului București, ori

constatării tardivității depunerii notificării.

Analizând

sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate,

instanța de apel reține următoarele:

Prin

Dispoziția nr. 275 din 03 aprilie 2002 s-a dispus restituirea în natură,

în proprietatea domnului A., a imobilului situat în București, sector 1

compus din construcție S + P + E + M (mai puțin apartamentul nr. 1

vândut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 3681/24643/1997,

apartamentul nr. 2, etajul 1 vândut cu contractul de vânzare-cumpărare nr.

3691/25423/1997 și apartamentul nr. 2, etajul 1 vândut cu contractul de

vânzare-cumpărare nr. 3786/29190/1997 împreună cu cotele de teren

aferente acestora) și teren în suprafață de 150,73 m.p., cu

respectarea dreptului de servitute a celorlalți proprietari.

Obiectul

contractului de vânzare-cumpărare nr. 3691/25423/1997, invocat de

reclamanți, îl reprezintă locuința situată în

București, sector 1, compusă din vestibul, degaj, etaj, cameră,

cameră, hol, SAS, baie, balcon, balcon, cameră serv., boxă,

boxă în suprafața utilă de 138,98 m.p., reprezentând o cotă

indiviză de 33,95% din imobil. Odată cu locuința s-a vândut

și o cotă indiviză de 33,95% din părțile de folosință

comune ale imobilului și 75,37 m.p. teren situat sub construcție conform

art. 33 din H.G. nr. 20/1996, conform punctului 5 din contract.

Motivul de

apel privind pretinsa confuzie săvârșită de tribunal în sensul

că nu a observat că reclamanții sunt proprietari ai

apartamentului nr. 2 bis de la etajul 1 și nu ai apartamentului nr. 2 al

cărui proprietar este G., situație în care instanța ar fi avut

în vedere un bun imobil asupra căruia reclamanții nu aveau niciun

drept, este neîntemeiat. Astfel, din motivarea sentinței apelate,

rezultă că tribunalul a avut în vedere faptul că

reclamanții au dobândit dreptul de proprietate invocat în cauză în

temeiul contractului din 15 aprilie 1997. În analiza situației de fapt,

tribunalul a constatat că acest contract reprezintă titlul de

proprietate al reclamanților, reținând întinderea dreptului invocat

în cauză în raport de acesta. În această situație, o

eventuală menționare incompletă a numărului apartamentului

este lipsită de relevanță, câtă vreme tribunalul a

identificat în mod corect imobilul aflat în proprietatea reclamanților.

Astfel cum au

arătat apelanții reclamanți, aceștia au făcut dovada

că au cumpărat ap. nr. 2 bis situat la et. 1, o cotă parte din

folosința comună precum și terenul în suprafața de 75,37

mp., prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997.

Aceste aspecte,

necontestate în cauză, nu dovedesc însă nelegalitatea

Dispoziției Primarului General nr. 275 din 03 aprilie 2002. Astfel,

dispoziția prevede expres că măsura restituirii în natură

nu privește și imobilul ce formează obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997. Având în vedere această

excludere expresă, rezultă că niciunul din spațiile

identificate în contractul de vânzare-cumpărare menționat, enumerate

mai sus, nu este supus restituirii către pârât, situație în care

apelanții reclamanți nu pot invoca o încălcare a dreptului lor

de proprietate rezultând din această dispoziție.

Pretinsa

nelegalitate a dispoziției, rezultând din împrejurarea că pârâtul A.

ar fi formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat

în str. (...) nr. 10 și nu pentru nr. 10 bis nu poate fi

reținută. Astfel, imobilul care formează obiectul

notificării este format dintr-un corp de clădire care are două

intrări, nr. 10 și 10 bis. În acest sens, din adresa emisă de

Primăria Sectorului 1 București - Direcția Gospodărie

Comunală - Serviciul administrare Patrimoniu, Fond Imobiliar nr. II/21691

din 14 februarie 2002 rezultă că imobilul din str. (...), nr. 10,

sector 1, trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950,

poziția 6932, a fost proprietatea numitului H., căruia i s-au

naționalizat 9 apartamente în București, în str. (...) nr. 10 - 10

bis existând un corp cu două intrări numerotate cu nr. "10"

și "10 bis".

