ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 570/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 570/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 570/2015

I.

Circumstanțele cauzei;

1.

Decizia atacată cu contestație în anulare;

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 6941 din 25 octombrie 2013, a admis recursul declarat de A. împotriva

sentinței civile nr. 665 din 12 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința

atacată, în sensul admiterii în parte a cererii formulate și

precizate de reclamantul A.

Totodată,

a obligat pârâtul președintele B. (actuala C.) la plata unei amenzi de 20%

din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, pentru perioada 26

iunie 2011 - 15 martie 2012, respingând, ca nefondate, celelalte capete de

cerere.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de recurs a

reținut, în esență, următoarele:

Recurentul A.

a solicitat amendarea președintelui B., cu amenda de 20% din salariul

minim brut pe economie, pe zi de întârziere până la executarea

obligației de a emite decizia privind titlul de despăgubire pentru

imobilul situat în localitatea Craiova, județul Dolj, precum și

obligarea B. la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de despăgubire pentru

neexecutarea sentinței nr. 440 din 15 octombrie 2010, pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, irevocabilă prin Decizia nr. 3077 din 26 mai

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin

sentința menționată, B. a fost obligată să emită

decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova,

județul Dolj, fără a stabili un termen pentru executare, fiind incidente

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 care stabilesc un termen de 30

de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Instanța

de recurs a apreciat că hotărârea atacată corespunde

exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind întemeiate

însă criticile ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor O.U.G.

nr. 4/2012 raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța

de recurs a reținut că O.U.G. nr. 4/2012 a intrat în vigoare la data

de 15 martie 2012, dată de la care s-a suspendat pe o perioadă de 6

luni, emiterea titlurilor de despăgubiri, a titlurilor de conversie, precum

și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă

despăgubiri prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, durata

suspendării fiind prelungită ulterior prin Legea nr. 117/2012,

până la data de 15 mai 2013.

Având în

vedere că după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, când toate

procedurile administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

au fost suspendate prin lege, nu se mai poate analiza și reține culpa

autorității publice, în neexecutarea unei hotărâri

judecătorești irevocabile în raport de dispozițiile art. 24 din

Legea nr. 554/2004 dar în speța de față, sentința nr. 440

din 15 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul

nr. x/54/2010, a rămas irevocabilă la data de 26 mai 2011 prin

respingerea recursului.

Așa

fiind, instanța de fond în mod greșit a reținut că

„perioada prezentului litigiu, se suprapune peste perioada de suspendare a activității

pârâtei”, fără să analizeze incidența în cauză a

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada cuprinsă

între 26 iunie 2011, (când a expirat termenul de 30 de zile pentru executarea sentinței

nr. 440/2010, irevocabilă la 26 mai 2011) și data de 15 martie 2012

când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 4/2012.

Până la

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, intimata - pârâtă nu a luat nicio

măsură pentru punerea în executare a sentinței, prin care a fost

obligată la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire

pentru imobilul în litigiu.

În cauză

nu au fost luate măsuri care să dovedească măcar începerea executării

(respectiv sentința nr. 440 din  15 octombrie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Craiova, irevocabilă la data de 26 mai 2011, prin

desemnarea unui evaluator, întocmirea raportului de evaluare) fapt ce atrage

incidența răspunderii prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Neexecutarea

unei hotărâri judecătorești irevocabile în termenul prevăzut

de lege, prin ignorarea de către autoritatea publică a

hotărârii, aduce atingere principiului separației și

echilibrului puterilor în stat, iar organizarea defectuoasă a activității

autorității publice obligate la respectarea unei hotărâri

judecătorești nu înlătură răspunderea prevăzută

de art. 24 din Legea nr. 554/2004 și sancțiunea aplicabilă

conducătorului autorității publice.

Critica

vizând respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 50.000 lei

cu titlu de despăgubire pentru neexecutarea hotărârii nu a fost

primită, întrucât nu au fost administrate probe în acest sens. Nici lipsa

de rol activ a judecătorului în sensul că „nu a administrat proba din

care să rezulte cuantumul despăgubirilor solicitate”, nu poate fi reținută,

întrucât principiul rolului activ nu înlătură obligațiile

părților, prevăzute la art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

atac exercitată;

Împotriva

Deciziei nr. 6941 din 25 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

a formulat contestație în anulare C., invocând prevederile art. 317 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea

căii de atac, contestatoarea a arătat, în esență, că nu

a fost citat personal președintele C., domnul D., care, începând cu data

de 29 mai 2012, prin Decizia primului ministru nr. 307 din 29 mai 2012 a fost

numit președinte al E., iar prin Decizia primului ministru nr. 343 din 5

iunie 2012 s-a modificat componența nominală a B., fiind numit ca

președinte domnul D..

