Decizia nr. 3093/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2206/2016 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A., a chemat în judecată Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/24.12.2015 privind taxa pe valoare adăugata și alte obligații fiscale (accesorii) stabilite de inspecția fiscală, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/24.12.2015 și a tuturor actelor emise în baza Deciziei de impunere (inclusiv a Somației nr. x/2016/621266 și a titlului executoriu din Dosarul de executare nr. 962742/02.03.2016) până la pronunțarea instanței de fond. 1.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 2206 din 24 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția inadmisibilității; s-a respins cererea formulată de reclamantul A., prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată. S-a dispus restituirea cauțiunii consemnate în cuantum de 18.277,88 RON, conform recipisei de consemnare C. nr. x din data de 31.03.2016. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 1.

În motivarea cererii de recurs, în esență, recurentele au arătat următoarele: - Primul motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - sentința atacată a fost dată cu încălcarea art. 14 alin. (2) coroborat cu art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Pentru dovedirea îndeplinirii condiției cazului bine justificat, A. a relevat atât o serie de aspecte procedurale (formale) cât și substanțiale care constituie împrejurări serioase de natură a pune la îndoială legalitatea actelor administrativ fiscale atacate. Sub aspectul criticilor formale A. a arătat că: - inspecția fiscală a fost inițiată fără a se transmite către A. un aviz de inspecție fiscală, în conformitate cu art. 101 C. proc. fisc. ; - inspecția fiscală a fost extinsă la o perioadă mai mare de 3 ani, fără a se indica de către organele fiscale incidența uneia dintre cele trei situații reglementate la art. 98 alin. (3) teza finală din C. proc. fisc. Sub aspectul împrejurărilor substanțiale, A. a arătat că organele de inspecție fiscală au considerat în mod nelegal că: - A. ar fi desfășurat o activitate economică supusă regimului TVA în baza contractelor încheiate cu entitățile însărcinate să asigure respectarea regimului silvic al fondului forestier retrocedat, - activitatea economică a A. nu ar fi fost exclusă din sfera de aplicare a TVA de prevederile speciale ale C. fisc. ce vizează valorificarea bunurilor dobândite ca urmare a măsurilor reparatorii, și că A. nu ar putea beneficia de regimul simplificat aplicabil oricărei vânzări de masă lemnoasă deoarece nu ar fi fost înregistrat ca persoană plătitoare de TVA la acea dată, în pofida prevederilor exprese ale C. fisc. Prin sentința atacată, instanța de fond a considerat că niciunul dintre aceste, motive nu se circumscrie unor împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrativ-fiscale atacate. - În ceea ce privește motivele formale de nelegalitate, instanța de fond reține că acestea nu sunt de natură să conducă la concluzia existenței unui caz bine justificat, considerând că nu există vreo îndoială serioasă cu privire la legalitatea modului în care au procedat organele fiscale. - În ceea ce privește motivele substanțiale de nelegalitate, instanța de fond nu procedează la analiza efectivă a acestora, limitându-se a considera că acestea "constituie aspecte de fond a căror analiză depășește limitele procedurii sumare a suspendării actului administrativ". Astfel, instanța de suspendare nu s-a aplecat asupra niciunui motiv substanțial invocat de A., nici măcar sub aspectul aparenței, etichetându-le ab initio în mod greșit pe toate ca fiind de fond și nici nu a arătat de ce analiza sumară a acestor motive ar fi presupus o cercetare sau o antepronunțare asupra fondului. Instanța de suspendare limitează în mod nejustificat și nelegal sfera cazului bine justificat definită de art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ și nu judecă practic cererea A., conform prevederilor art. 14 din aceeași lege care impune judecătorului suspendării să efectueze o cercetare, sub aspectul aparenței, a motivelor invocate. Față de complexitatea și tehnicitatea deosebită a raporturilor juridice fiscale, existentă în prezent, judecătorul suspendării actelor administrativ-fiscale, trebuie să se aplece, chiar și numai pentru a pipăi, asupra motivelor de natură tehnică și substanțială de nelegalitate. Combaterea prezumției de legalitate a actului administrativ nu poate fi realizată numai prin aspecte de fapt sau de formă, ci legiuitorul a înțeles să dea posibilitatea contribuabilului să combată această prezumție și în ceea ce privește conținutul sau aspectele substanțiale ale actului. Altfel, cererea de suspendare a unuia act administrativ-fiscal