Susținerile

apelanților pârâți în sensul că dispoziția ar fi

lovită de nulitate datorită nelegalei învestiri a

autorității administrative prin notificare sunt nefondate. Astfel,

pârâtul A. a formulat notificarea din 10 august 2001, prin care a solicitat

restituirea în natură a imobilului, construcție și teren, situat

în București, în calitate de moștenitor al proprietarului imobilului

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Imobilul proprietatea

autorului pârâtului este reprezentat dintr-un singur corp de clădire,

situație în care nu se impunea formularea notificării separat pentru

fiecare intrare, cum susțin apelanții. De asemenea, în ceea ce

privește pretinsa lipsă de mandat a avocatului care a semnat

notificarea, pe de o parte, la dosarul administrativ există delegații

avocațiale pentru reprezentarea pârâtului, și, mai mult, continuarea

demersului de către pârât reprezintă o ratificare a mandatului,

astfel încât situația expusă nu reprezintă un motiv de nulitate

a dispoziției emise în dosarul administrativ. Susținerile privind

termenul de formulare a notificării sunt de asemenea nefondate, aceasta

fiind formulată la data de 10 august 2001, în cadrul termenului

prevăzut de Legea nr. 10/2001, termenul de 6 luni fiind prelungit succesiv

prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 cu câte 3 luni, astfel încât

data finală pentru depunerea notificărilor a fost 14 februarie 2002.

Nu se poate

considera că prima instanță nu a intrat în judecata fondului,

astfel cum susțin apelanții reclamanți, această

instanță analizând probele administrate și aplicând

dispozițiile legale la situația de fapt reținută.

Împrejurarea că tribunalul a respins anumite probe nu poate conduce la

concluzia că nu s-ar fi analizat fondul, instanța de fond fiind

suverană în a aprecia utilitatea probelor solicitate iar în cazul în care,

astfel cum este situația în speță, înscrisurile depuse la dosar

sunt suficiente pentru stabilirea elementelor necesare soluționării

cauzei, nu se poate considera că respingerea altor probe, neutile în acest

context, ar reprezenta o necercetare a fondului.

Reținând

că motivele de apel invocate sunt neîntemeiate, că prima

instanță a reținut corect situația de fapt și a

aplicat corect dispozițiile legale, prin Decizia nr. 297/A din 25 aprilie

2016, instanța de apel a respins ca nefondat apelul formulat de

apelanții reclamanți B. și F. împotriva Sentinței civile

nr. 1085 din 17 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă.

Recursul

și considerentele instanței de recurs:

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs B. și F. solicitând casarea

hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel

București, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea

hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului, desființării

hotărârii apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul

București. Într-un alt subsidiar, solicită admiterea recursului,

modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului,

schimbării în tot a Sentinței civile nr. 1085 din 17 septembrie 2015

a Tribunalului București și constatării tardivității

depunerii notificării cu consecința anulării Dispoziției

nr. 275 din 03 aprilie 2002, sau schimbarea hotărârii atacate în sensul

admiterii în parte a acțiunii, anulării Dispoziției nr. 275/2002

a PMB, privind ap. nr. 2 și terenul cumpărat de B. și C., în

baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997, teren în

suprafață de 75,37 mp, situat sub construcție, terenul liber de

construcție fiind numai de 75 mp și nu de 150,75 mp, potrivit Notei

de Constatare din Dosarul. nr. x al PMB.

Redând

succint considerentele instanțelor de fond și de apel,

recurenții susțin că ambele hotărâri sunt total

greșite, atât Sentința civilă nr. 1085 din 17 septembrie 2015,

cât și Decizia civilă nr. 297/A din 25 aprilie 2016, astfel că

își mențin în totalitate criticile aduse prin apel hotărârii

atacate și insistă în a susține că nu s-a făcut dovada

de către pârât, nici la instanța de fond și nici la

instanța de apel, că ar fi cerut restituirea în natură a

imobilului situat în str. (...), nr. 10 bis, ci numai pentru imobilul situat în

str. (...), nr. 10 (a se vedea notificarea înregistrată sub nr. x/2001 la

executorul judecătoresc).

Un alt motiv

de nelegalitate invocat de recurenți constă în aceea că

instanța de apel nu s-a pronunțat și în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București prin Primar General, deși sentința

civilă apelată, cu nr. 1085 din 17 septembrie 2015 este

pronunțată în contradictoriu și cu acest pârât iar apelul

îndreptat împotriva acestei sentințe este formulat în contradictoriu

și cu Municipiul București.

