ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 599/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pe rolul Curții de Apel Craiova a fost înregistrată la data de 11.11.2011, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând amendarea Președintelui Comisiei Centrale, cu amendă de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere, până la executarea obligației de a emite decizia privind titlul de despăgubire, pentru imobilul situat în Craiova, str. x, obligație dispusa prin sentința nr. 341/06.07.2010 a Curții de Apel Craiova, definitivă și irevocabilă, obligarea Comisiei Centrale la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de despăgubiri de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamanta a arătat ca prin sentința nr. 341/06.07.2010 a Curții de Apel Craiova, definitivă și irevocabilă, pârâta Comisia Centrala a fost obligată să emită decizia privind titlul de despăgubire, pentru imobilul situat în Craiova, str. x, iar hotărârea judecătorească, executorie de drept, nu fost executată de pârâtă nici după 30 de zile de la rămânerea irevocabilă.

Prin sentința nr. 501/2017 din 27.09.2017 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. - fost președinte al CCSD, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, C. - președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și D. - fost președinte al CCSD, având ca obiect "sancțiune pentru neexecutare hotărâre".

A fost dispusă amendarea foștilor președinți CCSD cu 20% din salariul minim brut pe economie după cum urmează: B. pentru perioada 28 mai 2011-4 octombrie 2011 și D. pentru perioada 5 octombrie 2011-15 martie 2012 și au fost respinse capetele de cerere privind acordarea despăgubirilor și cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut faptul că prin sentința nr. 873/2012 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiov, în dosarul nr. x, a fost respinsă acțiunea precizată formulată de reclamanții E. - decedat și A. în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - D., instanța reținând că, prin sentința nr. 341 din 06 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții E. și A. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Economiei și Finanțelor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și chemata în garanție Primăria Municipiului Craiova prin Primar, având ca obiect despăgubire.

A fost obligată pârâta Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să emită reclamanților decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, Str. x, județ Dolj, conform Dispoziției nr. 8714/06.03.2007 a Primarului Municipiului Craiova și a fost respinsă acțiunea față de ANRP și capătul de cerere privind obligarea la daune cominatorii, precum și cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Craiova.

Sentința a rămas definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2405/28.04.2011 prin care s-a respins recursul.

A reținut instanța de fond că prezentul demers judiciar al reclamantei, moștenitoare a autorului E., vizează refuzul instituției publice obligate prin sentința menționată de a emite titlul de despăgubire în termenul stabilit de instanță.

Prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt stabilite reguli derogatorii de la dispozițiile de drept comun în ceea ce privește executarea silită a hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie, fiind instituită o sancțiune pecuniară în sarcina conducătorului autorității publice, sancțiune care, în condițiile alin. (3) al art. 24 din Lege, poate căpăta conotații penale.

Însă, a reținut instanța că, așa cum se desprinde din economia dispoziției legale menționate, simpla neexecutare a hotărârii judecătorești nu este suficientă pentru aplicarea amenzii de 20% din salariul minim pe economie și nici pentru obligarea la plata despăgubirilor pentru întârziere, fiind necesar să se stabilească că această neexecutare este consecința directă a atitudinii culpabile a conducătorului autorității publice, atitudine care trebuie apreciată nu numai în raport de obligația stabilită prin hotărârea irevocabilă, ci și de împrejurările concrete ale speței.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., considerând-o netemeinică, iar prin decizia nr. 5341 din 12 decembrie 2012, pronunțată în dosarul nr. x, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 873/2012 din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal și s-a dispus modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei A.

Instanța a dispus amendarea Președintelui C.C.S.D. cu 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu 28 mai 2011 și până la 15 martie 2012, fiind respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, precum și capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a avut în vedere că reclamanta a solicitat instanței de fond amendarea Președintelui Comisiei Centrale cu amendă de 20% din salariul minim pe economie, pe zi de întârziere până la executarea obligației de a emite decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova str. x nr. 3, județul Dolj.

Această solicitare a fost determinată de neexecutarea sentinței nr. 318/18.06.2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 2403/28.04.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin această sentință, C.C.S.D. a fost obligată să emită decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova str. x, județul Dolj, fără a fi stabilit un termen pentru executare.

În aceste condiții, în raport de rămânerea irevocabilă a sentinței (28.04.2011) și de expirarea termenului de 30 de zile pentru executare, C.C.S.D. trebuia să execute hotărârea până la 28.05.2011, însă a rezultat din actele dosarului că nici la data introducerii acțiunii la instanța de fond (11.11.2011) și nici ulterior acestei date hotărârea nu a fost executată.

