ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 118/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 118/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Curții de Apel Craiova la

data de 09 iunie 2011, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâții A.N.R.P.

și C.C.S.D. solicitând să se constate încălcarea dreptului său patrimonial,

astfel cum a fost el stabilit în conformitate cu normele imperative ale Legii nr.

10/2001, în ceea ce privește imobilul situat în municipiul Craiova, str.

Doljului, nr. 14, jud. Dolj, obligarea pârâților să fac toate diligențele

necesare și obligatorii impuse de legea specială pentru a evalua și stabili

valoarea de restituire în echivalent bănesc a imobilului, să emită decizia

privind titlu de despăgubire pentru imobilul notificat și stabilirea unui

termen de executare sub sancțiunea obligării conducătorului unității la plata

unei amenzi egale cu 20% din salariului minim brut pe economie pe zi de

întârziere, să fie obligate pârâtele la plata contravalorii prejudiciului

suferit prin refuzul pârâtelor de a soluționa în termen legal cauza, cu

cheltuieli de judecată.

Pârâta A.N.R.P. a

formulat întâmpinare la data de 08 iulie 2011 prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P., arătând că atribuțiile sale sunt

prevăzute de art. 2 din H.G. nr. 361/2005, cu modificările și completările

ulterioare, iar în cursul procedurii administrative privind acordarea

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementată de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu A.N.R.P. este investită cu emiterea

deciziei conținând titlul de despăgubire, ci C.C.S.D..

2.Hotărârea instanței

de fond

Prin sentința nr. 530

din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova a fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanta B.M. împotriva pârâților C.C.S.D. și A.N.R.P., ambele

cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, având ca obiect

obligare emitere act administrativ.

A fost obligată

pârâta CCSD să emită reclamantei decizie reprezentând titlu de despăgubire

pentru imobilul notificat sub nr. 1746/N/2001 situat în Craiova, str.Doljului, nr.

14, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe.

Instanța a respins

acțiunea formulată împotriva pârâtei ANRP, precum și cererea privind

cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că

reclamanta a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001,

să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Craiova,

str.Doljului, nr. 14, jud. Dolj, imobil expropriat și demolat.

Prin dispoziția nr. 8713

din 06 martie  2007, Primarul Municipiului Craiova a propus acordarea

despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru

imobilul notificat sub nr. 1746/N/2001 imposibil de restituit în natură, situat

în Craiova, strada Doljului nr. 14, în același timp dispunându-se transmiterea

dosarului către secretarul C.C.S.D. din cadrul ANRP.

Dosarul reclamantei a

fost transmis secretariatului C.C.S.D. de către Primăria Municipiului Craiova,

fiind înregistrat sub nr. 34359/CC/2007.

Instanța a constatat

că reclamanta a început procedurile de recuperare a unui bun ce îi aparține sau

a contravalorii acestuia, prin formularea unei notificări în anul 2001 la

autoritatea locală, cu competențe în materia stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, fiind emisă în acest

sens o dispoziție la 06 martie 2007.

Instanța de primă

jurisdicție a constatat că între data depunerii cererii (notificării) și data

introducerii acțiunii au trecut aproximativ 10 ani, fără ca în perioada

respectivă autoritățile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii.

Mai mult, s-a reținut

că autoritatea pârâtă C.C.S.D. a recunoscut că dosarul a fost înregistrat la ea

în anul 2007 și că după mai bine de 4 ani nu a fost începută nici măcar etapa

evaluării.

Instanța apreciază că

durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod

evident principiul procesului rezonabil.

În consecință, Curtea

consideră că în pricina dedusă judecății s-au încălcat prevederile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În afara argumentului

decurgând din art. 6 al Convenției, Curtea consideră că prin neîndeplinirea

obligației de a se emite titlurile de despăgubire, autoritățile pârâte aduc o

evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja

bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de România

prin Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, Curtea

apreciază că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare, trebuie

să se desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 6 ani de la

data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii, constituie deja o

încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.

Apărările pârâtei C.C.S.D.

de Stabilire a Despăgubirilor în sensul că secretariatul C.C.S.D., în vederea

completării și reanalizării dosarului de despăgubire, a solicitat înscrisuri

care să descrie construcția demolată pentru care s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii, instanța de fond le-a înlăturat întrucât nu au fost susținute prin

materialul probator administrat în cauză.

