ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6470/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6470/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 07

septembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, reclamanții M.I.E. și K.I.A.

au chemat în judecată pe pârâții V.L., V.N., D.A., N.C. și N.T. și D.C. și au

solicitat obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liberă

folosință spațiile pe care le ocupă în imobilul situat în București, str. Spiru

Haret nr. 15, sector 1, urmând a fi comparate titlurile de proprietate

prezentate de părți, în drept fiind invocate prev. art. 480 - 481 C. civ.

În motivarea acțiunii,

s-a arătat că imobilul menționat a fost dobândit în proprietate de către

autorul reclamanților - I.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 11256 din 13 iulie 1945, reclamanții fiind unici

moștenitori legali, conform certificatelor de moștenitor nr. 59/1998 și nr.

64/1998.

Acest imobil a fost

naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși tatăl reclamanților era

mic meseriaș și deci, exceptat de la măsura naționalizării și spațiile din

imobil au fost vândute pârâților care le ocupau în calitate de chiriași, în

baza Legii nr. 112/1995, deși reclamanții solicitaseră restituirea în natură.

Au mai arătat

reclamanții și faptul că, după apariția Legii nr. 10/2001 au adresa Primăriei

Municipiului București o notificare prin care au solicitat restituirea în

natură a imobilului în litigiu însă nu au primit niciun răspuns.

În cauză, s-au

formulat de către pârâți cereri de chemare în garanție a Municipiului

București, prin Primarul General și respectiv, a Statului Român prin Ministerul

de Finanțe.

Prin Sentința civilă

nr. 715 din 21 aprilie 2008, Tribunalul București a admis excepția lipsei

calității de reprezentant a avocatei L.P. și a anulat acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții, calea de atac fiind admisă prin Decizia

civilă nr. 864 din 20 noiembrie 2008 de către Tribunalul București, care a

desființat sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă

instanță, pe considerentul că, prin procura nr. 2707/2007, reclamanții își însușesc

faptul semnării cererii de chemare în judecată de către mandatar, iar lipsa

semnăturii cererii se poate complini pe tot parcursul judecății.

Prin Decizia civilă

nr. 2.556/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefundat,

recursul formulat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În rejudecare, prin

Sentința civilă nr. 129 din 31 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și

autoritatea de lucru judecat, ca fiind neîntemeiate.

A respins acțiunea

formulată de reclamanții M.E. și K.I.A., ca neîntemeiată; a respins cererile de

chemare în garanție, ca fiind rămase fără obiect. A obligat reclamanții la 800

RON cheltuieli de judecată parțiale către pârâții V.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut cu privire la excepția de inadmisibilitate a

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariția Legii nr.

10/2001 că, atât prin art. 21 din Constituția României, cât și prin art. 6 din

C.E.D.O. a fost consacrat accesul liber la justiție al fiecărui cetățean membru

al U.E., ca drept fundamental, prevăzându-se că nicio lege nu poate să

îngrădească exercitarea acestui drept.

Pe de altă parte,

art. 20 din Constituția României prevede că, în materia drepturilor

fundamentale ale omului, legile interne trebuie să respecte convențiile

internaționale la care România este parte, iar în caz de conflict are

prioritate norma internațională.

Or, dacă s-ar îngrădi

exercitarea acțiunii în revendicare fondată pe dreptul comun după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acest lucru ar reprezenta o încălcare a dreptului

de proprietate, dar și a principiului liberului acces la justiție.

Totodată s-a avut în

vedere și faptul că Legea nr. 10/2001, ca lege specială cu caracter

reparatoriu, nu prevede vreo interdicție în ceea ce privește introducerea

cererii de revendicare de către proprietarul care a fost anterior deposedat de

bunul său împotriva fostului chiriaș care a cumpărat de la stat imobilul în temeiul

Legii nr. 112/1995, ci Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile

reparatorii în cadrul raportului dintre persoana care se consideră îndreptățită

și organele și unitățile deținătoare ale bunului respectiv, ceea ce înseamnă că

raportul juridic direct dintre vechiul proprietar și cumpărătorul persoană

fizică de la stat rămâne supus în continuare prevederilor codului civil.