Înalta Curte a reținut că sunt fondate criticile din recurs ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 4/2012.

Astfel, a reținut că la 15.03.3012 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ, începând cu acea dată s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Ulterior, prin Legea nr. 117/2012 durata suspendării a fost prelungită până la 15 mai 2013.

S-a constatat că instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că perioada prezentului litigiu se suprapune peste perioada de suspendare a activității C.C.S.D. de emitere a titlurilor de despăgubire și nu a fost analizată atitudinea autorității publice pentru perioada cuprinsă între 28.05.2011, când a expirat termenul de 30 de zile pentru executarea hotărârii judecătorești irevocabile, și data de 15.03.2012, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 4/2012.

Instanța de control judiciar reține că rezultă o perioadă de aproape 9 luni care dovedește pasivitatea autorității publice în executarea hotărârii judecătorești prin care a fost obligată la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri având în vedere că nu a fost luată nicio măsură care să dovedească măcar începerea executării (de exemplu desemnarea evaluatorului, întocmirea raportului de evaluare).

S-a reținut că organizarea defectuoasă a activității autorității publice obligate la respectarea unei hotărâri judecătorești nu exonerează de răspunderea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 pe conducătorul autorității publice.

Mai mult, ignorarea de către o autoritate publică a unei hotărâri judecătorești, irevocabilă, prin neexecutarea acesteia în termenul prevăzut de lege, aduce atingere chiar principiului separației și echilibrului puterilor în stat.

Alta este situația perioadei ulterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012 când toate procedurile administrate prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 au fost suspendate prin lege și nu mai poate fi analizată culpa autorității publice în neexecutare.

De aceea, a fost admis recursul, a fost modificată sentința atacată în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea reclamanților și s-a dispus amendarea Președintelui C.C.S.D. cu 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu 28 mai 2011 și până la 15 martie 2012.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor s-a constatat că în fața instanței de fond nu s-au depus probe în acest sens, iar în motivele de recurs nu au fost formulate critici sub aspectul respingerii acestui capăt de cerere.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, și acest capăt de cerere s-a reținut că este nefondat, pentru că nu s-a făcut dovada efectuării acestora de către reclamanți.

Împotriva deciziei nr. 5341 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x, a formulat contestație în anulare B.

Prin decizia nr. 3547 din 13 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x, ICCJ a admis contestația în anulare, a anulat decizia atacată și a stabilit termen pentru judecata recursului la data de 07 martie 2017.

Rejudecând recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 873/26.09.2012, ICCJ prin decizia nr. 852 din 07 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 873/2012 din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această soluție, ICCJ a reținut că instanța de fond nu a lămurit situația de fapt și nu a statuat în mod corect asupra raporturilor juridice deduse judecății.

S-a arătat că reclamanta A. se prevalează de o hotărâre judecătorească irevocabilă: sentința civilă nr. 318/18.06.2010 a Curții de Apel Craiova, sentință ce nu a fost executată de pârâtă, până la formularea acțiunii în instanță, la data de 11 noiembrie 2011.

În speță, sentința civilă nr. 318/18.06.2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, irevocabilă prin decizia nr. 2405/28.04.2011 a Înaltei Curți, ar fi trebuit să fie executată până la data de 28.05.2011.

În recurs, intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a învederat instanței că sentința de care se prevalează reclamanta a fost pusă în executare, prin emiterea Deciziei nr. 136 din 05.12.2013, acordându-se un număr de 375.858 puncte, conform Legii nr. 165/2013, motiv pentru care a fost invocată excepția lipsei de obiect.

Așadar, între momentul la care trebuia pusă în executare sentința, 28.05.2011, și până la data de 05.12.2013, a trecut o perioadă de peste doi ani, în decursul căreia, instanța de fond trebuia să stabilească dacă se impunea aplicarea unei amenzi, precum și dacă reclamanta avea dreptul la despăgubiri, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare pentru perioada menționată.

În acest context s-a subliniat că, de vreme ce există perioade de timp în decursul cărora poate fi identificată inactivitatea autorității publice, înainte de emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor, instanța de fond trebuia să lămurească dacă această inactivitate îi este imputabilă autorității publice, în funcție de situația de fapt, dar și de actele normative care au afectat funcționarea C.C.S.D., devenită ulterior Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

S-a precizat că, pentru a lămuri corect situația de fapt, analiza instanței de fond trebuia să vizeze, pentru intervalul de timp 28.05.2011 - 15.03.2012, identificarea persoanelor care au deținut funcția de Președinte al C.C.S.D. și pe ce perioadă, cu scopul de a se stabili, în ce măsură, persoanelor ce au deținut această funcție li se poate imputa o stare de pasivitate a autorității publice în executarea hotărârii judecătorești prin care a fost obligată la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, având în vedere că nu a fost luată nicio măsură pentru începerea executării.