O altă

critică privește faptul că instanța de apel nu a analizat

nici motivul de apel referitor la împrejurarea că reclamanții nu avut

parte de un proces echitabil. Același lucru s-a petrecut și la

instanța de apel, având în vedere faptul că ambele instanțe apreciază

că nu s-a făcut dovada încălcării dreptului de proprietate,

ori că s-a limitat acest drept, respingând în schimb proba cu expertiza

tehnică de specialitate, care să stabilească cu exactitate

partea de imobil compus din construcție și teren, vândută și

nevândută, respectiv suprafața terenului de sub construcție,

vândută reclamanților cât și a terenului liber de

construcție, restituit în natură pârâtului. Susțin că

ambele instanțe au respins această probă, fără nici o

motivare, cu toate că din înscrisurile aflate la dosar, rezultă date

contradictorii. Astfel, din Dispoziția nr. 275 din 03 aprilie 2002 reiese

că se restituie în natură pârâtului imobilul situat în

București, str. (...), nr. 10 și 10 bis, sect. 1, compus din construcție

S + P + E + M, mai puțin cele 3 apartamente vândute, împreună cu

cotele de teren aferente acestora și teren în suprafața de 150,73 mp

cu respectarea dreptului de servitute a celorlalți proprietari iar din

nota de constatare rezultă că a rămas nevândut teren în

suprafață de 75 mp (liber de construcție).

Un alt motiv

pentru care nu s-a respectat dreptul la un proces echitabil este și acela

că, deși s-a solicitat atât la instanța de fond cât și la

instanța de apel emiterea unei adrese către pârâtul Municipiul București

prin Primar General să trimită în copie, conform cu originalul, a

înscrisurilor din dosarul administrativ, pe baza cărora s-a emis

Dispoziția nr. 275 din 03 aprilie 2002, instanțele au respins

această probă, fără nici o motivare, considerând că

înscrisurile depuse de pârâtul A. prin avocat ar face parte din dosarul

administrativ. Prin neîncuviințarea probelor solicitate s-a încălcat

practic accesul la justiție, reglementat atât de legislația

internă, cât și cea europeană. În art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului, accesul liber la justiție este

conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiției

pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor

sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi

îngrădită prin nicio lege, cu atât mai puțin de către o

instanță de judecată, prin respingerea cererii de probe

fără nicio motivare.

Recurenții

susțin că, deși au făcut dovada că au cumpărat

ap. 2 bis (o parte din ap. nr. 2) situat la et. 1, din str. (...), nr. 10 bis,

a unei cote părți din folosință comună, precum și

a terenului în suprafață de 75,37 mp, conform contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 și cu hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/299/2007,

care are ca obiect acțiunea în revendicare formulată de A. împotriva

lor, respectiv Sentința civilă nr. 6419 din 06 mai 2009 a

Judecătoriei Sectorului 1, prin care s-a respins acțiunea pârâtului,

menținută prin Decizia civilă nr. 1509 A din 17 octombrie 2014

pronunțată de Tribunalul București și respectiv Decizia

civilă nr. 875 din 11 septembrie 2015 a Curții de Apel

București, cele două instanțe resping cererile de probe cu

înscrisuri. Probele erau necesare în condițiile în care au făcut

dovada că sunt acționați în judecată pentru

despăgubiri reprezentând lipsa de folosință în Dosarul nr.

x/3/2014 și pentru a i se permite accesul în imobil, în Dosarul nr.

x/299/2008, dosare în care au susținut că i s-a restituit în

natură, prin Dispoziția nr. 275/2002, un nr. de 12 încăperi

și teren în suprafață de 150,73 mp, deși în clădire

este o singură cameră nevândută de 13 mp la mansardă

și teren în suprafață de 75 mp, conform notei de constatare din

dosarul administrativ.

Cu toate

că din actele depuse de pârâtul A. nu rezultă că acesta ar fi

respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că ar fi

notificat PMB pentru restituirea în natură a imobilului situat în str.