Cu privire la cea de

a doua excepție invocată de pârâți privind autoritatea de lucru judecat,

tribunalul a considerat că, în cauză nu sunt întrunite elementele autorității

de lucru judecat potrivit textului menționat, având în vedere că în cadrul

litigiului ce a format obiectul dosarului nr. 5786/2002 și în care s-a

pronunțat de către Tribunalul București Sentința civilă nr. 1.257 din 4

noiembrie 2005, au figurat în calitate de pârâți Statul Român reprezentat prin

C.G.M.B., Primăria sectorului 1, S.C. H.N. S.A. și B.N., în timp ce în dosarul

de față pârâții sunt doar persoane fizice care dețin în proprietate

apartamentele 1 și 3 din imobil, neexistând astfel identitate de părți,

totodată nefiind îndeplinită nici condiția identității de obiect și respectiv

de cauză juridică, de vreme ce prin acțiunea anterioară s-a solicitat instanței

să constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare înfăptuite cu privire

la apartamentul 1 situat în imobilul din str. Spiru Haret nr. 15, sectorul 1 și

restabilirea situației anterioare prin evacuarea actualilor deținători ai

bunului, iar în acțiunea de față se pretinde ca pârâții persoane fizice să fie

obligate la retrocedarea apartamentelor pe care le ocupă, în urma operațiunii

juridice specifică revendicării și anume, compararea titlurilor de proprietate

pe care le dețin. Este adevărat că în cererea precizatoare pe care au depus-o

în cadrul dosarului nr. 5786/2002, reclamanții M. și K. au formulat și un petit

subsidiar privind obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină

proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în imobil și ocupat la acea

dată de către pârâta B.L.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții au promovat prezenta acțiune

în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, indicând ca

temei juridic disp. art. 480 - 481 C. civ., însă criteriile de comparare a

titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante nu sunt stabilite

expres de art. 480 C. civ., ori de actele normative speciale care stabilesc

regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în regimul anterior, ci aceste

criterii au fost propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudență.

În prezenta cauză,

rezultă potrivit înscrisurilor depuse, că pârâții ocupă apartamentele situate

în imobilul din str. Spiru Haret nr. 15, sector 1, în baza unor contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu P.M.B., prin mandatar S.C. H.N. S.A., în temeiul

Legii nr. 112/1995, cu respectarea disp. art. 9 din acest act normativ, la

momentul perfectării acestor convenții nefiind pronunțată o hotărâre

judecătorească prin care să se stabilească faptul că imobilul în litigiu a fost

preluat de către stat fără titlu valabil și, ca atare nu erau aplicabile

prevederile Legii nr. 112/1995.

În condițiile în care

la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare referitor la apartamentele

ocupate în prezent de pârâți, statul avea aparența că este proprietar al

imobilului situat în str. Spiru Haret, sector 1, nefiind pronunțată astfel o

hotărâre care să declare ca fiind nul titlul statului referitor la acest imobil

nu poate fi considerat preferabil titlul de proprietate invocat de reclamanți,

în practica judiciară acordându-se eficiență principiului ocrotirii bunei

credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui bun imobil, principiu care

se regăsește și în prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 modificată,

totodată în acest mod asigurându-se securitatea circuitului civil, precum și

stabilitatea raporturilor juridice.

Cu privire la

situația imobilelor intrate în proprietatea statului în mod abuziv,

jurisprudența C.E.D.O. este în sensul că existența bunului se determină în

funcție de existența unei hotărâri de retrocedare de la pronunțarea acesteia,

foștii proprietari sau moștenitorii lor putând să probeze faptul că aveau

"o speranță legitimă" cu privire la proprietatea bunului pe care îl

revendică, fiind astfel proprietarii unui bun actual în condițiile stabilite de

art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, ori în speță nu s-a

pronunțat o hotărâre de retrocedare.

Pe de altă parte, nu

poate fi ignorată Sentința civilă nr. 1.250 din 4 noiembrie 2005 pronunțată de

Tribunalul București în dosarul nr. 5786/2002 și menținută de Curtea de Apel

București prin Decizia civilă nr. 534 din 11 septembrie 2007, hotărâre prin

care, admițându-se în parte acțiunea introdusă de reclamanții M. și K. și

constatându-se că imobilul din str. Spiru Haret nr. 15, sectorul 1 a trecut în

proprietatea statului în mod abuziv, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul

București prin Primarul General la plata de despăgubiri prin echivalent, în

condițiile Legii nr. 10/2001 modificată, totodată instanța respingând cererea

de anulare a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4.238/1997 încheiat de

pârâta Butucel referitor la apartamentul nr. 1 din imobilul menționat.