Instanța trebuia să identifice persoanele care au ocupat o funcție de conducere în perioada 28.05.2011 - 15.03.2012, raportat la susținerile pârâților, întrucât determinarea prin lege a calității procesuale pasive pentru conducătorul autorității publice nu reprezintă altceva decât îndreptățirea acestuia de a participa ca pârât în procedura specială de executare în materia contenciosului administrativ.

Legalitatea desfășurării procedurii judiciare, având în vedere caracterul contradictoriu al acesteia și necesitatea respectării dreptului la apărare, implică obligația indicării pârâtului, respectiv a conducătorului autorității publice vizat de pretențiile reclamantei, prin menționarea numelui, prenumelui și a domiciliului acestuia. Identificarea persoanelor menționate trebuia realizată întrucât introducerea lor în cauză, în calitate de pârâți, trebuie să le permită acestora să-și prezinte apărările cu respectarea principiului contradictorialității, aspecte care se subsumează cerințelor unui proces echitabil.

A fost avută în vedere și împrejurarea că, în perioada 15.03.2012 - 15.05.2013, au intrat în vigoare două acte normative, O.U.G. nr. 4/2012 și Legea nr. 117/2012, ce au avut drept consecință suspendarea activității de emitere a titlurilor de despăgubire. De altfel, deși perioada de suspendare a activității de emitere a titlurilor de către Comisia Națională de Stabilire a Despăgubirilor a încetat la 15.05.2013, titlul reclamantei a fost emis la 05.12.2013, constând în Decizia nr. 136/2013, urmând ca analiza excepției lipsei de obiect să se raporteze și la această împrejurare. Excepția lipsei de obiect ridicată de pârâtă în recurs privește acțiunea introductivă de instanță, astfel încât aceasta urmează să fie analizată de instanța de fond în rejudecare.

Întrucât instanța de fond prin soluția adoptată nu a avut în vedere împrejurările expuse rezultă că nu a lămurit situația de fapt și nu a stabilit raporturile juridice dintre părți, ceea ce nu permite efectuarea controlului judiciar în ceea ce privește incidența aplicării în cauză a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamanta A. și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2017.

Potrivit celor statuate de către instanța de recurs prin decizia de casare, instanța de fond a procedat la identificarea persoanelor care au deținut funcția de Președinte al C.C.S.D. în perioada relevantă în speță, potrivit susținerilor părților și actelor și lucrărilor dosarului, reținând sub acest aspect că, până la data de 04.10.2011, funcția de președinte al A.N.R.P. și implicit funcția de președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost ocupată de doamna B., aceasta fiind eliberată din funcție, potrivit Deciziei primului-ministru al României nr. 113/04.10.2011.

Ulterior, în aceeași funcție, a fost numită doamna D. (Decizia nr. 114/4 octombrie 2011) aceasta fiind la rândul său eliberată din funcție prin Decizia nr. 265/23 mai 2012, fiind numit în funcția de președinte al A.N.R.P. domnul C.

Ca urmare, având în vedere și cadrul procesual al cauzei stabilit anterior prin încheierea din data de 30 august 2017 s-a dispus citarea în cauză, ca pârâți, și a doamnei D., în calitate de fost președinte al C.C.S.D., precum și a domnului C., în calitate de președinte al C.N.C.I., continuatoare a fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, la domiciliile precizate prin actele procesuale întocmite în cauză.

În acest cadru procesual, deliberând asupra acțiunii deduse judecății, așa cum a fost precizată, instanța de rejudecare a Curții de Apel a reținut că aceasta era întemeiată în parte, după cum urmează:

În primul rând, referitor la obiectul acțiunii, instanța a reținut că a avut loc o restrângere a acestuia, prin ultima precizare de acțiune formulată în primul ciclu procesual, fiind solicitată de către reclamantă amendarea președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu amendă în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, pe perioada 28.05.2011 - 15.03.2012.

