ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5820/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 21 iulie 2011, petentul N.N. a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală București, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ privitoare la anularea Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011. 2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 267 din 05 august 2011 a Curții de Apel Suceava a fost respinsă excepția inadmisibilității, invocată de intimat prin întâmpinare și a fost respinsă cererea de suspendare a Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011, formulată de petentul N.N., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală București, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că excepția inadmisibilității cererii de suspendare este nefondată, raportat la prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât dispoziția legală condiționează admisibilitatea cererii de suspendare de sesizarea autorității emitente sau a celei ierarhic superioare, dacă aceasta există, cu plângerea prealabilă prin care solicită revocarea, în tot sau în parte, a actului administrativ. Instanța de fond a reținut că, dispozițiile art. 7 din lege, la care fac trimitere prevederile art. 14, nu stabilesc condiții speciale de comunicare a plângerii prealabile. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile generale privind comunicarea actelor de procedură prevăzute de art. 86 alin. (3) C. proc.

civ., care prevăd că această procedură este îndeplinită și atunci când se realizează prin mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Or, reclamantul a făcut dovada comunicării prin fax și prin scrisoare recomandată a plângerii, fiind atașată și dovada recepționării ei de către pârâtă. Interpretarea că acest mod de comunicare nu corespunde noțiunii de „sesizare” a emitentului, în sensul art. 14 din lege, ar fi excesivă și ar conduce la o încălcare a art. 21 din Constituție care garantează accesul la justiție și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Instanța a respins și cererea pârâtei de constatare a acțiunii ca fiind lipsită de obiect.

Sub acest aspect, Curtea reține că obiectul cererii de chemare în judecată este suspendarea executării Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală București. Instanța de primă jurisdicție a reținut că lipsa de obiect a cererii, ca apărare de fond în sensul restrâns al noțiunii, poate fi invocată atunci când pe parcursul judecării cererii realizează, îndeplinește pretenția reclamantului. Or, nu există niciun element din care să rezulte că pârâtul ar fi suspendat executarea ordinului. Ceea ce se invocă de fapt, motivat prin executarea actului administrativ, este lipsa de obiect a suspendării, care nu se confundă cu lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cererii de suspendare, Curtea reține că premisa suspendării unui act administrativ, care se bucură de prezumția de legalitate, este că acest act nu și-a produs sau nu și-a produs în întregime efectele. Din analiza Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală București rezultă că obiectul de reglementare al acestuia privește aprobarea structurii organizatorice, prin stabilirea numărului maxim de posturi pentru Comisariatul General al Gărzii Financiare, secțiilor județene și a municipiului București și aprobarea noilor state defuncții.

Aceste dispoziții au intrat în vigoare începând cu data de 25 iulie 2011. De asemenea, prin același ordin, s-a aprobat Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea examenului de testare profesională a funcționarilor publici, ultima probă desfașurându-se la data de 15 iulie 2011. Prin urmare, instanța a reținut că efectele actului administrativ s-au produs anterior judecării cererii de suspendare. Deoarece premisa cererii de suspendare o constituie împrejurarea că actul administrativ să fie susceptibil de executare, adică să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a fi realizate prin cererea de suspendare, executarea actului administrativ înainte de sesizarea instanței, (sau după sesizarea acesteia, cum e cazul în speță), lipsește reclamantul de îndreptățirea de a mai cere suspendarea.

Faptul că reclamantul a contestat legalitatea ordinului sau rezultatele examenului, nu înlătură situația prezentată. Nici împrejurarea că deciziile de eliberare din funcție sau de numire în funcția publică de execuție nu au fost emise sau nu au fost comunicate reclamantului, nu înlătură executarea tuturor efectelor ordinului, problema emiterii acestor acte administrative individuale, fiind reglementată de dispozițiile Legii nr. 188/1999 și nu de dispozițiile actului a cărui suspendare s-a cerut. Executarea ordinului înainte de judecarea cererii de suspendare și respingerea cererii reclamantului pentru acest motiv, a făcut inutilă cercetarea de către instanța de fond a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 544/2004.

2. Recursul declarat de N.N. Recurentul a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, apreciind că atâta timp cât până la data judecării cauzei nu s-au emis deciziile de încetare a raporturilor de muncă cu intimata, ordinul este susceptibil de a produce efecte juridice vătămătoare pentru recurent, arătând că actul administrativ atacat nu și-a epuizat efectele. S-a arătat că ordinul atacat a fost emis, dar nu a intrat în vigoare. Recurentul a arătat că, prin respingerea cererii de suspendare, instanța a permis producerea efectelor unui act nelegal, ce nu a intrat în vigoare, iar prin aceasta a atins fondul cauzei, permițând derularea efectelor devastatoare ale unui act nelegal și continuarea efectelor acestuia existând o îndoială serioasă asupra prezumției de nelegalitate.

Recurentul a arătat că ordinul a fost emis în baza Legii nr. 188/1999, însă cu încălcarea dispozițiilor art. 27 și urm., art. 99 alin. (1) din actul normativ invocat, arătând că a fost obligat să concureze pentru ocuparea unui post care nu era vacant, întrucât era ocupat de recurent. S-a arătat că ordinul atacat nu respectă principiul ierarhiei actelor normative, instituit de dispozițiile Legii nr. 24/2008 și nici dispozițiile ce impun ca proiectul și actul normativ să fie corelat cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale protocoalelor adiționale, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, recurentul a precizat că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, întrucât cazul bine justificat a fost argumentat în sensul că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului, iar paguba iminentă rezultă din punerea în executare a ordinului atacat.

II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte va menține soluția dată de instanța de fond cererii de suspendare formulată în cauză, de respingere ca neîntemeiată, întrucât dezlegarea dată cererii introductive la instanță este corectă, însă motivarea instanței de fond va fi înlocuită cu motivarea dată de Înalta Curte, prin decizia de față. Înalta Curte a reținut că ordinul nr. 2253/2011 a fost emis de autoritatea pârâtă în temeiul prevederilor art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (4) și (5) și art. 12 alin. (3) din H.G.

nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenția Națională de Administrare Fiscală și ale art. 2 alin. (3) și (5) din H.G. nr. 1324/2009 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, cu modificările și completările ulterioare. Prin ordinul nr. 2253/2011, Agenția Națională de Administrare Fiscală a aprobat structura organizatorică și statele de funcții ale Gărzii Financiare, Comisariatul general și Secțiile teritoriale, începând cu data de 25 iulie 2011, situație necontestată în cauză. Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat. Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. De asemenea, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiție inexistentă în cazul unei diminuări salariale, care poate fi recuperată.

Reținând că recurentul nu a indicat motive de casare sau modificare a sentinței atacate, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de N.N. împotriva sentinței nr. 267 din 05 august 2011 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2011.