Împrejurarea că

reclamanții nu au atacat cu apel la instanța superioară de control judiciar

sentința pronunțată de Tribunalul București, iar în cadrul procesului

desfășurat la tribunal au depus cea de a doua cerere precizatoare la data de 18

martie 2005, solicitând obligarea pârâtului Municipiului București la

întocmirea formalităților prevăzute de lege în vederea restituirii în

echivalent bănesc a contravalorii imobilului în litigiu, alcătuit din 3

apartamente este de natură să pună în evidență calea pe care au înțeles să o

adopte reclamanții privitor la acest imobil.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamanți M.I.E. și K.I.A., solicitând schimbarea

în tot a soluției pronunțate de Tribunalul București și pe fond, admiterea

acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivare apelului,

s-a susținut, în esență, că textul art. 1 din Legea nr. 112/1995 circumscrie

domeniul de aplicare a legii la imobilele aflate în patrimoniul statului cu

titlu și aceasta ca urmare a Deciziei nr. 73/1995 pronunțată de Curtea

Constituțională. A considera că prevederile Legii nr. 112/1995 (vânzarea către

chiriași a spațiilor ce le ocupă cu acest titlu) se aplică și imobilelor

deținute de stat fără titlu ar însemnă recunoașterea acestei legi un efect

constitutiv de drept de proprietate în favoarea statului, cu consecința

posibilității de a dispune de bunul dobândit prin abuz, vânzându-l.

Deci, ceea ce impune

textul de lege ca o condiție pentru a fi vândut imobilul chiriașilor este

deținerea acestuia de către stat cu un titlu valabil.

Or, reclamanții au

dovedit, cu actele depuse în dosar că, tatăl lor, M.I., muncitor, era exceptat,

de art. II din Decretul nr. 92/1950 de la naționalizare. Situație în care

menționarea părintelui acestora în lista anexă a Decretului 92/1950 a

constituit o dublă încălcare a legii: a fost încălcată Constituția din 1948,

care garanta dreptul de proprietate și a fost încălcat art. II din Decretul

92/1950, care excepta de la naționalizare imobilele aparținând muncitorilor -

categorie din care făcea parte tatăl reclamanților.

Apelanții-reclamanți

au solicitat să se aprecieze susținerile făcute până acum drept o critică adusă

sentinței instanței de fond care, așa cum au arătat, a introdus un criteriu

inedit, necuprins într-un text de lege, nesusținut de doctrină, nefolosit, ca

argument, de practica judiciară, anume existența unei hotărâri care să

stabilească preluarea abuzivă a imobilului pentru a considera că, actul

încheiat de intimați și stat, prin instituțiile abilitate, are deplină

valabilitate și trebuie considerat ca având capabilitate a de a transmite

dreptul de proprietate.

Argumentul invocat de

judecătorul fondului: nepronunțarea unei hotărâri judecătorești care să

constate preluarea în mod abuziv a imobilului în patrimoniul statului este nu

numai în contradicție cu norma legală, dar este și contrazis de actele de la

dosar.

Preluarea abuzivă a

imobilului în patrimoniul statului a fost probată chiar și de pârâții persoane

fizice care, invocând autoritatea de lucru judecat, au depus la dosar Sentința

civilă nr. 1257 din 4 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în dosar nr. 5786/2002, confirmată de Decizia civilă nr. 534 din

11 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, care "constată

că imobilul situat în București, str. Spiru Haret nr. 15 sector 1 (teren și

construcție) fosta proprietate a autorilor reclamanților a trecut în

proprietatea statului, în mod abuziv."

Apelanții reclamanți

au mai arătat că, o transpunere corectă a practicii Curții Europene a

Drepturilor Omului de către judecătorul ce a pronunțat hotărârea ce o atacă ar

fi constat în considerarea Sentinței civile nr. 1250 din 04 noiembrie 2005,

pronunțată de Tribunal și menținută de Curtea de Apel ca generatoare a unei

"speranțe legitime" de natură a justifica admiterea acțiunii.

Soluția solicitată,

de admitere a acțiunii în revendicare, ar fi trebuit apreciată de judecătorul

fondului și, întrucât nu a făcut-o, solicită să o facă prezenta instanță și în

raport de situația de fapt reținută de C.E.D.O. privind ineficiența măsurilor

adoptate de stat de reparare a nedreptăților comise de regimul comunist, dar și

continuarea practicării abuzurilor față de cei deposedați prin nerestituirea în

natură a imobilelor reclamate.