Pe de altă parte, pentru perioada pentru care acțiunea a fost precizată, s-a constatat că aceasta nu putea fi apreciată ca fiind lipsită de obiect sau rămasă fără obiect, deoarece titlul reclamantei fusese emis mult ulterior, la data de 05.12.2013, constând în Decizia nr. 136/2013, iar O.U.G. nr. 4/2012 și Legea nr. 117/2012, ce au avut drept consecință suspendarea activității de emitere a titlurilor de despăgubire nu erau incidente, fiind intrate în vigoare ulterior datei de 15.03.2012.

Solicitarea reclamantei a fost determinată de neexecutarea sentinței nr. 318/18.06.2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, prin Decizia nr. 2403/28.04.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În aceste condiții, în raport de data rămânerii irevocabilă a sentinței de care reclamanta se prevalează (28.04.2011) și de expirarea termenului de 30 de zile pentru executare prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, C.C.S.D. trebuia să execute hotărârea până la 28.05.2011, dar din probele depuse la dosar rezultă că aceasta a fost adusă la îndeplinire la data de 05.12.2013 prin Decizia nr. 136/2013.

Așa cum s-a arătat anterior la stabilirea cadrului procesual, în această perioadă, funcția de președinte al C.C.S.D. a fost îndeplinită de pârâta B., până la data de 04.10.2011, și ulterior de pârâta D.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor se reține că nu s-au propus și administrat probe prin care să se dovedească daunele suferite de reclamantă prin emiterea cu întârziere a sentinței nr. 341 din 06 iulie 2010 pronunțată Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal și care să impună repararea lor prin acordarea de despăgubiri.

De asemenea, nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată de către reclamanți.

În raport de aceste considerente și având în vedere dispozițiile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în nume propriu și ca moștenitoare a reclamantului E.

Ca urmare, s-a dispus amendarea foștilor președinți CCSD cu 20% din salariul minim brut pe economie, B. pentru perioada 28 mai 2011 - 4 octombrie 2011, și D. pentru perioada 5 octombrie 2011 - 15 martie 2012.

Împotriva sentinței nr. 501 din 27.09.2017 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, în termen legal, au declarat recurs pârâtele B. și D.

Prin recursul declarat de pârâta B., încadrat în dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., s-a susținut că judecata în fața primei instanțe a avut loc cu nerespectarea dispozițiilor legale privind legala citare în proces a reclamantei/lipsa capacității de folosință a reclamantei, în sensul în care instanței îi revenea obligația de a verifica în actualitate domiciliul reclamantei și dacă aceasta mai este în viață, având în vedere durata de 5 ani scursă de la datata pronunțării deciziei nr. 5341/12.12.2012 din recurs.

Susține că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, întrucât reclamanta nu a solicitat amendarea sa ci doar a pârâtei D.

Arată că hotărârea încalcă dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, persoana pasibilă de aplicarea sancțiunii pecuniare fiind Comisia Centrală de Despăgubire, aceasta fiind persoana obligată de lege la executarea obligației prevăzute în hotărâre, ea neavând calitate procesuală pasivă.

Invocă și excepția lipsei de interes și obiect în promovarea acțiunii, întrucât prin Decizia nr. 136/5.12.2013 a fost pus în executare titlul executoriu, astfel că acțiunea a rămas fără obiect, scopul sancțiunii fiind acela de a asigura tocmai executarea hotărârii.

Consideră că acțiunea este netemeinică întrucât întârzierea de câteva luni în emiterea deciziei nu justifică acțiunea reclamantei nefiind depășit termenul rezonabil impus de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind dovedită pasivitatea instituției, față de volumul de activitate derulat în acea perioadă.

Prin recursul declarat de pârâta D. s-a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii întrucât sentința nr. 341/06.07.2010, invocată ca temei al cererii de chemare în judecată a fost pusă în executare prin emiterea titlului de despăgubire la data de 05.12.2013, or, art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 aplicat în cauză constituie un mijloc legal de constrângere la executarea hotărârii judecătorești, pus la îndemâna particularului care trebuie să dovedească un interes, în cauză acest interes nemaifiind actual.

În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 24 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu a analizat culpa sa în neexecutarea hotărârii, condiție de care instanțele țin seama la aplicarea sancțiunii astfel cum rezultă din jurisprudența prezentată, fără de care nu se poate atrage răspunderea funcționarului public. Cum răspunderea patrimonială este o răspundere bazată pe culpă, era necesar a se dovedi existența unei legături de cauzalitate și culpa funcționarului public. În acest sens susține că nu avea atribuția legală de a emite, în mod individual, decizia privind titlul de despăgubire, întrucât CCSD este un organism colegial, compus din 9 membri cu vot egal, iar în perioada reținută, comisia nu a adoptat hotărâri din lipsă de cvorum, sens în care nu a avut o atitudine pasivă, ci s-a adresat Guvernului, solicitând numirea membrilor, iar în legătură cu dosarul în litigiu a efectuat demersuri privind restituirea dosarului către primarul municipiului Craiova, căruia i se solicitase să clarifice anumite aspecte și a numit expert evaluator.

