ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 570/2015

Decizia nr. 570/2015 I. Circumstanțele cauzei; 1. Decizia atacată cu contestație în anulare; Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 6941 din 25 octombrie 2013, a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 665 din 12 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată, în sensul admiterii în parte a cererii formulate și precizate de reclamantul A. Totodată, a obligat pârâtul președintele B. (actuala C.) la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, pentru perioada 26 iunie 2011 - 15 martie 2012, respingând, ca nefondate, celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: Recurentul A. a solicitat amendarea președintelui B., cu amenda de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere până la executarea obligației de a emite decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul situat în localitatea Craiova, județul Dolj, precum și obligarea B. la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de despăgubire pentru neexecutarea sentinței nr. 440 din 15 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, irevocabilă prin Decizia nr. 3077 din 26 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin sentința menționată, B. a fost obligată să emită decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, județul Dolj, fără a stabili un termen pentru executare, fiind incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 care stabilesc un termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Instanța de recurs a apreciat că hotărârea atacată corespunde exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind întemeiate însă criticile ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 4/2012 raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de recurs a reținut că O.U.G. nr. 4/2012 a intrat în vigoare la data de 15 martie 2012, dată de la care s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubiri, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, durata suspendării fiind prelungită ulterior prin Legea nr. 117/2012, până la data de 15 mai 2013. Având în vedere că după intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 4/2012, când toate procedurile administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost suspendate prin lege, nu se mai poate analiza și reține culpa autorității publice, în neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile în raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 dar în speța de față, sentința nr. 440 din 15 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/54/2010, a rămas irevocabilă la data de 26 mai 2011 prin respingerea recursului. Așa fiind, instanța de fond în mod greșit a reținut că „perioada prezentului litigiu, se suprapune peste perioada de suspendare a activității pârâtei”, fără să analizeze incidența în cauză a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada cuprinsă între 26 iunie 2011, (când a expirat termenul de 30 de zile pentru executarea sentinței nr. 440/2010, irevocabilă la 26 mai 2011) și data de 15 martie 2012 când a intrat în vigoare O.U.G.

nr. 4/2012. Până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, intimata - pârâtă nu a luat nicio măsură pentru punerea în executare a sentinței, prin care a fost obligată la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul în litigiu. În cauză nu au fost luate măsuri care să dovedească măcar începerea executării (respectiv sentința nr. 440 din 15 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, irevocabilă la data de 26 mai 2011, prin desemnarea unui evaluator, întocmirea raportului de evaluare) fapt ce atrage incidența răspunderii prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile în termenul prevăzut de lege, prin ignorarea de către autoritatea publică a hotărârii, aduce atingere principiului separației și echilibrului puterilor în stat, iar organizarea defectuoasă a activității autorității publice obligate la respectarea unei hotărâri judecătorești nu înlătură răspunderea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 și sancțiunea aplicabilă conducătorului autorității publice. Critica vizând respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de despăgubire pentru neexecutarea hotărârii nu a fost primită, întrucât nu au fost administrate probe în acest sens. Nici lipsa de rol activ a judecătorului în sensul că „nu a administrat proba din care să rezulte cuantumul despăgubirilor solicitate”, nu poate fi reținută, întrucât principiul rolului activ nu înlătură obligațiile părților, prevăzute la art. 129 alin. (1) C. proc.

civ. 2. Calea de atac exercitată; Împotriva Deciziei nr. 6941 din 25 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare C., invocând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatoarea a arătat, în esență, că nu a fost citat personal președintele C., domnul D., care, începând cu data de 29 mai 2012, prin Decizia primului ministru nr. 307 din 29 mai 2012 a fost numit președinte al E., iar prin Decizia primului ministru nr. 343 din 5 iunie 2012 s-a modificat componența nominală a B., fiind numit ca președinte domnul D.. De asemenea, a susținut că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a dispozițiilor art. 13 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, reiese că sancțiunea amenzii nu poate fi aplicată altcuiva decât personal conducătorului autorității publice obligat prin hotărâre la una din prestațiile expres prevăzute la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În opinia contestatoarei, în cauză nu s-a avut în vedere principiul dreptului la apărare al părților și implicit dreptul la un proces echitabil consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, contestatoarea a apreciat că scopul prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 este în sensul de a constrânge autoritatea publică ce a fost obligată la îndeplinirea unei operațiuni administrative printr-o hotărâre judecătorească definitivă, să pună în aplicare hotărârea respectivă și nicidecum doar de a sancționa conducătorul acesteia prin aplicarea amenzii prevăzute de dispozițiile legale incidente. 2.1.

Prin notele de ședință, domnul D., președintele C., a arătat că prin decizia contestată nu s-au stabilit în sarcina sa obligații, iar în perioada cuprinsă între 26 iunie 2011-15 martie 2012, în care a fost aplicată amenda prevăzută de art. art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu a deținut funcția de președinte al E. și nici de președinte al B., lăsând la aprecierea instanței soluția asupra contestației anulare formulate de C. II. Considerațiile Înaltei Curți asupra contestației în anulare; Examinând decizia contestată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. „(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1) când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii”. În speță, contestatoarea nu invocă necitarea sa, potrivit cu cerințele legii, ci necitarea președintelui C., domnul D. Înalta Curte constată că această persoană nu a formulat contestație în anulare în nume propriu, ci doar a semnat contestația în anulare, în calitate de președinte al autorității publice. Neregularitatea actelor de procedură, implicit a celor privind citarea părților, este sancționată, potrivit art. 108 din C. proc.

civ., cu nulitatea relativă care poate fi invocată, inclusiv în cadrul contestației în anulare, numai de partea vizată de îndeplinirea nelegală a actului procedural, interesată a invoca. Așa fiind, contestatoarea nu poate să invoce nelegala îndeplinire a procedurii de citare a altei părți din proces. Totodată, din actele dosarului, rezultă că a fost citat președintele B. în cauza în care a fost pronunțată decizia atacată cu contestație în anulare, (fila 56 dosar recurs). În plus, președintele C., D., a semnat notele de ședință depuse în dosarul având ca obiect recursul formulat de reclamant, unde au fost invocate drept argumente pentru respingerea recursului aceleași considerente menționate și în cuprinsul contestației în anulare, care au fost analizate de instanța de recurs.

Așadar, nici din această perspectivă nu se poate reține incidența prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Prin urmare, nu a fost dovedită o vătămare pentru a se reține că hotărârea pronunțată este lovită de nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Nu poate fi invocat ca argument, pentru neexecutarea culpabilă, caracterul colegial al structurii chemate să pună în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel cum s-a decis în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, câtă vreme autoritatea publică are obligația de a-și organiza activitatea astfel încât să asigure îndeplinirea obligațiilor în termenele stabilite pe cale judecătorească. De asemenea, nu s-a încălcat principiul dreptului la apărare al părților și implicit, dreptul la un proces echitabil consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză, președintele B. a fost citat în mod legal, neavând relevanță cine ocupă funcția de conducător al autorității publice căreia îi incumbă obligația de executare a hotărârii definitive și irevocabile, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În fine, celelalte argumente ale contestatoarei reprezintă, de fapt, o reluare a motivelor de recurs, deja analizate de instanța care a soluționat recursul, prin contestația în anulare urmărindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului, situație inadmisibilă și din perspectiva principiul securității raporturilor juridice care implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui „defect fundamental”, astfel cum în mod constant a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). Prin urmare, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate; Pentru considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de C. împotriva Deciziei nr. 6941 din 25 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2015.