Apelanții reclamanți

au solicitat să se observe că măsurile conținute de normele în vigoare, ce au

introdus o verigă în plus în lanțul autorităților ce apreciază asupra

întinderii despăgubirilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

care reapreciază actele dosarului, îndepărtează spre un viitor incert, ca dată,

speranța foștilor proprietari de a obține realizarea unui drept recunoscut.

În schimb,

restituirea prețului de piață al apartamentului cumpărat de chiriași de la un

vânzător ce nu-l deținea în baza unui titlu valabil se obține în baza unei

hotărâri judecătorești la capătul unui proces ce poate dura cel mult 2 ani.

Totodată, reclamanții

au învederat faptul că, în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu respectarea strictă

a prevederilor actului normativ, care în art. 1 circumscrie aplicabilitatea

normelor ce le conține la imobilele preluate cu titlu în patrimoniul statului,

aceștia au cerut retrocedarea în natură a imobilului în litigiu. Fără să i se

răspundă la solicitarea făcută, spații din clădire au fost înstrăinate către

chiriași. Dovada formulării cererii de retrocedare în natură a imobilului în

temeiul Legii nr. 112/1995, depusă la dosar, nu a fost avută în vedere de

judecătorul fondului, dar nici înlăturarea acestei probe nu a fost argumentată,

împrejurare care se constituie într-un îndoit motiv de apel: nemotivarea

înlăturării unei probe și pronunțarea unei hotărâri care nu a ținut cont de

toate lucrările dosarului.

Prin Decizia nr. 793A

din data de 10 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

reclamanților.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat, în ceea ce privește primul motiv de apel,

referitor la caracterul nevalabil al titlului statului asupra imobilului, că

această critică este lipsită, actualmente, de finalitate, având în vedere că

prin Sentința civilă nr. 1257/2005 a Tribunalului București, definitivă prin

Decizia civilă nr. 534/2007 a Curții de Apel București s-a constatat cu putere

de lucru judecat caracterul abuziv al preluării cu privire la întregul imobil

(teren și construcție, așa cum este în mod expres menționat în dispozitivul

sentinței), situat în București, str. Spiru Haret nr. 15, sector 1.

În ceea ce privește

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimații pârâți,

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, curtea de apel a reținut că, în

privința apartamentului nr. 1, ocupat în prezent de pârâții V.L. și V.N.,

succesorii în drepturi ai lui B.L., soția supraviețuitoare a lui B.N.

(cumpărătorul apartamentului în baza Legii nr. 112/1995), apelanții reclamanți

au formulat o acțiune în constatarea nulității actului de înstrăinare, care a

fost respinsă în mod definitiv prin hotărârile judecătorești anterior

menționate, confirmându-se în acest fel validitatea contractului, ce reprezintă

titlul de proprietate al intimaților pârâți. Față de puterea de lucru judecat a

acestor hotărâri judecătorești, instanța de apel a apreciat că nu poate

reexamina în acest cadru procesual, problema conformității cu prevederile Legii

nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare, ce a avut ca obiect apartamentul

nr. 1 din imobilul în litigiu.

În privința

celorlalte apartamente, curtea de apel a constatat că apelanții reclamanții nu

au solicitat constatarea nulități absolute a actelor de înstrăinare către

ceilalți intimați pârâți, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Prin

expirarea termenului special de prescripție, stabilit de alineatul final al

acestui text de lege, actele de înstrăinare ale apartamentelor în litigiu s-au

consolidat, astfel că aspectele legate de respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995

la încheierea actelor de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză (pe cale

incidentală) în prezenta cauză.

Având în vedere că

imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada

regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în

considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile

stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în

interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect

și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul

proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea de apel a

reținut că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, așa

cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la

concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să

beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de

proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la

restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și

jurisprudența C.E.D.O.

Pe cale de

consecință, pentru a răspunde criticilor formulate de către reclamanți, curtea

de apel a apreciat necesar să examineze dacă reclamanții dețin sau nu un bun în

sensul C.E.D.O. și care este conținutul valorii patrimoniale de care se

prevalează reclamanții apelanți.

Pentru a clarifica

chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun

față de Legea nr. 10/2001, curtea de apel a avut în vedere faptul că Legea nr.

10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor

pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în

perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ

prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea

specială și acțiunea de drept comun, instanța de apel a constatat că Legea nr.