(...) nr. 10 bis, cumpărat de familia B.(C.), instanța de fond

apreciază greșit că acțiunea este nefondată și o

respinge ca atare, fără să motiveze de ce apreciază ca

fiind legală Dispoziția nr. 275/2002, în condițiile în care nu

se indică partea de construcție nevândută și se

stabilește de către PMB suprafața de teren de 150,73 mp, când

prin nota de constatare a comisiei se indică că suprafață

de teren nevândută este de 75 m.p. și tot la fel procedează

și instanța de apel, deși din nota de constatare depusă

chiar de pârât reiese că terenul liber de construcție este în

suprafață de 75 mp.

Recurenții

mai arată că Dispoziția nr. 275 este nulă în ceea ce

privește partea de imobil, construcție și terenul cumpărat

de ei cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, că

acțiunea lor este fondată și că este total

greșită soluția pronunțată de instanța de apel,

de respingere ca nefondat a apelului.

Se mai

susține că, chiar dacă se apreciază că notificarea se

referă atât la nr. 10 cât și la nr. 10 bis din str. (...), din actele

depuse rezultă că notificarea nu este semnată de pârât,

adică de A., ci de avocat I., fără a avea împuternicire în acest

sens. Prin notificarea nr. 1913 înregistrată la data de 10 august 2001 la

BEJ J., iar la PMB la data de 13 august 2001, fără niciun număr

pe ștampila de înregistrare, cu cifra 12194 în partea de sus a notificării,

A. prin avocat I. solicită "restituirea în natură a imobilului -

construcție și teren situat în București, str. (...), nr. 10, în

calitate de moștenitor al proprietarului acestuia".

Menționează că "actele doveditoare ale titlului de

proprietate" și ale calității sale de moștenitor

urmează să le depună în termen legal, acte ce nu au fost depuse

în termen. Notificarea nu este semnată de notificator ci de avocat I.,

fără să fie împuternicită în acest sens, împuternicirea

avocațială cu nr. 280711, emisă în baza contractului de asistență

juridică din 29 august 2001 fiind dată ulterior notificării,

pentru exercitarea activităților prevăzute în art. 3 din Legea

nr. 51/1995 în fața notarului public, folosită de aceasta în

fața notarului public K. - SC L. Birou Notarial, pentru încheierea

contractului de mandat din 31 august 2001, precum și a altor contracte de

mandat autentificate sub nr. 2423, 2425, 2426, 2427, din aceeași

dată.

Recurenții

susțin că este greșită motivarea instanței de apel, în

sensul că pretinsa lipsă de mandat a avocatului care a semnat

notificarea depusă la dosarul administrativ, este contrazisă de

delegații avocațiale, pentru reprezentarea pârâtului, câtă vreme

toate delegațiile avocațiale sunt emise în baza unor contracte de asistență

juridică, încheiate la o dată ulterioară notificării, ca de

altfel și contractele de mandat prin care M. a fost mandatat pentru

efectuarea de demersuri în vederea restituirii în natură a imobilului în

litigiu. În afară de notificarea din 10 august 2001, pârâtul sau avocatul

acestuia nu au mai depus nici o altă notificare către PMB în

condițiile Legii nr. 10/2001 sau cel puțin acest lucru rezultă

din actele depuse la dosar de avocatul N.

Prin modul de

soluționare a acestui dosar de către cele două instanțe,

practic a fost favorizat pârâtul A. care solicită evacuarea lor din

imobilul în litigiu (probabil) prin cererea ce formează obiectul Dosarul

nr. x/299/2016, înregistrat la Judecătoria Sectorului 1 la data de 16 mai

2016, astfel cum rezultă din informațiile Ecris anexate la prezentul

recurs.

Ținând

seama de cele arătate mai sus, recurenții apreciază că s-au

încălcat norme legale imperative, care atrag nulitatea absolută a

Dispoziției nr. 275/2002 a PMB, aceasta neavând la bază o notificare

în ceea ce privește imobilul situat în str. (...) nr. 10 bis, și

chiar dacă s-ar aprecia că notificarea nr. 1913, pe care își

motivează PMB dispoziția contestată, privește atât nr. 10

cât și 10 bis, aceasta nu întrunește condițiile legale, nu este

semnată de "notificator", pârâtul A., ci de avocata I., fără

să fie împuternicită în acest sens, mai ales că prin

această dispoziție se restituie în natură teren în

suprafață de 150,73 mp, deși potrivit notei de constatare

terenul liber de construcție este de 75 mp, deoarece o parte din teren a

fost cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare din 15

aprilie 1997, încălcându-se în acest fel dreptul de proprietate asupra

imobilului cumpărat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Recurenții

solicită ca probe înscrisuri în completare.

