ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5820/2011

Asupra recursului

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată

pe rolul acestei instanțe la data de 21 iulie 2011, petentul N.N. a solicitat suspendarea

executării Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Ministerul Finanțelor Publice

- Agenția Națională de Administrare Fiscală București, până la soluționarea definitivă

și irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ privitoare la anularea Ordinului

nr. 2253 din 23 iunie 2011.

de apel

Prin sentința

nr. 267 din 05 august 2011 a Curții de Apel Suceava a fost respinsă excepția inadmisibilității,

invocată de intimat prin întâmpinare și a fost respinsă cererea de suspendare a

Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011, formulată de petentul N.N., în contradictoriu

cu intimatul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală

București, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că excepția inadmisibilității cererii de suspendare

este nefondată, raportat la prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât

dispoziția legală condiționează admisibilitatea cererii de suspendare de sesizarea

autorității emitente sau a celei ierarhic superioare, dacă aceasta există, cu plângerea

prealabilă prin care solicită revocarea, în tot sau în parte, a actului administrativ.

Instanța de fond

a reținut că, dispozițiile art. 7 din lege, la care fac trimitere prevederile

art. 14, nu stabilesc condiții speciale de comunicare a plângerii prealabile. Prin

urmare, sunt aplicabile dispozițiile generale privind comunicarea actelor de procedură

prevăzute de art. 86 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că această procedură este

îndeplinită și atunci când se realizează prin mijloace ce asigură transmiterea textului

actului și confirmarea primirii acestuia.

Or, reclamantul

a făcut dovada comunicării prin fax și prin scrisoare recomandată a plângerii, fiind

atașată și dovada recepționării ei de către pârâtă. Interpretarea că acest mod de

comunicare nu corespunde noțiunii de „sesizare” a emitentului, în sensul art. 14

din lege, ar fi excesivă și ar conduce la o încălcare a art. 21 din Constituție

care garantează accesul la justiție și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Instanța a respins

și cererea pârâtei de constatare a acțiunii ca fiind lipsită de obiect.

Sub acest aspect,

Curtea reține că obiectul cererii de chemare în judecată este suspendarea executării

Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală București.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că lipsa de obiect a cererii, ca apărare de fond în sensul

restrâns al noțiunii, poate fi invocată atunci când pe parcursul judecării cererii

realizează, îndeplinește pretenția reclamantului. Or, nu există niciun element din

care să rezulte că pârâtul ar fi suspendat executarea ordinului. Ceea ce se invocă

de fapt, motivat prin executarea actului administrativ, este lipsa de obiect a suspendării,

care nu se confundă cu lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cererii

de suspendare, Curtea reține că premisa suspendării unui act administrativ, care

se bucură de prezumția de legalitate, este că acest act nu și-a produs sau nu și-a

produs în întregime efectele.

Din analiza Ordinului

nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală București rezultă că obiectul de reglementare

al acestuia privește aprobarea structurii organizatorice, prin stabilirea numărului

maxim de posturi pentru Comisariatul General al Gărzii Financiare, secțiilor județene

și a municipiului București și aprobarea noilor state defuncții. Aceste dispoziții

au intrat în vigoare începând cu data de 25 iulie 2011.

De asemenea, prin

același ordin, s-a aprobat Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea examenului

de testare profesională a funcționarilor publici, ultima probă desfașurându-se la

data de 15 iulie 2011.

Prin urmare, instanța

a reținut că efectele actului administrativ s-au produs anterior judecării cererii

de suspendare.

Deoarece premisa

cererii de suspendare o constituie împrejurarea că actul administrativ să fie susceptibil

de executare, adică să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a fi realizate

prin cererea de suspendare, executarea actului administrativ înainte de sesizarea

instanței, (sau după sesizarea acesteia, cum e cazul în speță), lipsește reclamantul

de îndreptățirea de a mai cere suspendarea.

Faptul că reclamantul

a contestat legalitatea ordinului sau rezultatele examenului, nu înlătură situația

prezentată.