10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse

anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un

drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în

revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea

suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii

Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este

adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari

și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995,

decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în

condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curtea de

Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru

persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv

preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea în

revendicare este de plano exclusă, ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii

nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul

derogă de la general, instanța supremă a stabilit că, în concursul dintre Legea

nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp,

instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării

acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr.

10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere

a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture

neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța

supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei

acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de

existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea

unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6

din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept

componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului

judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Pe cale de

consecință, având în vedere că reclamanții au făcut demersuri pentru

restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi,

prevalându-se de legile speciale de reparație, curtea de apel a reținut că

aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de

protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.,

motiv pentru care nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul

acestui interes patrimonial, vor fi avute în vedere criteriile stabilite de

instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior

menționată.

În ceea ce privește

chestiunea existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților,

curtea de apel a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României.

Noțiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate

rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar,

partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra

României).

Tot sub incidența

acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de

recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost

preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al

dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele

statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o

astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului

proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în

acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la cele

reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, instanța de apel

a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de

asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol

Adițional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior

recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această

concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea

patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la C.E.D.O., se poate identifica și în situația în care fostul

proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale

de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din

1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această

ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste

dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili

în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea

ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca

făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în

vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui

principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al

preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui

principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce

măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea

acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală,

expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea

Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de

speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care

interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de

bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe

acest aspect.

Dând curs acestor

linii directoare care se desprind din jurisprudența C.E.D.O., în ipoteza în

care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de

reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr.

10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând

câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul

dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de

admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului,

curtea de apel a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar

cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea

acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanții

apelanți au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după

căderea regimului comunist, formulând notificare atât în baza prevederilor

Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluționată, cât și în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, cu

mențiunea că în privința apartamentelor nr. 1, 2 și 3 din imobil (care formează

obiectul prezentei cauze), prin Sentința civilă nr. 1257/2005 a Tribunalului

București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 534/2007 a Curții de Apel

București și rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2.027/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a dispus obligarea Municipiului București la

acordarea de despăgubiri, în condițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005 și având în vedere că acțiunea în

revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr.

10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că reclamanții apelanți se pot

prevala de un interes patrimonial, care intră în noțiunea de bun, consacrată de

prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

În ceea ce privește

conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții, curtea de

apel a constatat că este vorba de un drept de despăgubiri (un drept de

creanță), realizabil prin procedura reglementată de dispozițiile Legii nr.

247/2005.

De asemenea, trebuie

luat în considerare și faptul că intimații pârâți sunt titularii actuali ai

dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dovedit prin

contractele de vânzare cumpărare perfectate în temeiul dispozițiilor Legii nr.

112/1995, a căror valabilitate, nu a fost contestată pe calea unei acțiuni în

constatarea nulității absolute, în ceea ce privește apartamentele 2 și 3 din

imobil, iar cu privire la apartamentul nr. 1, o astfel de acțiune a fost în mod

irevocabil respinsă, ca nefondată. Pe cale de consecință, intimații pârâți se

pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul

de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

Raportându-se la

prevederile Legii nr. 10/2001, care se completează cu cele ale Legii nr.

247/2005, sub aspectul plății despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii

prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă,

curtea de apel a constat că, în sistemul reparatoriu al legii speciale,

reclamanții nu sunt îndreptățiți la retrocedarea în natură a apartamentelor

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea cerințelor acestui act

normativ.

Dând eficiență

prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să

primească măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum s-a statuat prin

hotărârile la care s-a făcut referire în cele ce preced.

În ceea ce privește

despăgubirile pe care legea specială le recunoaște în favoarea reclamanților

pentru apartamentul în litigiu, curtea a reținut că acordarea acestora se

realizează în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII. Așa cum rezultă din

dispozițiile anterior menționate, Municipiul București a fost obligat să acorde

măsurile reparatorii prin echivalent, urmând ca dosarul administrativ să fie

trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piață a

apartamentului. Pe lângă această Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida

sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la

propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.

În vederea plății

despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de

plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său

fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite

întreprinderi. Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și

se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă

capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele

îndreptățite într-un termen rezonabil, curtea de apel a apreciat că în momentul

de față, se impune a se observa dacă acest fond a început să funcționeze de o

manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri

efective, cum statuează Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea

pronunțată în cauza Faimblat contra României.

