Decizia nr. 948/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 900/2012 a Curții de Apel Craiova

Obiectul acțiunii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.11.2011 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal sub numărul de dosar x/2011, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat amendarea Președintelui Comisiei Centrale cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, până la executarea obligației de a emite decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul situat în com. Oprișor, jud. Mehedinți, obligație dispusă prin sentința nr. 160/25.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 1132/24.02.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubire pentru întârziere, datorat neexecutării hotărârii. Hotărârea instanței de fond.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 900/2012 pronunțată în Camera de Consiliu din data de 28 septembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea precizată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - C. și membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor-D., E., F., G., H., I. și J.

Hotărârea instanței de recurs Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții A. și B., invocând prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9, precum și dispozițiile art. 304 1 din C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 5336 pronunțată la data de 12 decembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 900 din 28 septembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal; a modificat sentința recurată, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată și a obligat Președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - C., la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, pentru perioada 05.10.2011 -15.03.2012, menținând dispoziția respingerii acțiunii față de ceilalți pârâți. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a apreciat că, în cauză este necontestat că autoritatea publică pârâtă - C.C.S.D. a fost obligată prin sentința civilă nr. 160/25.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, să emită decizia titlu de despăgubire în favoarea reclamanților A. și B., conform Dispoziției nr. 66 din 20.06.2006 emisă de Primarul Comunei Oprișor, județul Mehedinți, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1132/24.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în lipsa unui termen stabilit de instanță, executarea unei hotărâri pronunțate de o instanță de contencios administrativ se face în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Deci, în cauza de față, autoritatea publică pârâtă avea obligația legală de a emite decizia-titlu de despăgubire până la data de 24.03.2011, lucru pe care nu l-a făcut. Instanța de recurs a constatat că soluția instanței de fond este lipsită de temei legal în ceea ce privește perioada de pasivitate a autorității, cuprinsă între data expirării celor 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 160/2010 și data de 15.03.2012, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012. Înalta Curte a apreciat că organizarea defectuoasă a activității nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere pentru autoritatea competentă, obligată să pună în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă. Totodată, Înalta Curte a considerat că ignorarea de către o autoritate publică a unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin neexecutarea acesteia în termenul prevăzut de lege, reprezintă și o imixtionare implicită în domeniul rezervat constituțional puterii judecătorești, cu consecința încălcării principiului separației și echilibrului puterilor în stat. În ceea ce privește persoana răspunzătoare în condițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de recurs a reținut răspunderea exclusivă a președintelui C.C.S.D. care are statutul de conducător al autorității în sensul acestei legi, iar nu și a celorlalți membri ai comisiei. Pe cale de consecință, a menținut dispoziția instanței de fond de respingere a acțiunii față de membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În privința răspunderii pârâtei C., instanța a avut în vedere că aceasta a fost numită în funcția de președinte a C.C.S.D. prin Decizia nr. 114/4.10.2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 702 din 05.10.2011 și a luat act de faptul că reclamanții, prin precizarea depusă la 28.09.2012, și-au restrâns acțiunea la această persoană. În concluzie, recursul formulat a fost admis iar sentința recurată a fost modificată, în sensul admiterii în parte a acțiunii, obligării președintelui C.C.S.D. C. la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere pentru perioada 05.10.2011 - data numirii în funcție și 15.03.2012 - data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012.

Obiectul contestației în anulare Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 2 decembrie 2015, sub nr. x/2015, contestatoarea C. a solicitat, în contradictoriu cu intimații A., B., Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru Stabilirea Proprietăților, D., E., F., G., H., I. și J., anularea Deciziei nr. 5336 din 12.12.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și, pe cale de consecință, rejudecarea recursului și respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Decizia pronunțată în contestație în anulare Prin Decizia nr. 1873 din 14 iunie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis contestația în anulare formulată de C. împotriva Deciziei nr. 5336 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și a anulat decizia atacată - Decizia nr. 5336 din 12 decembrie 2012, fixând termen pentru soluționarea recursului, la data de 01.11.2016. S-a reținut fondat motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 pct. 1 C. proc. civ., respectiv cei intimata-pârâtă nu a fost citată în etapa procesuală a recursului cu respectarea exigențelor impuse de prevederile C. proc. civ. referitoare la citații și comunicarea actelor de procedură civilă, motiv pentru care decizia pronunțată a fost anulată.