ar fi extrem un instrument pur ineficient și debalansat aflat în mâna contribuabilului, ceea ce ar fi contrar principiului egalității armelor. Instanța de fond repudiază argumentele având un caracter mai tehnic ale A., ca fiind critici specifice fondului. Instanța de fond trebuia să procedeze la analiza sumară a argumentelor A. și să găsească condițiile de suspendare îndeplinite, având în vedere toate motivele expuse de către A. în susținerea cazului bine justificat. - Al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - sentința atacată a fost dată cu încălcarea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 atunci când a considerat că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, motivele formale invocate fiind de natură să conducă la concluzia existenței unui caz bine justificat, iar motivele substanțiale fiind de natură să releve, la nivelul aparenței, o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrative-atacate. Inspecția fiscală trebuia precedată de emiterea unui aviz de inspecție fiscală, iar instanța de fond a considerat că, întrucât inspecția fiscală s-a desfășurat în vederea soluționării decontului privind taxa pe valoare adăugată cu opțiune de rambursare, emiterea avizului de inspecție fiscală nu era necesară conform art. 102 alin. (4) lit. d) C. proc. fisc. Cererea de rambursare TVA nu este echivalentă cu o cerere de inspecție fiscală, toate reglementările privitoare la procedura de soluționare a deconturilor de TVA prevăzând inspecția fiscală anticipată sau ulterioară numai în anumite cazuri în care este vorba de societăți cu un risc fiscal ridicat. În situația A., inspecția fiscală nu este necesară pentru soluționarea cererilor contribuabilului, neputându-se justifica încadrarea în categoria de contribuabil cu risc fiscal mare. Lipsa unui aviz de inspecție fiscală atrage îndoiala serioasă asupra legalității actelor administrativ-fiscale atacate. Art. 98 alin. (3) C. proc. fisc. impune ca la extinderea inspecției fiscale pe o perioadă mai mare de trei ani, să se identifice una dintre situațiile avute în vedere de ipotezele acestui articol. Or, în speță, nu există indicii de diminuare a impozitelor, taxelor (...) datorate bugetului general consolidat, cât timp: Pârâtele reproșează A. faptul că nu s-a înregistrat în scopuri de TVA ulterior depășirii pragului cifrei de afaceri, în luna decembrie 2009. Dacă s-ar fi înregistrat, A. nu ar fi datorat vreo sumă bugetului general consolidat, rezultată din activitate de vânzare masă lemnoasă, și nu ar fi diminuat impozitele și taxele. Prin urmare, indiferent dacă era înregistrat sau nu, bugetul general consolidat nu avea de suferit nicio pierdere atâta timp cât vânzărilor de masă lemnoasă li se aplică regimul simplificat al TVA de taxare inversă. În condițiile în care nu s-a identificat una din cele trei situații reglementate la art. 98 din C. proc. fisc. rep., inspecția fiscală trebuia efectuată doar pe perioadă prevăzută de articolul sus-menționat, respectiv decembrie 2011 și anii 2012, 2013, 2014. Alternativ, extinderea inspecției trebuia precedată de un aviz de inspecție fiscală, iar pe de altă parte, în condițiile în care potrivit art. 98 alin. (3) C. proc. fisc. regula este că inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali, rezultă că verificarea pe întreaga perioadă de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale reprezintă o veritabilă extindere a inspecției fiscale. Or, chiar dacă instanța de judecată a considerat că emiterea avizului de inspecție fiscală la demararea acesteia nu era obligatoriu în temeiul art. 102 alin. (4) lit. d) C. proc. fisc. , atunci ar fi trebuit să observe că se impunea emiterea unui aviz pentru extinderea acesteia, în temeiul art. 102 alin. (3) lit. c) C. proc. fisc. Astfel încât pentru extinderea inspecției pentru anii 2009 - 2011 era necesară emiterea unui aviz de inspecție fiscală care să identifice motivele acestei extinderi, în condițiile în care regula era, chiar și în lipsa unui aviz de inspecție inițial, verificarea ultimilor 3 ani fiscali. Neluarea în considerare a măsurilor de simplificare prevăzute de art. 160 C. fisc. , constituie o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrativ-fiscale atacate. Cu toate că instanța de fond nu a analizat în niciun fel criticile A. referitoare la obligația organelor fiscale de a aplică art. 160.2. C. fisc. , în condițiile în care A. a fost obligat retroactiv la plata TVA începând cu anul 2009, calificându-le ab initio ca fiind argumente specifice fondului, neaplicarea măsurilor de simplificare de către organele fiscale se circumscrie noțiunii de caz bine justificat. Aplicarea unui regim selectiv al TVA de către organele fiscale creează o îndoială serioasă asupra legalității, prin aceea că, în