În orice caz,

listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de

eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect

căruia instanța de recurs înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul

context legislativ. Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și

aspectele în privința cărora compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenția

este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii

speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus

pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare.

De asemenea pentru a

stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se

prevalează reclamanții, curtea de apel a avut în vedere și cele statuate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu contra

României, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare

pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra

imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii

condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană

statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată

ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea

imobilului, reținând în esență, că interesul patrimonial al fostului proprietar

este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce

preced.

Este adevărat că în

speța dedusă judecății în prezentul dosar, reclamanții sunt în posesia unei

hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al

titlului statului, astfel că instanța de apel apreciază că cele stabilite de

instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se

poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul

Convenției (sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la

restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre

judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi

dispus retrocedarea imobilului.

Dând eficiență

tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte

din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, instanța de

apel a constatat că reclamanții au un interes patrimonial care intră în sfera

de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.,

reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea

apartamentului revendicat, acesta fiind nivelul actual la care legea specială

înțelege să acorde o reparație echitabilă.

Având în vedere că

specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea

titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în

revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului

comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului

unei părți sunt stabilite de instanța supremă în Decizia civilă nr. 33/2008

pronunțată în interesul legii.

Astfel se impune a

fi analizate și următoarele aspecte: securitatea și stabilitatea circuitului

juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce

aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum și necesitatea

protejării bunei credinței a dobânditorului cu titlu oneros.

Primele două cerințe

referitoare la caracterul convențional al Legii nr. 10/2001, precum și

existența unui bun în sensul C.E.D.O. a fost deja examinată în privința ambelor

părți, curtea reținând că ambele părți se pot prevala de un bun în sensul

Convenției și constatând totodată că se află în situația de a stabili

preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare și a celorlalte

criterii.

De asemenea, instanța

supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care

imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar instanța de judecată

a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul, cât și

pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării se

convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea

readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Concepția instanței

supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior

menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei

reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat

prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe

care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni

stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în

cauza Atanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate

legală și reală pentru fostul proprietar, de a obține o reparație echitabilă,

care să răspundă principiului proporționalității, atât sub aspectul cuantumului

despăgubirii, cât și din punct de vedere al timpului de acordare a acesteia.

De remarcat este

faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a

recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de

nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment

un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație

statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și

eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în

cazul înstrăinării imobilului, conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, către

fostul chiriaș.

Având în vedere că

hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește

procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a

despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, curtea de apel a apreciat că

nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de

judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol

Adițional la C.E.D.O.

Această soluție se

impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți,

în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu

se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și

se respectă protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a

cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Pe cale de

consecință, sintetizând, instanța de apel a reținut că reclamanții apelanți

sunt deținătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidență

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., constând

într-un drept de creanță, reprezentat de despăgubirile bănești pe care le va

primi în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că apelanții nu au un

drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării,

în condițiile în care pârâții sunt beneficiarii unui bun în sensul Convenției,

sub forma dreptului de proprietate.

Cu privire la cea

de-al doilea motiv de apel formulat de reclamanți, curtea a considerat că, prin

considerentele expuse anterior, a tranșat această critică, răspunzând

apelanților în ce măsură aceștia se pot prevala de existența unui bun în sensul

Convenției și care este conținutul juridic concret, raportat la situația de

fapt și de drept din speța de față, al acestui concept autonom cu care operează

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când evaluează existența unei

violări a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

De asemenea, curtea a

evidențiat în raționamentul pe care l-a făcut în cele ce preced, modalitatea în

care trebuie dat relevanță jurisprudenței C.E.D.O. în materia restituirii

proprietăților imobiliare în fostele state comuniste, inclusiv sub aspectul

ineficiență sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, în ceea ce

privește acordarea unei reparații echitabile.

