ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2004/2016

Decizia nr. 2004/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03 noiembrie 2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat restituirea recipisei de consemnare a cauțiunii în valoare de 47.600 lei depusă în Dosarul nr. x/2/2010.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea soluționării cererii de restituire a cauțiunii, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și ANAF - DGRFPMB pentru Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2/2015 al Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut că în Dosarul nr. x/2/2015, aflat pe rolul CAB-SCAF, prin încheierea din data de 13 iulie 2015 a fost admisă cererea de suspendare astfel cum a fost precizată, formulată de către același reclamant în temeiul art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004 și s-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4454398 din 29 octombrie 2010 (a cărei suspendare în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 s-a solicitat și în prezenta cauză, fiind achitată o astfel de cauțiune pentru discutarea cererii de suspendare) și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 945 din 25 noiembrie 2014, până la soluționarea definitivă a cauzei.

De asemenea, față de dispozițiile art. 723

1

din C. proc. civ. - 1865, precum și prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre necesitatea verificării modului de soluționare definitivă atât a cererii de suspendare, cât și a cererii privind anularea acestei decizii de impunere (condiție dedusă din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale evocate, pentru a se evita o eventuală vătămare a intereselor pârâtului în cazul în care cererea de suspendare în dosarul sus-menționat ar fi soluționată definitiv în sensul respingerii, aceasta prelungindu-se de drept în măsura în care în același dosar ar fi adoptată o soluție de admitere a acțiunii privind anularea deciziei de impunere) s-a apreciat că se impune suspendarea judecării cererii de restituire a cauțiunii formulată în prezenta cauză, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - 1865, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2/2015 al Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamantul A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că în mod greșit prima instanță a dispus suspendarea judecării cererii de restituire a cauțiunii consemnate în Dosarul nr. x/2/2010 până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2/2015.

Din interpretarea dispozițiilor art. 723

1

C. proc. civ. rezultă că pentru formularea cererii de restituire a cauțiunii trebuie îndeplinite în prealabil două condiții imperative: 1) hotărârea de fond să fie irevocabilă și 2) partea interesată, respectiv creditorul, să nu fi formulat cerere pentru plata de despăgubiri din suma achitată cu titlu de cauțiune.

Prin urmare, instanța învestită cu soluționarea unei cereri de restituire a unei cauțiuni este chemată să verifice:

- existența unei hotărâri irevocabile - condiție îndeplinită în cauză față de Decizia nr. 2461 din 03 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție;

- partea interesată să nu fi formulat cerere pentru plata de despăgubiri din suma achitată cu titlu de cauțiune - condiție îndeplinită în cauză, față de lipsa formulării unei asemenea cereri de către autoritățile pârâte, fapt atestat chiar de instanța de judecată prin adresa din 21 octombrie 2015.

Prin motivul de recurs formulat, recurentul critică sentința primei instanțe față de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că este nelegală, pe considerentul că prima instanță a aplicat greșit legea.

Înalta Curte notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial sau procedural, fie atunci când interpretează greșit norma juridică aplicabilă.

Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când recurge la texte de lege aplicabile litigiului dar le dă o greșită interpretare.

Acest motiv de recurs subzistă în cauză.

În primul rând, Înalta Curte constată că, prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2/2010 pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 25 noiembrie 2010, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Finanțelor Publice Sector 1 și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4454398 din 29 octombrie 2010 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 4454397 din 29 octombrie 2010.

Prin Sentința civilă nr. 5229 din 21 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Finanțelor Publice Sector 1 și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2461 din 3 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A.

Prin cea de-a doua cerere înregistrată sub nr. x/2/2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 1 București, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 11, art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 a solicitat anularea Deciziei nr. 945 din 25 noiembrie 2014 prin care ANAF a soluționat contestația/plângerea prealabilă; anularea Deciziei de impunere nr. 4454398 din 29 octombrie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 4454397 din 29 octombrie 2010; exonerarea de plata sumei de 2.050.055 RON, reprezentând TVA pentru perioada 01 aprilie 2006 - 25 noiembrie 2007, majorări de întârziere în valoare de 2.395.923 RON și penalități de întârziere în valoare de 307.508 RON; suspendarea executării Deciziei nr. 945 din 25 noiembrie 2014 până la soluționarea definitiva a prezentei cauze; obligarea Autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. statuează în mod expres că: instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Suspendarea în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este facultativă, iar nu obligatorie, instanța putând să aprecieze în ce măsură cea de-a doua acțiune a fost promovată tocmai pentru a tergiversa soluționarea dosarului.

Cu alte cuvinte, textul de lege reglementează unul dintre cazurile suspendării legale facultative și se referă la chestiuni prealabile, care pot avea o influență hotărâtoare asupra dreptului dedus în justiție.

Sub acest aspect se constată că, în primul dosar s-a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4454398 din 29 octombrie 2010 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 4454397 din 29 octombrie 2010, iar în cel de-al doilea dosar se reia aceeași solicitare suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4454398 din 29 octombrie 2010 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 4454397 din 29 octombrie 2010 la care se adaugă un capăt de cerere distinct prin care se solicită anularea acestor acte administrative.

Or, în ambele dosare reclamantul și-a îndeplinit obligațiile procesuale, achitând cauțiunea stabilită în sarcina sa în vederea discutării cererii de suspendare (aspect care rezultă din dosarul instanței de fond).

Cea de-a doua condiție impusă de dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se referă la existența altei cauze în curs de judecată, a cărei soluționare ar avea o influență decisivă asupra procesului, așa încât să nu poată fi continuată judecata până la soluționarea cauzei respective.

Deci, pentru ca să aibă aplicare, este însă necesar ca problema de a cărei dezlegare depinde soluția din proces "să facă obiectul altei judecăți", adică să fie pendinte.

Atâta timp cât reclamantul a achitat cauțiunea stabilită în sarcina sa, în Dosarul nr. x/2/2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în același cuantum ca și cea stabilită în Dosarul nr. x/2/2010, Înalta Curte constată că problema de drept supusă judecății nu depinde de soluția ce urmează a fi pronunțată în dosarul sus-menționat.

Așa fiind, în raport de petitul cererii deduse judecății, respectiv "restituirea cauțiunii" consemnată în Dosarul nr. x/2/2010 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prima instanță în mod greșit a considerat că obiectul Dosarului nr. x/2/2010 are o strânsă legătură cu Dosarul nr. x/2/2015.

Având în vedere că măsura suspendării judecății, în cazul în care cererea de suspendare actului administrativ a fost respinsă în mod irevocabil, ar lipsi de efecte demersul judiciar inițiat de titularul dreptului dedus judecății, Înalta Curte constată că această măsură este inoportună în raport cu finalitatea acțiunii și pe cale de consecință se impune continuarea judecării cauzei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, va casa încheierea atacată și va trimite cauza pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Încheierii de ședință din 16 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea atacată și trimite cauza la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pentru continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie 2016.

Procesat de GGC - NN