Intimatul-pârât

A., prin mandatar O., prin întâmpinarea depusă, a invocat, în principal,

excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor în

motivele de nelegalitate enumerate expres de dispozițiile art. 304 C.

proc. civ. de la 1865. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului pentru

considerentele reținute de cele două instanțe, arătând

că sunt și motive formulate pentru prima dată în recurs și

anume că la notificare nu s-au atașat înscrisurile doveditoare. S-au

atașat înscrisuri în susținerea întâmpinării

Excepția

nulității recursului invocată de intimatul-pârât A. este

nefondată, criticile recurenților putând fi încadrate în motivele de

recurs expres și limitativ enumerate de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Prima

critică referitoare la obiectul notificării și deci la obiectul

restituirii în procedura Legii nr. 10/2000 se referă în esență

la interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății -

notificarea de retrocedare - schimbarea naturii ori înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ceea ce atrage

nulitatea dispoziției de retrocedare, critică de nelegalitate

încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Înalta

Curte apreciază că atât prima instanță, cât și instanța

de apel au interpretat și apreciat corect obiectul notificării pe

care A. a depus-o în temeiul Legii nr. 10/2001. Notificarea înregistrată

sub nr. 1913/2001 se referă la clădirea din Str. (...) nr. 10.

Această clădire are însă două intrări, pe la nr. 10

și 10 bis. Fiind vorba de un singur imobil, era suficientă, potrivit

art. 22 din Legea nr. 10/2001, o singură notificare pentru întregul

imobil, acesta fiind corect și complet identificat încât, cu respectarea

dispozițiilor legale, instanțele au apreciat că din acest punct

de vedere dispoziția de retrocedare din 3 aprilie 2002 este valabilă.

Legea impune formularea mai multor notificări numai atunci când se

solicită retrocedarea mai multor imobile, distincte.

Nu este

fondată nici critica referitoare la faptul că instanța de apel

nu s-ar fi pronunțat în contradictoriu și cu pârâtul Municipiul

București prin Primar General, care a fost parte la judecata de la fond,

finalizată cu sentința apelată, cu nr. 1085 din 17 septembrie

2015, critică ce poate fi încadrată în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 305 pct. 5 C. proc. civ. În încheierea de amânare a

pronunțării din 18 aprilie 2016 și în practicaua deciziei

recurate se menționează părțile din proces, printre care

și Municipiul București prin Primarul General. De altfel,

această parte în faza de apel a fost legal citată. Faptul că nu

apare în dispozitivul deciziei recurate, ci doar în practicaua acesteia și

în încheierea de amânare a pronunțării, nu atrage nulitatea deciziei

recurate.