Susține că instanța a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 103/2016 privind amnistierea obligațiilor de plată a amenzilor civile.

Intimata pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, solicitând admiterea cererilor de recurs formulate în cauză și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, în principal în considerarea excepției privind rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată și a lipsei de interes, iar în subsidiar pentru inexistența unei întârzieri culpabile în punerea în executare a titlului executor.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursurile pentru considerentele ce urmează:

5.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta B., prin prima critică formulată, aceasta a susținut că judecata în fața primei instanțe s-ar fi făcut cu lipsă de procedură sau lipsa capacității de folosință a reclamantei în condițiile în care instanța trebuia să verifice domiciliul acesteia și dacă mai este în viață.

O astfel de critică este lipsită de temei legal, întrucât în fața instanței de fond reclamanta a fost legal citată și nu există niciun indiciu care să creeze suspiciuni cu privire la existența unei alte situații de fapt, sub aspect procedural, față de cea care rezultă din actele dosarului.

Susține că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, întrucât reclamanta nu a solicitat amendarea sa ci doar a pârâtei D.

Este nefondată această susținere, în condițiile în care, prin Decizia nr. 852 din 07 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în urma admiterii contestației în anulare, a fost admis recursul, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe, Înalta Curte a dispus ca instanța de rejudecare să lămurească situația de fapt, respectiv pentru intervalul de timp 28.05.2011 - 15.03.2012, să identifice persoanele care au deținut funcția de Președinte al C.C.S.D. cu scopul de a se stabili, în ce măsură, li se poate imputa o stare de pasivitate a autorității publice în executarea hotărârii judecătorești, întrucât determinarea prin lege a calității procesuale pasive pentru conducătorul autorității publice nu reprezintă altceva decât îndreptățirea acestuia de a participa ca pârât în procedura specială de executare în materia contenciosului administrativ.

Potrivit celor statuate de către instanța de recurs prin decizia de casare, instanța de fond a procedat la identificarea persoanelor care au deținut funcția de Președinte al C.C.S.D. în perioada relevantă în speță, reținând sub acest aspect că, până la data de 04.10.2011, funcția de președinte al A.N.R.P. și implicit funcția de președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost ocupată de pârâta B., aceasta fiind eliberată din funcție potrivit Deciziei primului-ministru al României nr. 113/04.10.2011. Ulterior în aceeași funcție a fost numită pârâta D. (Decizia nr. 114/4 octombrie 2011), aceasta fiind la rândul său eliberată din funcție prin Decizia nr. 265/23 mai 2012 și numit în funcția de președinte al A.N.R.P. domnul C., aceștia fiind citați în cauză ca pârâți.

În acest cadru procesual, instanța de apel a deliberat asupra acțiunii deduse judecății, reținând că are a cerceta conduita culpabilă a fiecărui conducător al instituției, față de obiectul acțiunii care vizează pe președintele Comisiei și nu o persoană fizică anume determinată.

Recurenta mai arată că hotărârea încalcă dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât persoana pasibilă de aplicarea sancțiunii pecuniare este Comisia Centrală de Despăgubire. Această chestiune a fost însă dezlegată în primul ciclu procesual atunci când, prin Decizia nr. 852 din 07 martie 2017, instanța de recurs a stabilit cadrul procesual și limitele rejudecării, și nu mai poate face obiectul unui nou control de legalitate, întrucât a intrat în puterea lucrului judecat.

Invocă și excepția lipsei de interes și obiect în promovarea acțiunii, întrucât prin Decizia nr. 136/5.12.2013 a fost pus în executare titlul executoriu, astfel că acțiunea a rămas fără obiect, scopul sancțiunii fiind acela de a asigura tocmai executarea hotărârii.

Această împrejurare este o chestiune de fond și nu de exercițiu al acțiunii civile, ținând de verificarea îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 de aplicare a sancțiunii pecuniare și, întrucât este comună ambelor recursuri, va fi analizată ulterior.