Apărările intimaților față de cererea de recurs În vederea rejudecării recursului, pentru termenul sus-menționat, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepțiile lipsei de interes și lipsei de obiect a acțiunii formulate, arătând că acest interes nu mai subzistă ca urmare a îndeplinirii obligației prevăzută în hotărârea judecătorească pentru neexecutarea căreia s-a cerut aplicarea amenzii. Intimata s-a referit la scopul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care nu este unul sancționator, ci unul coercitiv, de determinare a conducătorului autorității publice la punerea în executare a hotărârii irevocabile. Pe fondul recursului, arată că prima instanță a interpretat corect cadrul normativ incident, a reținut corect că nu a existat o atitudine de pasivitate care să fie sancționabilă și că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatei. Aceasta nu avea atribuția legală de a emite, individual, decizia privind titlul de despăgubire, atribuție care revenea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organism colegial. De asemenea, corect s-a reținut suprapunerea perioadei prezentului litigiu cu perioada de suspendare a activității autorității pârâte de emitere a titlurilor de despăgubire, fiind evident că, în condițiile intervenției impedimentului legal în emiterea titlului de despăgubire, o sancțiune aplicabilă pe zi de întârziere nu putea asigura realizarea scopului avut în vedere de legiuitor la adoptarea art. 24 din Legea nr. 554/2004. Intimata arată că a efectuat toate demersurile posibile, raportat la atribuțiile pe care legea i le-a conferit, pentru a accelera procesul de emitere a titlurilor de despăgubire. Imediat după numirea sa la data de 9 decembrie 2011 în funcția de președinte al CCSD, a convocat o primă ședință a CCSD la data de 14 decembrie 2011, însă, decizia nu a putut fi luată din lipsa cvorumului, situație care s-a repetat și la ședința din 09.03.2012. Intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus concluzii scrise, invocând, la rândul său, excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, întrucât C.N.C.I. a emis decizia de compensare nr. 1399/02.07.2014 cu privire la dosarul de despăgubiri nr. x/18.07.2006 al reclamanților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului În prealabil, față de excepțiile invocate în cauză și unicul motiv formulat în susținerea acestora, Înalta Curte apreciază că excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată este absorbită de cea a lipsei de interes, pe care, analizând-o cu prioritate, o va respinge având în vedere următoarele considerente: Scopul urmărit de legiuitor prin impunerea sancțiunii amenzii pentru neexecutarea hotărârii pronunțate în materia contenciosului administrativ îl reprezintă asigurarea executării hotărârii judecătorești. În speță, sentința nr. 160/25.03.2010 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă potrivit deciziei nr. 1132/24.02.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost executată prin emiterea de către C.N.C.I. a deciziei de compensare nr. 1399/02.07.2014 cu privire la dosarul de despăgubiri nr. x/18.07.2006 al reclamanților. Recurenții-reclamanți nu ar mai fi justificat un interes personal și actual în susținerea recursului îndreptat împotriva sentinței nr. 900/28.09.2012 a Curții de Apel Craiova decât în situația în care unicul capăt al cererii introductive ar fi fost cel referitor la aplicarea amenzii pentru neexecutarea hotărârii judecătorești, însă reclamanții au pretins și despăgubiri pentru întârzierea în executarea hotărârii, în sumă de 50.000 RON, iar recursul este exercitat față de soluția pronunțată de prima instanță pe ambele capete de cerere. Pe de altă parte, emiterea de către C.N.C.I. a Deciziei de compensare nr. 1399/02.07.2014 nu lipsește de obiect acțiunea formulată, întrucât instanța este învestită cu verificarea modului de aducere la îndeplinire a obligației de executare a hotărârii judecătorești în intervalul de timp cuprins între expirarea termenului prevăzut în cuprinsul hotărârii sau, în lipsa unui astfel de termen, de la expirarea termenului 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii și data executării obligației impuse autorității publice prin hotărârea judecătorească. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin acțiunea formulată, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea conducătorului autorității publice la plata unei amenzi pe zi de întârziere în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru neexecutarea sentinței nr. 160/25.03.2010 a Curții de Apel Craiova, precum și obligarea C.C.S.D. la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri de întârziere, acțiunea fiind respinsă prin sentința recurată. Recurenții susțin fără temei că instanța de fond ar fi soluționat cererea fără a intra în cercetarea fondului. Instanța de fond a arătat argumentele în fapt și în drept determinante pentru care a respins cererea reclamanților de aplicare a amenzii pentru neexecutare și de acordare a despăgubirilor pentru întârzierea punerii în executare a hotărârii judecătorești. Prima instanță a apreciat ca fiind definitorie împrejurarea