Apreciind că a

răspuns la toate criticile formulate de apelanții reclamanți, instanța de apel

a reținut că acțiunea în revendicare a fostului proprietar este admisibilă, iar

modul în care a fost soluționată de instanța de fond este corect, deoarece s-a

acordat semnificația cuvenită (așa cum rezultă din cele statuate de instanța

supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii) faptului

că și pârâții, în calitate de foști chiriași, cumpărători ai imobilului în temeiul

Legii nr. 112/1995 dețin un bun în sensul Convenției, reprezentat de dreptul de

proprietate asupra imobilului, în condițiile în care reclamanților nu li se

poate recunoaște decât un interes patrimonial, ce îmbracă forma unui drept de

creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului, iar preferabilitatea

titlurilor prezentate de părți trebuie examinate cu luarea în considerare a

tuturor criteriilor stabilite de Înalta Curte prin decizia anterior menționată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.I.E. și K.I.A., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a

hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței

Tribunalului București și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că instanțele ce s-au pronunțat în cauză au

încălcat prevederile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Legea nr. 112/1995,

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale.

Recurenții au dovedit

că imobilul din București, str. Spiru Haret nr. 15, a aparținut părinților lor,

M.I. și M.O. și că sunt singurii moștenitori ai acestora.

Au dovedit

recurenții, de asemenea, că au formulat cerere, în temeiul Legii nr. 112/1995,

de restituire în natură a imobilului, întemeiați pe împrejurarea că acesta a

fost preluat în patrimoniul statului cu încălcarea Constituției din 1948, dar

chiar și a Decretului nr. 92/1950 care, în art. II exceptă de la măsura

naționalizării categoria de persoane din care făcea parte și tatăl

reclamanților, adică pe muncitori.

Au dovedit

recurenții, de asemenea, că în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat Primăria

Municipiului din București, cererea de restituire în natură a imobilului,

motivați de prevederile art. 2 alin. (2) din actul normativ care dispunea ca

proprietarii imobilelor preluate în patrimoniul statului fără titlu valabil

sunt considerați că nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra

bunurilor de care au fost deposedați în mod abuziv. Au depus și o hotărâre

judecătorească pronunțată în 2005 - Sentința civilă nr. 1.257 din 4 noiembrie

2005, definitivă și irevocabilă, de constatare că preluarea imobilului din

București, str. Spiru Haret nr. 15, în patrimoniul statului a fost una abuzivă.

Au arătat recurenții,

în continuare, susținând admiterea acțiunii în revendicare că, întrucât așa cum

au dovedit că preluarea imobilului în patrimoniul statului a fost făcută cu

încălcarea legii și deci deținut de stat fără un titlu valabil, nu putea fi

înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașilor, față de prevederile art.

1 din actul normativ care limita doar la imobilele deținute de stat cu titlu

valabil ca făcând parte din categoria celor ce puteau fi vândute.

Au subliniat

recurenții, în apărările făcute că, vinderea către chiriași, în temeiul Legii

nr. 112/1995 a unor spatii din imobilul preluat legal în patrimonial statului

echivalează (și în opinia Curții Constituționale conținută în Decizia nr.

73/1995) cu recunoașterea actului deposedării a unui efect constitutiv de drept

de proprietate cu consecința posibilității transmiterii acestuia, ceea ce este

neconstituțional, ceea ce constituie o încălcare a dreptului de proprietate al

reclamanților, o ingerință a statului în sfera acestui drept.

Dar, invocarea

nelegalității actelor de vânzare cumpărare de către chiriași a spațiilor ce le

ocupau, în calitate de chiriași, au făcut-o recurenții în finalitatea

sublinierii deficienței acestora și a handicapului creat, prin încălcarea

legii, în fața titlului exhibat de reclamanți, titlu constituit cu respectarea

legilor în vigoare la data întocmirii, având un vânzător legitimat legal,

dobândind proprietatea la un preț echitabil.

Cu privire la aspectul

existenței în patrimoniul reclamanților a unui bun în sensul Convenției, Curtea

de Apel a constatat că reclamanții au formulat cereri de retrocedare a

imobilului, atât în temeiul Legii nr. 112/ 1995, cât și a Legii nr. 10/2001,

cereri nesoluționate nici azi; că printr-o hotărâre judecătorească pronunțată

în 2005 (Sentința civilă nr. 1257/2005, definitivă și irevocabilă) s-a statuat

că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului printr-un abuz; că acțiunea

în revendicare asupra căreia trebuia să se pronunțe a fost promovată înainte de

modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, Curtea de Apel

concluzionează că reclamanții au un "interes patrimonial care intră în

noțiunea de bun consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție, dar că ... conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează

reclamanții, Curtea constată că este vorba de un drept de despăgubirii."

Stabilind că

reclamanții au un "interes patrimonial" care intră în noțiunea de bun

ocrotit de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, curtea ar fi

trebuit să se pronunțe asupra neconvenționalității noii legi având în vedere

că:

Art. 45 din Legea nr.