cadrul sentinței atacate, instanța de fond reține că în perioada 01.12.2009 - 28.02.2013, contribuabilul a achiziționat de la Direcția Silvică Ploiești - Ocolul Silvic Azuga servicii și taxă de peiaj pentru utilizare drumuri forestiere, în sumă de 2.603.663 RON din care TVA în cuantum de 525.816 RON. De asemenea, instanța reține că "organele de inspecție fiscală au acordat dreptul de deducere a TVA aferenta achiziției de servicii și taxă de peaj pentru utilizare drumuri forestiere, întrucât acestea au fost efectuate în scopul realizării de operațiuni taxabile". Astfel, instanța de fond nu sesizează o aparență de nelegalitate din faptul că, deși în perioada menționată A. nu s-a înregistrat în scop de TVA, organele fiscale, calificându-l retroactiv ca persoana impozabilă începând cu data menționată, acceptă să ia în calcul deducerea TVA-ului aferent achizițiilor, însă nu aplică regulile specifice măsurilor de simplificare. Or, este evident, la nivelul aparenței, că organele fiscale aplicând retroactiv regulile privitoare la TVA, le aplică în mod selectiv și arbitrar, fără a da eficiență sistemului TVA ca un tot reglementar. Îndoiala serioasă rezultă și din conduita jurisprudențială anterioară a instanțelor române. Problema juridică analizată este cunoscută la nivelul instanțelor române care și-au exprimat anterior îndoiala cu privire la modul în care organele fiscale tranșează această problemă și la compatibilitatea acestuia cu obiectivele directivelor europene în materie de TVA. Astfel încât, analiza raportului dintre lipsa unui cod de TVA la momentul la care a intervenit faptul generator și aplicabilitatea măsurilor de simplificare nu implică în mod necesar o soluționare a fondului litigiului, ci aceasta poate fi realizată și din perspectiva aparenței. Aplicând dreptului național care implementează dreptul comunitar, rațiunea existenței instituției suspendării actului administrativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că: "Eficacitatea deplină a dreptului comunitar s-ar vedea diminuată dacă o regulă de drept intern ar putea împiedica judecătorul sesizat cu un litigiu bazat pe dreptul comunitar să ia o măsură provizorie pentru a garanta deplina eficacitate a deciziei ce urmează a fi dată cu privire la existența drepturilor invocate în baza dreptului comunitar" - Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cauza FACTORTAME, C-213/89,par. 21. Mai mult, Curtea a dispus chiar că judecătorul național este obligat să asigure aplicarea măsurilor provizorii, și deci și a suspendării, în orice situație, indiferent de natura actului național (legislativ sau administrativ), indiferent dacă dreptul național cuprinde norme referitoare la suspendarea actului național și chiar dacă dreptul național nu permite suspendarea acestuia. Chiar dacă s-ar considera că A. ar datora TVA, acesta nu a fost determinat în mod legal. TVA colectată suplimentar de organele fiscale în sarcina A. s-a raportat la valoarea totală a tranzacțiilor analizate (fără nicio distincție referitoare la conținutul contractelor în baza cărora s-au derulat), la care s-a aplicat cota de TVA (19% sau 24%) după caz, motiv pentru care totalul TVA colectată a fost stabilit la suma de 3.539.623,47 RON - aceasta fiind o modalitate abuzivă de stabilire a TVA suplimentar de plată. Prin Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 6/2014, s-a stabilit că, în situațiile în care părțile nu au făcut nicio înțelegere cu privire la TVA, taxa colectată aferentă livrărilor de bunuri taxabile se determină prin aplicarea procedeului sutei mărite dacă furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera taxa de la client - situație care se regăsește în cazul Convențiilor, Contractelor de administrare și borderourilor de achiziție. În mod evident, în cazul convențiilor și contractelor de administrare nu s-a menționat nimic despre TVA, întrucât sumele repartizate ca profit net/brut de ocoalele silvice A. 1 sunt aferente unor exerciții financiare închise, ceea ce conduce la concluzia evidentă că TVA aferentă acestora nu poate fi recuperată, în consecință ar fi trebuit inclusă în prețul tranzacției și determinată prin procedeul sutei mărite. Același raționament, este valabil și în cazul valorificării masei lemnoase pe picior pe bază de borderouri de achiziție, nici în această situație, nefiind menționat nimic cu privire la TVA (formularele tipizate nu au rubrică de TVA). În sentința atacată s-a considerat că A. nu a administrat nicio probă de natură a forma convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube și că prejudiciile invocate "sunt eventuale neputându-se reține caracterul lor iminent". Deși A. a susținut în motivarea "pagubei iminente" mai multe împrejurări, drept consecințe grave ale punerii în executare