În ceea ce privește

cererile privind constatarea încălcării dreptului său patrimonial și obligarea

pârâtelor să facă toate diligențele necesare și obligatorii pentru a evalua și stabili

valoarea de restituire în echivalent bănesc a imobilului, instanța a apreciat

că aceste cereri exced obiectului acțiunii judiciare în contenciosul

administrativ, cât și soluțiilor pe care le poate da instanța, conform art. 8

și 18 din Legea nr. 554/2004.

Instanța a respins

cererea de obligare la plata contravalorii prejudiciului, întrucât prin art. 24

din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut o procedură specială de sancționare a

autorităților, în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive și

irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, instanța de fond constatând că emiterea deciziei

referitoare la acordarea titlului de despăgubire este în competența exclusivă a

C.C.S.D., potrivit art. 13 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, o

apreciază întemeiată și a admis-o, respingând acțiunea reclamantei față de

pârâta A.N.R.P..

Instanța a respins și

cererea privind obligarea la cheltuieli de judecată, întrucât acestea au fost

solicitate în baza unei facturi proforme, iar factura proformă nu este un

document de plata, ci o invitație la cumpărare trimisă unui cumpărător potențial,

prin care se specifică produsele ce se vor vinde, reclamanta nefăcând dovada

prin niciun document justificativ a achitării efective a onorariului către

avocat.

Recurenta a arătat că

prin decizia nr. 2815/2008 C.C.S.D. a stabilit două categorii de dosare

de Statul Român prin C.C.S.D.

Recurenta a criticat

hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că în cadrul

procedurii administrative prevăzute de lege sunt parcurse mai multe etape,

procedura finalizându-se prin emiterea de către C.C.S.D. a deciziei

reprezentând titlul de despăgubire.

S-a arătat că, deși

legea nu a prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul

procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

legiuitorul a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor așa va fi decisă de C.C.S.D..

S-a arătat că în aplicarea acestor prevederi CCSD a emis decizia nr. 2 din 28

februarie 2006, în prezent înlocuită de decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008.

A fost criticată

soluția instanței de fond ca netemeinică și pentru considerentul că autoritatea

pârâtă a fost obligată în mod direct la emiterea deciziei cuprinzând cuantumul

despăgubirilor, cu trecerea peste etapele administrative.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

În cauza de față,

Înalta Curte a constatat că în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat

să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Craiova,

str.Doljului, nr. 14, jud. Dolj, imobil expropriat și demolat, iar prin

dispoziția nr. 8713 din 06 martie 2007, Primarul Municipiului Craiova a propus

acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

pentru imobilul notificat sub nr. 1746/N/2001 imposibil de restituit în natură,

în același timp dispunându-se transmiterea dosarului către secretarul C.C.S.D.

din cadrul ANRP, fiind înregistrat sub nr. 34359/CC/2007, în vederea emiterii

Deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligație ce nu a fost adusă la

îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deși la dosarul înregistrat

au fost depuse toate înscrisurile necesare soluționării cauzei.

În conformitate cu

dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de

soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune

parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării

dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul C.C.S.D. sub

aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa

evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod

întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi

transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C.C.S.D.

a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în

condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G.nr. 81/2007 care include în cuprinsul

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, secțiunea 1 intitulată „Valorificarea

titlurilor de despăgubire”.

În aceste condiții,

verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul

pârâtei de rezolvare a cererii reclamantei se privește ca fiind nejustificat,

cum în mod corect a apreciat instanța de fond, admițând acțiunea formulată.

Critica

formulată de recurent este neîntemeiată, întrucât instanța de fond

a obligat pârâta C.C.S.D.

să emită reclamanților decizie conținând titlul de despăgubire pentru imobilul

individualizat mai sus, cu respectarea dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr.

247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape

care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire.

Înalta Curte a constatat

că reclamanta s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în soluționarea

cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare

care este de natură a o afecta pe reclamantă în soluționarea într-un termen

rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta

Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective,

iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă

menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al

comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o

sarcină specială și exorbitantă.

Or, din

această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii formulate de

reclamantă, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o

vătămare a acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea

reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

Principiul

legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, ori, în cauza de față, Legea nr. 247/2005

a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu

pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de

jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana

interesată.

În opinia Înaltei

Curți litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte

prin faptul că dosarul reclamantei nu a urmat procedura de evaluare este de

natură a crea o vătămare a reclamanților într-un drept prevăzut de lege, drept

la care aceasta privește cu speranță legitimă.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.

247/2005.

Înterpretarea pe care

instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora

„prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților

fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest

aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul

deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă

prevedere contrară din legislația națională.”

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 530 din 27

octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2013.