10/2001 instituie nu numai o protecție pentru contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 ci, prin cuprinderea sub umbrela

legalizării a tuturor actelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

constituie și un criteriu de preferință a acestora, față de titlul

proprietarului deposedat abuziv. Și aceasta în condițiile în care proprietarul

cu un titlu legal întocmit nu poate, decât să beneficieze, potrivit art. 18 din

Legea nr. 10/2001, de măsuri reparatorii în echivalent.

Confruntată cu

numeroasele cereri privind mecanismul de retrocedare reglementat de Legea nr.

10/2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că accesul

proprietarilor la acțiunea de redobândire a proprietății oferit de actul

normativ este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un

interval rezonabil la restituirea prin plată a unei despăgubiri:

"Curtea își

reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu

funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu

acordarea efectivă a unei despăgubiri."

Ineficiența

sistemului de despăgubiri reglementat prin Legea nr. 10/2001, sesizat de Curtea

Europeană încă înainte de apariția Legii nr. 247/2005, s-a accentuat și mai

mult după edictarea actului normativ.

Intervalul de timp în

care persoana îndreptățită să obțină despăgubirea recunoscută de lege s-a

lungit și mai mult prin introducerea unui organism nou, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor care reanalizează cazul, dispune evaluarea imobilului

pentru a emite decizie privitoare la titlul de despăgubire.

La ora actuală

situația este și mai gravă, întrucât resursele financiare, instituite prin

Legea nr. 247/2005 pentru acordarea de reparații bănești, prin Fondul

Proprietatea sunt complet epuizate.

Și atunci, dat fiind

caracterul său esențial ineficace, cum a fost reținute de mult de contenciosul

european, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o

cale efectivă de obținere a unor despăgubiri.

Dovada ineficienței

prezentate o constituie neobținerea oricărei modalități de retrocedare a

imobilului până azi, deși reclamanții au obținut încă din 2005 o hotărâre

judecătorească (nr. 1257/2005, definitivă și irevocabilă) în care li se

recunoaște acest drept.

Privind speța din

acest punct de vedere, ce constituie realitatea noastră socială și juridică,

instanțele ce s-au pronunțat în cauză ar fi trebuit să ajungă la constatarea

neconvenționalității legii noi, la faptul că principiile "specialia

generalibus derogant" și "electa una via non datur recursus al

alteram" sunt aplicabile numai într-un sistem procesual viabil, efectiv și

nu într-unul fundamental ineficient.

Urmare a acestei

constatări, reținută în numeroase hotărâri pronunțate de C.E.D.O., Curtea de

Apel ar fi trebuit să recunoască reclamanților accesul la un proces în care,

demonstrând dreptul acestora asupra imobilului, au solicitat soluționarea

încălcării acestuia.

Reiterând, susțin

recurenții că ineficacitatea mecanismului de despăgubire instituit de Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005, cunoscut și recunoscut de mai mult timp,

agravată sau, mai corect, anulat prin epuizarea fondului trebuia să determine

judecătorii la o reevaluare a speței ce o aveau de soluționat, a acțiunii în

revendicare, a modalității concrete de reparare a prejudiciului creat prin

deposedarea abuzivă a familiei recurenților de bunul reclamat și să constate

neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001 în raport cu dreptul ocrotit de art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenție, drept pe care au încercat să-l

dobândească reclamanții prin acțiunea în revendicare, mijlocul cel mai eficace de

apărare.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 33/2008, reținând admisibilitatea acțiunii în

revendicare, dispune analizarea cererii și sub aspectul neafectării securității

circuitului civil, prin admiterea acțiunii în revendicare, atât în privința

reclamantului cât și a pârâtului.

Indiferent de soluția

ce se va pronunța, securitatea raporturilor ridice va fi afectată.

Dar, având în vedere

ineficacitatea și, la această oră, inexistența, imposibilitatea funcționarii

mecanismului de retrocedare în echivalent a bunului de care au fost deposedați

reclamanții (ca urmare a epuizării fondului creat în acest scop) în

contrapondere cu sistemul viabil de despăgubire a chiriașilor reglementat de

Legea nr. 1/2009, trebuie să se rețină că, prin admiterea acțiunii în

revendicare, circuitul civil este mai puțin afectat.

Decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție impune și cercetarea, în

cadrul acțiunii în revendicare, a neatingerii unui alt drept de proprietate

prin