a actelor administrativ-fiscale, instanța de fond a analizat sumar consecințele explicitate de A. și nici nu a luat în considerare acele financiar-contabile depuse, reținând că nu am fi dovedit prejudiciul cu astfel de documente. A. a menționat că îndeplinirea acestei condiții este circumscrisă de următoarele elemente: - faptul că organele fiscale au demarat executarea silită a Subscrisei emițând Titlul executoriu nr. x/20.02.2016 și în Somația nr. 962743/02.03.2016; - organele fiscale emit titluri de accesorii cu privire la obligațiile fiscale principale stabilite în actele administrativ-fiscale atacate, adâncind astfel datoria A. și cuantumul obligațiilor scadente către fisc, în acest sens, organele fiscale au emis deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 14.06.2016 și 956982 din 21.06.2016. Din cuprinsul acestora reiese că A. ar trebui să achite suma de 202.331 RON cu titlu de dobânzi și penalități și întârziere aferente sumelor datorate conform Deciziei de Impunere x din 16.01.2016; - A. a achitat o sumă de 4.042.348 RON din cuantumul total de 4.777.884 RON, alocând astfel toate disponibilitățile pentru achitarea sumelor impuse prin actele administrativ-fiscale atacate, provocând întârziere în îndeplinirea altor obligații urgente care îi incumbau, precum facturile emise de Direcția Silvică Ploiești. Astfel, cu toate că nu a reușit să acopere întreaga sumă, A. nu poate nici aloca sume pentru intervențiile de urgență necesare Castelului D. sau E. Pe de altă parte, condiția pagubei iminente trebuie privită întotdeauna în strânsă legătură cu cea a cazului bine justificat, astfel încât măsura suspendării se impune ori de câte ori evidența aparenței de nelegalitate ar face inechitabilă executarea contribuabilului. Or, raportat la necesitatea asigurării eficacității dreptului comunitar și raportat la împrejurările invocate, se impune încetarea oricărei executări a actelor administrativ-fiscale atacate. 1.

Apărările intimaților Referitor la îndeplinirea cazului bine justificat, instanța de fond a reținut că nu este întrunită această cerință impusă de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Față de reținerea instanței, în cauză, din analiza înscrisurilor depuse la dosar (Raportul de inspecție fiscala înregistrat cu nr. x/24.12.2015 și decizia de impunere nr. x) se poate constata că motivele de nelegalitate invocate și în recurs, în susținerea existenței cazului bine justificat, constituie aspecte de fond ce nu au legătura cu starea de fapt obiectivă ce a fost reținută cu prilejul efectuării inspecției fiscale de către inspectorii Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, acestea putând fi expuse în cadrul contestației formulate împotriva actelor administrativ-fiscale emise, în Dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestarea actelor administrative. Suspendarea executării actului administrativ constituie, o excepție, instanța având posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a apartenenței dreptului, fără a fi prejudecat fondul litigiului. Unul din principiile dreptului administrativ, este acela al executării din oficiu a actelor administrative, întrucât acestea se bucura de prezumția de legalitate, iar suspendarea executării unui act administrativ-fiscal fiind o măsura excepțională. În ceea ce privește executarea silită a deciziei de impunere nr. x/24.12.2015, nu este un aspect de natura a justifica producerea unei pagube iminente, întrucât paguba iminentă ar trebui să constea într-o consecință a executării și nu în însăși executarea actului administrativ atacat. Împrejurările indicate prin motivele de recurs, ca fiind temeinice pentru admiterea cererii sale privesc motive ce nu au legătură cu starea de fapt obiectivă ce a fost constatată cu prilejul efectuării inspecției fiscale de către inspectorii AFP Sector 1. Având în vedere că prin motivele de recurs invocate cu privire la cazul bune justificat, se aduc critici actului administrativ - decizia de impunere -, care în situația în care ar fi admise, instanța practic s-ar antepronunța cu privire la soluționarea litigiului în fond, în ceea ce privește legalitatea Deciziei nr. x/AIF/24.12.2015 și implicit a Deciziei nr. 118/04.05.2016 de soluționare a contestației, vă solicităm respingerea ca neîntemeiate. Cu privire la producerea unei pagube iminente, raportat la aspectele prezentate anterior, vă rugăm să rețineți că prin executarea actelor administrative fiscale decizia de impunere nr. x/24.12.2015, iminența producerii pagubei nu este justificată, repercusiunile pe care le-ar produce asupra acesteia, nu este dovedită, simpla contestare pe fond a actelor administrative fiscale nu este de natură a determina să constate că există o pagubă în cadrul patrimoniu recurentului. 1.