Înalta Curte

va respinge și critica de nelegalitate privitoare la faptul că

instanța de apel nu a analizat motivul de apel cu privire la faptul

că reclamanții nu avut parte de un proces echitabil. În penultima

frază a considerentelor deciziei recurate se motivează pe larg, cu

argumente concrete, faptul că s-au respectat drepturile procesuale ale

reclamanților în instanța de fond. Recurenții invocă faptul

că nu au avut parte de un proces echitabil nici la instanța de apel,

prin respingerea probei cu expertiza de specialitate și a adresei

către Primăria Municipiului București pentru înaintarea

dosarului administrativ, pe care le-au solicitat. Înalta Curte apreciază

că instanțele sunt suverane în administrarea probelor, putând să

aprecieze asupra necesității și utilității

oricărei probe și să respingă motivat administrarea unor

probe care nu sunt necesare și utile cauzei. Înalta Curte apreciază

că prin administrarea probei cu înscrisuri și prin evaluarea lor

coroborată, instanțele de fond au stabilit pe deplin situația de

fapt, pretinsa lipsă de contradictorialitate nefiind dovedită, încât

nu se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru

rejudecare. Observând încheierea din ședința publică din 22

februarie 2016, Înalta Curte constată că admisibilitatea probelor a fost

discutată în condiții de contradictorialitate iar după

ascultarea părților instanța de apel a respins proba cu

expertiză topografică ca nefiind utilă cauzei. Ulterior, prin

decizie, s-a reținut că prin dispoziția de restituire nu s-a

încălcat dreptul reclamantului cu privire la suprafața de teren

înscrisă în contractul său de cumpărare. Cât privește

cererea apelanților de formulare a unei adrese de către instanța

de apel către pârâtul Municipiul București cu solicitarea să

trimită în copie, conform cu originalul, dosarul administrativ, pe baza

căruia s-a emis Dispoziția nr. 275 din 03 aprilie 2002, Înalta Curte

constată că instanța de apel, prin aceeași încheiere din

ședința publică din 22 februarie 2016, a încuviințat doar

înlocuirea înscrisurilor din dosar ilizibile, cu motivarea că înscrisurile

din dosarul administrativ sunt deja depuse la dosar. De altfel,

apărătorul recurenților nici nu a făcut o cerere

expresă în acest sens în acea ședință, cererea fiind

sugerată de apărătorul părții adverse. Cum nu s-a

arătat ce anume înscrisuri din dosarul administrativ nu s-au depus, corect

instanța de apel a respins cererea de efectuare a acestui demers pentru

depunerea dosarului administrativ, prin prisma dispozițiilor art. 167

și 168 C. proc. civ., reținând că proba a fost deja

administrată (copia dosarului administrativ s-a depus de către A.)

Deși

reclamanții au reiterat în concluziile scrise depuse în apel această

solicitare, cu ocazia dezbaterilor, apărătorii părților au

declarat că nu mai au alte solicitări prealabile astfel încât s-a

acordat cuvântul pe fond, conform încheierii de amânare a pronunțării

din 18 aprilie 2016.

Înalta Curte

constată că o copie a dosarului administrativ a fost depusă la

dosarul curții de apel, recurenții neindicând de ce anume consideră

că acesta este incomplet, ce anume acte lipsesc, motiv pentru care s-a

respins această probă și în recurs.

Prin

neîncuviințarea motivată a probelor solicitate, a căror

necesitate și utilitate în soluționarea cauzei s-a apreciat că

nu a fost justificată de reclamanți, nu s-a încălcat dreptul de

acces la justiție, reglementat de legea internă și de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Într-adevăr, art. 21

din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, garantează accesul liber la justiție care este

conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiției

pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor

sale legitime, nici o lege sau instanță neputând îngrădi acest

acces. Procesul echitabil garantat de Constituție și Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului presupune respectarea dreptului

părților de a-și formula apărări și de a

administra probe în condiții de contradictorialitate. Însă, așa

cum Curtea Constituțională a arătat în jurisprudența sa

constantă (ex. Decizia nr. 894/20011), aceasta nu înseamnă că

accesul liber la justiție este un drept absolut ci, așa cum Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu

Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva

Regatului Unit, 1985) dreptul de acces la justiție poate face obiectul

unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece

dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura

sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp

și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care

dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația

națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura

accesul individual la instanță, în lumina principiului

supremației dreptului într-o societate democratică. Limitarea

accesului la justiție și, prin urmare consacrarea caracterului

său de a nu constitui un drept absolut, trebuie, în mod categoric,

prevăzută prin legea adoptată în conformitate cu

dispozițiile constituționale.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că admisibilitatea probelor

intră, în primul rând, sub incidenta normelor de drept intern și

că, în principiu, este sarcina instanțelor naționale să

evalueze mijloacele de probă adunate de acestea. Misiunea

încredințată, prin Convenție, Curții nu este aceea de a se

pronunța dacă anumite probe au fost admise în conformitate cu legea,

ci de a verifica dacă procedura, considerată în ansamblul său, inclusiv

modalitatea de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter

echitabil (Van Mechelen și alții împotriva Olandei, 23 aprilie 1997,

pct. 50). În plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din

Convenție, înglobează, printre altele, dreptul parților din

proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante

pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor

drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective

(Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33), acest drept nu poate fi

considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat

"înțelese", adică examinate cu atenție de

instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în special în

sarcina "instanței" obligația de a efectua o examinare

efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de

părți, (Perez împotriva Franței nr. 47.287/99, pct. 80). Curtea

a mers mai departe și a constatat că neacordarea părții în

proces a unei oportunități adecvate pentru a combate o mărturie

sau o probă materială nu conduce automat la violarea art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă probele