Recurenta mai susține că acțiunea este netemeinică întrucât întârzierea de câteva luni în emiterea deciziei nu depășește termenul rezonabil impus de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind dovedită pasivitatea instituției, față de volumul de activitate derulat în acea perioadă. De asemenea, această chestiune de fond urmează a fi avută în vedere după analiza îndeplinirii condițiilor de aplicare a sancțiunii pecuniare.

Prin recursul declarat, pârâta D. invocă excepția lipsei de interes a acțiunii întrucât sentința nr. 324/06.07.2010 a fost pusă în executare prin emiterea titlului de despăgubire la data de 05.12.2013, or, art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 aplicat în cauză constituie un mijloc legal de constrângere la executarea hotărârii judecătorești, pus la îndemâna particularului care trebuie să dovedească un interes, în cauză acest interes nemaifiind actual.

Astfel cum s-a arătat anterior, această critică nu poate fi analizată ca o condiție de exercitare a acțiunii civile, întrucât la momentul introducerii acțiunii titlul nu fusese executat, ci reprezintă o chestiune de fond, respectiv de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 24 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu a analizat culpa sa în neexecutarea hotărârii și că instanța a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 103/2016 privind amnistierea obligațiilor de plată a amenzilor civile.

Este fondată critica recurentelor referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 referitoare la scopul aplicării sancțiunii pecuniare reglementate de acest text de lege.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (3) din lege, la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ.

Potrivit alin. (4), dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

În speța dedusă judecății, instanța de fond a aplicat o sancțiune în baza art. 24 reținând că, în raport de data rămânerii irevocabile a sentinței de care reclamanta se prevalează (28.04.2011) și de expirarea termenului de 30 de zile pentru executare prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 54/2004, C.C.S.D. trebuia să execute hotărârea până la 28.05.2011, dar din probele depuse la dosar, rezultă că aceasta a fost adusă la îndeplinire la data de 05.12.2013 prin Decizia nr. 136/2013.

În acest sens a dispus amendarea foștilor președinți CCSD cu 20% din salariul minim brut pe economie astfel: B. pentru perioada 28 mai 2011 - 4 octombrie 2011 și D. pentru perioada 5 octombrie 2011 - 15 martie 2012, pentru restul perioadei intervenind suspendarea dispusă de O.U.G. nr. 4/2012 și Legea nr. 117/2012, însă a respins ca nedovedită cererea privind acordarea despăgubirilor.

Deși instanța de fond nu a menționat teza din art. 24 aplicabilă, față de împrejurarea că a stabilit o sumă definitivă pentru un interval de timp determinat, rezultă că s-a încadrat în dispozițiile alin. (4) și nu ale alin. (3) din art. 24.

Or, aceste dispoziții sunt incidente în situația în care o obligație ce are în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), nu a fost executată, amenda constituind un mijloc de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuituu personae.

Cum în cauză chiar instanța de fond a reținut că obligația a fost executată cu mult timp înainte de pronunțarea propriei hotărâri, este evident că sancțiunea aplicată nu mai reprezintă un mijloc de constrângere în vederea executării obligației, astfel cum dispune textul de lege ce reglementează respectiva instituție juridică.

Prin urmare, în cauză nu este îndeplinită condiția legală de aplicare a sancțiunii, sens în care Înalta Curte reține că a fost nelegal aplicată.

Față de cele constatate, analiza celorlalte critici pe fondul cauzei ce țin pasivitatea și culpa conducătorului instituției, a termenului rezonabil sau intervenirea unei amnistii fiscale nu mai prezintă relevanță.

Este adevărat că situația emiterii cu întârziere a deciziei poate crea un prejudiciu în patrimoniul persoanei îndreptățite însă, acesta este un alt raport juridic ce se creează între părți întemeiat pe răspunderea civilă delictuală de drept comun și care dă naștere la posibilitatea persoanei care se consideră prejudiciată să solicite despăgubiri.

Or, în cauză, deși reclamanta a solicitat despăgubiri, acestea a fost respinse de instanța de fond, iar reclamanta nu a înțeles să atace hotărârea sub acest aspect, motiv pentru care soluția de respingere a intrat în puterea de lucru judecat.

Mai mult, Decizia nr. 5341 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x (în primul ciclu procesual), constată - în ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor, că instanța de fond reținuse că nu au fost depuse probe în acest sens de către reclamantă, iar prin motivele de recurs nu au fost formulate critici sub aspectul respingerii acestui capăt de cerere.

5.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge în totalitate acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de B. și D. împotriva sentinței nr. 501/2017 din 27 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge în totalitate acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2018.