Procedura în fața instanței de recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 30 ianuarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 3 mai 2018 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. prin mandatar B. împotriva Sentinței nr. 2206 din 24 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. II. Considerentele și soluția instanței de recurs 1.1. Analizând cerea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele: În fapt, se reține că în urma verificărilor efectuate de către organele de inspecție fiscală din cadrul AS1FP, în vederea soluționării decontului privind taxa pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, înregistrat la Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice cu nr. INTERNT-58086182-2014/24.09.2014, aferent lunii august 2014, cu suma de rambursat de 343.871 RON, depus de A., prin reprezentant, reținute în raportul de inspecție fiscală, a fost emisă decizia de impunere privind soluționarea deconturilor cu sume negative de taxa pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare la persoane fizice nr. x/AIF/24.12.2015 prin care a fost respinsă la rambursare suma de 343.871 RON, și stabilit suplimentar ca obligații fiscale suma totala de 5.121.755 RON, din care TVA 3.013.807 RON și accesorii fiscale în cuantum de 2.107.948 RON. Împotriva Deciziei de impunere nr. x/24.12.2015 a fost formulată contestație pe cale administrativă, ce a fost soluționată prin Decizia nr. 118/04.05.2016 de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF, decizii contestate la instanța de contencios administrativ în Dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Curții de Apel București, dosar nesoluționat. Prin acțiunea formulată în prezenta cauză A., a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/24.12.2015, cererea a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 2206/24.06.2016 ca neîntemeiată. În drept, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate". Art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, prevede: "cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prevede: "pagubă iminentă - prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". La termenul din 18 septembrie 2018 s-a dispus introducerea în cauză în calitate de legatari cu titlu universal ai A., a celor 5 moștenitori, respectiv, F., G., H., I. și J., văzând arătarea moștenitorilor [art. 412 alin. (1) C. proc. civ.] și transmiterea legală de calitate procesuală în conformitate cu prevederile art. 38 Noul C. proc. civ., în conformitate cu certificatul de calitate de legatar nr. 32/28.12.2017. La termenul din 18 septembrie 2018, recurenții-reclamanți, prin mandatar și avocat, au solicitat să se constate că urmare a achitării debitului datorat, cererea de suspendare a executării actului administrativ a rămas fără obiect, depunând în acest sens înscrisuri . La termenul din 2 octombrie 2018, reprezentantul recurenților-reclamanți a arătat că debitul s-a achitat, că nu se mai insistă în cererea de suspendare, considerând că cererea a rămas fără obiect, neavând însă un mandat pentru o cerere de renunțare la cererea de recurs, în conformitate cu prevederile art. 406 C. proc. civ. Reprezentatul recurenților-reclamanți a depus cu această ocazie alte înscrisuri referitoare la plata debitului . Înalta Curte, analizând această din urmă solicitare a recurentelor-reclamante, constată că din înscrisurile existente la dosar nu se poate stabili cu precizie dacă a fost achitată întreaga sumă datorată, din partea intimatului-pârât DGRFP București - AFP Sector 1 București, neexistând vreun punct de vedere. Suma de 4.048.438 RON achitată la data de 10 iunie 2016 a fost avută în vedere și de instanța de fond când a analizat cererea de suspendare însă achitarea debitului nu confirmă legalitatea deciziei de impunere, reclamantele insistând în cererea de suspendare a executării, după această împrejurare. Prin urmare, constatând că recurentele-reclamante prin reprezentant nu mai susțin cererea de suspendare, respectiv cererea de recurs, însă neexistând un mandat pentru renunțarea la judecarea cererii, în consecință se va respinge cererea de recurs, față de cele precizate mai sus, fiind inutilă cercetarea motivelor de recurs. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În conformitate cu prevederile art. 496 teza a II a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.