De asemenea,

a susținut că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art.

24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a dispozițiilor art. 13 Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, reiese că sancțiunea amenzii nu poate fi

aplicată altcuiva decât personal conducătorului autorității

publice obligat prin hotărâre la una din prestațiile expres

prevăzute la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În opinia

contestatoarei, în cauză nu s-a avut în vedere principiul dreptului la

apărare al părților și implicit dreptul la un proces

echitabil consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În concluzie,

contestatoarea a apreciat că scopul prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004

este în sensul de a constrânge autoritatea publică ce a fost obligată

la îndeplinirea unei operațiuni administrative printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, să pună în aplicare

hotărârea respectivă și nicidecum doar de a sancționa conducătorul

acesteia prin aplicarea amenzii prevăzute de dispozițiile legale

incidente.

2.1. Prin

notele de ședință, domnul D., președintele C., a

arătat că prin decizia contestată nu s-au stabilit în sarcina sa

obligații, iar în perioada cuprinsă între 26 iunie 2011-15 martie 2012,

în care a fost aplicată amenda prevăzută de art. art. 24 din

Legea nr. 554/2004, nu a deținut funcția de președinte al E.

și nici de președinte al B., lăsând la aprecierea instanței

soluția asupra contestației anulare formulate de C.

II.

Considerațiile Înaltei Curți asupra contestației în anulare;

Examinând decizia

contestată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor

legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație

în anulare este nefondată.

Potrivit

dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. „(1) Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele

arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe

calea apelului sau recursului: 1) când procedura de chemare a părții,

pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii”.

În speță,

contestatoarea nu invocă necitarea sa, potrivit cu cerințele legii,

ci necitarea președintelui C., domnul D.

Înalta Curte

constată că această persoană nu a formulat contestație

în anulare în nume propriu, ci doar a semnat contestația în anulare, în calitate

de președinte al autorității publice.

Neregularitatea

actelor de procedură, implicit a celor privind citarea părților,

este sancționată, potrivit art. 108 din C. proc. civ., cu nulitatea

relativă care poate fi invocată, inclusiv în cadrul contestației

în anulare, numai de partea vizată de îndeplinirea nelegală a actului

procedural, interesată a invoca.

Așa

fiind, contestatoarea nu poate să invoce nelegala îndeplinire a procedurii

de citare a altei părți din proces.

Totodată,

din actele dosarului, rezultă că a fost citat președintele B. în

cauza în care a fost pronunțată decizia atacată cu

contestație în anulare, (fila 56 dosar recurs).

În plus, președintele

C., D., a semnat notele de ședință depuse în dosarul având ca

obiect recursul formulat de reclamant, unde au fost invocate drept argumente

pentru respingerea recursului aceleași considerente menționate

și în cuprinsul contestației în anulare, care au fost analizate de

instanța de recurs.

Așadar,

nici din această perspectivă nu se poate reține incidența

prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin urmare,

nu a fost dovedită o vătămare pentru a se reține că

hotărârea pronunțată este lovită de nulitatea

prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Nu poate fi invocat

ca argument, pentru neexecutarea culpabilă, caracterul colegial al structurii

chemate să pună în executare o hotărâre judecătorească

irevocabilă, astfel cum s-a decis în jurisprudența Înaltei Curți

de Casație și Justiție, câtă vreme autoritatea publică

are obligația de a-și organiza activitatea astfel încât să

asigure îndeplinirea obligațiilor în termenele stabilite pe cale

judecătorească.

De asemenea,

nu s-a încălcat principiul dreptului la apărare al părților

și implicit, dreptul la un proces echitabil consfințit de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În

cauză, președintele B. a fost citat în mod legal, neavând

relevanță cine ocupă funcția de conducător al

autorității publice căreia îi incumbă obligația de

executare a hotărârii definitive și irevocabile, potrivit

dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În fine, celelalte

argumente ale contestatoarei reprezintă, de fapt, o reluare a motivelor de

recurs, deja analizate de instanța care a soluționat recursul, prin

contestația în anulare urmărindu-se, în realitate, o rejudecare a

recursului, situație inadmisibilă și din perspectiva principiul

securității raporturilor juridice care implică respectarea

principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a

unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui „defect

fundamental”, astfel cum în mod constant a statuat și Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (cauza Mitrea vs. România,

26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Prin urmare, în

speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

al soluției adoptate;

Pentru

considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată,

ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de C. împotriva Deciziei nr. 6941

din 25 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 februarie 2015.