Nici împrejurarea

că deciziile de eliberare din funcție sau de numire în funcția publică de execuție

nu au fost emise sau nu au fost comunicate reclamantului, nu înlătură executarea

tuturor efectelor ordinului, problema emiterii acestor acte administrative individuale,

fiind reglementată de dispozițiile Legii nr. 188/1999 și nu de dispozițiile actului

a cărui suspendare s-a cerut.

Executarea ordinului

înainte de judecarea cererii de suspendare și respingerea cererii reclamantului

pentru acest motiv, a făcut inutilă cercetarea de către instanța de fond a îndeplinirii

condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 544/2004.

de N.N.

Recurentul a criticat

hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, apreciind că atâta timp

cât până la data judecării cauzei nu s-au emis deciziile de încetare a raporturilor

de muncă cu intimata, ordinul este susceptibil de a produce efecte juridice vătămătoare

pentru recurent, arătând că actul administrativ atacat nu și-a epuizat efectele.

S-a arătat că

ordinul atacat a fost emis, dar nu a intrat în vigoare.

Recurentul a arătat

că, prin respingerea cererii de suspendare, instanța a permis producerea efectelor

unui act nelegal, ce nu a intrat în vigoare, iar prin aceasta a atins fondul cauzei,

permițând derularea efectelor devastatoare ale unui act nelegal și continuarea efectelor

acestuia existând o îndoială serioasă asupra prezumției de nelegalitate.

Recurentul a arătat

că ordinul a fost emis în baza Legii nr. 188/1999, însă cu încălcarea dispozițiilor

art. 27 și urm., art. 99 alin. (1) din actul normativ invocat, arătând că a fost

obligat să concureze pentru ocuparea unui post care nu era vacant, întrucât era

ocupat de recurent.

S-a arătat că

ordinul atacat nu respectă principiul ierarhiei actelor normative, instituit de

dispozițiile Legii nr. 24/2008 și nici dispozițiile ce impun ca proiectul și actul

normativ să fie corelat cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului

și ale protocoalelor adiționale, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Astfel, recurentul

a precizat că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actului

administrativ, întrucât cazul bine justificat a fost argumentat în sensul că există

o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului, iar paguba iminentă rezultă

din punerea în executare a ordinului atacat.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele

de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele

ce urmează:

Înalta Curte va

menține soluția dată de instanța de fond cererii de suspendare formulată în cauză,

de respingere ca neîntemeiată, întrucât dezlegarea dată cererii introductive la

instanță este corectă, însă motivarea instanței de fond va fi înlocuită cu motivarea

dată de Înalta Curte, prin decizia de față.

Înalta Curte a

reținut că ordinul nr. 2253/2011 a fost emis de autoritatea pârâtă în temeiul prevederilor

art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (4) și (5) și art. 12 alin. (3) din H.G. nr. 109/2009

privind organizarea și funcționarea Agenția Națională de Administrare Fiscală și

ale art. 2 alin. (3) și (5) din H.G. nr. 1324/2009 privind organizarea și funcționarea

Gărzii Financiare, cu modificările și completările ulterioare.

Prin ordinul

nr. 2253/2011, Agenția Națională de Administrare Fiscală a aprobat structura organizatorică

și statele de funcții ale Gărzii Financiare, Comisariatul general și Secțiile teritoriale,

începând cu data de 25 iulie 2011, situație necontestată în cauză.

Într-adevăr, potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate

să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte

cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația

în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două

condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube

iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz

bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură

să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența

sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut

că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui

act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de

nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ,

ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau

de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de

legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă

cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte

ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea

competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate

neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului

administrativ în calea recursului administrativ.

De asemenea, din

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă

are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau

imposibil de reparat, condiție inexistentă în cazul unei diminuări salariale, care

poate fi recuperată.

Reținând că recurentul

nu a indicat motive de casare sau modificare a sentinței atacate, Înalta Curte în

temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de N.N. împotriva sentinței nr. 267 din 05 august 2011 a Curții de Apel

Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 decembrie 2011.