administrate ex parte au fost examinate și privite critic de către

judecător sau au fost coroborate cu alte mijloace de probă, ori

dacă instanțele naționale nu și-au bazat sentința pe

probele respective (Windisch contra Austria). În cauza Buzescu contra România,

Curtea a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil numai prin

faptul că instanțele române nu au luat în considerare toate

argumentele reclamantului în soluționarea cauzei sale și au refuzat

administrarea unei probe fără ca revocarea unei hotărâri

anterioare de admitere a probelor să fie motivată în mod adecvat.

În concluzie,

privit prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, prin respingerea motivată a probelor solicitate de reclamanți

nu s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, ca o componentă a

dreptului de acces la justiție.

În cadrul

acestei critici de nelegalitate recurenții susțin în esență

că prin neîncuviințarea probelor solicitate instanțele au

stabilit o situație de fapt eronată cu privire la suprafața de

teren restituită, lucru nedovedit, susținerile recurenților

indicând o greșită înțelegere a conținutului și

limitelor Dispoziției de restituire, situația de fapt fiind complet

și corect stabilită ceea ce a condus și la stabilirea corecta a

situației de drept.

Instanța

de apel motivează pe larg de ce apreciază ca fiind legală

Dispoziția de restituire nr. 275/2002, în limitele restituirii, și

că prin această dispoziție nu este încălcat dreptul

reclamanților deoarece exceptează de la restituire apartamentul cu

terenul aferent, dobândit de ei prin contractul din 15 aprilie 1997, eventuala

neconcordanță cu privire la suprafața de teren în

constatările autorității administrative nefiind de natură a

încălca dreptul reclamantului a cărui limită rezultă expres

din contractul de vânzare a apartamentului, pentru care nu s-a dispus

restituirea către A.

Nu este

fondat nici motivul de recurs privitor la lipsa din notificare a

semnăturii lui A., care se încadrează tot în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În conținutul

notificării este semnătura avocatului mandatat să o

întocmească și depună. Instanța de apel a reținut

corect că lipsa semnăturii pârâtului pe notificare nu atrage

nulitatea Dispoziției de restituire, autoritatea administrativă fiind

corect investită întrucât la dosarul administrativ există

delegații avocațiale pentru reprezentarea pârâtului iar continuarea

demersului de către pârât reprezintă o ratificare a mandatului. Chiar

dacă la data depunerii notificării (10 august 2001) nu era încă

încheiat contractul de asistență juridică, se prezuma că

prin redactarea și depunerea notificării avocatul a fost mandatat verbal,

mandatul putând fi și tacit potrivit art. 1532 C. civ. de la 1865,

încheierea ulterioară a contractului de asistență juridică

din 29 august 2001, și a unui mandat în formă autentică la 31

august 2001 și întregul demers ulterior al reclamantului asistat de avocat

constituind o ratificare a mandatului pentru depunerea notificării, în

condițiile art. 1546 C. civ. De altfel, valabilitatea mandatului dat

pentru a întreprinde demersurile necesare pentru retrocedarea imobilului în

litigiu și ratificarea ulterioară a actelor a fost statuată cu

autoritate de lucru judecat prin Sentința nr. 1836 din 12 octombrie 2012 a

Tribunalului București, rămasă definitivă prin Decizia nr.

263 din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel București și

irevocabilă prin Decizia nr. 1764 din 5 iunie 2014 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Susținerea

recurenților că prin modul de soluționare a prezentului dosar

sunt prejudiciați întrucât există alte acțiuni ale lui A.

împotriva lor nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei recurate.

Motivul de

nelegalitate invocat de recurenții reclamanți referitor la faptul

că dispoziția primarului este nelegală întrucât la notificare nu

s-au atașat inițial înscrisurile doveditoare nu poate fi analizat

întrucât acest motiv de nelegalitate a actului emis de autoritatea

deținătoare a fost invocat omisso medio, pentru prima dată în

recurs, așa cum susțin și intimații în întâmpinarea

depusă.

Față

de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții B. și F. împotriva Deciziei civile nr. 297 A

din 25 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât

A.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și F. împotriva

Deciziei civile nr. 297 A din 25 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 05 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - NN