că erau operabile prevederile O.U.G. nr. 4/2012, conform cărora activitatea CCSD de emitere a titlurilor de despăgubire era suspendată. Pentru a se considera că hotărârea răspunde exigenței de a fi motivată, în conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este necesar ca instanța de fond să fi dat un răspuns în mod special tuturor argumentelor invocate de partea reclamant, dacă din întregul hotărârii rezultă că s-a răspuns în mod implicit argumentelor care nu au fost tratate explicit. Aceasta este și situația în speța de față, așa încât este nefondat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cât privește celelalte motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că aplicarea amenzii pentru neexecutarea hotărârii judecătorești nu se mai justifică în cauză, dat fiind că hotărârea a fost între timp executată, iar măsura amenzii are exclusiv caracter constrângător la executare. Cât privește despăgubirile pentru întârzierea în executarea hotărârii, Înalta Curte reține că, pentru perioada în care obligația de executare nu a fost îndeplinită anterior intrării în vigoare a suspendării legale a procedurilor CCSD, recurenții-reclamanți nu indică, în concret și nu probează un prejudiciu care să le fi fost produs prin întârzierea executării. Art. 24 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 se referă la dreptul la despăgubiri pentru întârzierea în executare, însă materializarea acestui drept presupune indicarea și probarea unui prejudiciu, ca o condiție esențială a răspunderii civile, prejudiciu care să se fi produs în patrimoniul reclamanților exclusiv prin faptul întârzierii executării. Este adevărat că sentința nr. 160/2010 a ajuns să fie pusă în executare prin decizia de decizia de compensare nr. 1399/02.07.2014, potrivit noii legi aplicabile (Legea nr. 165/2013). Noua reglementare a impus un control de legalitate al dispozițiilor de despăgubire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu se mai referă la despăgubiri bănești, ci la puncte compensatorii, valorificabile în procedura prevăzută de această lege. Aceste două elemente au condus la o realizare a dreptului reclamantului la acordarea de despăgubiri în condiții mai restrictive. Însă, modificarea cadrului legislativ, care a devenit aplicabilă și procedurii de acordare a despăgubirilor solicitate de reclamant, nu poate fi considerată generatoare a unui prejudiciu care să fie invocat în mod legitim de către recurenții-reclamanți. Începând cu data de 15 martie 2012 a intrat în vigoare măsura suspendării activității CCSD de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și de emitere a titlurilor de despăgubire, suspendare dispusă prin O.U.G. nr. 4/2012 și prelungită prin Legea nr. 117/2012 până la data de 15.05.2013, situație în care nu poate fi atrasă răspunderea pârâților conform art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru neexecutarea hotărârii judecătorești anterior menționate, pe această perioadă, prima instanță reținând corect că măsura legală a suspendării activității CCSD a privit și emiterea titlurilor ca formă de executare a unor hotărâri judecătorești. Temporizarea activității CCSD a survenit în contextul aducerii la îndeplinire a măsurilor cerute de CEDO prin Hotărârea pilot din 12.10.2010, pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a cerut, în urma constatării disfuncționalității legislației și practicii administrative naționale, adoptarea de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație. Luând notă și de sarcina foarte importantă, dificil de suportat, pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat, CEDO a apreciat că este imperativ ca Statul Român să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză. Sugerând, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care Statul Român le-ar putea lua pentru a pune capăt situației structurale constatate, Curtea s-a referit la refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, care să facă sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, la plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă, ca măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității, recunoscând Statului dreptul suveran, respectiv marja largă de apreciere în alegerea măsurilor destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate. În acest context, nu se poate socoti că măsura legală a suspendării activității CCSD nu era operabilă și în cazul existenței unor hotărâri judecătorești care obligau fosta CCSD la derularea procedurilor de emitere a titlurilor de despăgubire. Această temporizare a executării hotărârii nu a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție sau dreptul de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În concluzie, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, iar capătul de cerere referitor la plata despăgubirilor a fost în mod corect respins. Cât privește cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă C., Înalta Curte va respinge această cerere, reținând că nu s-a făcut în mod efectiv dovada acestor cheltuieli. Astfel, intimata - pârâtă a depus la dosar o notă explicativă privind cheltuielile de judecată în cuantum de 1070,97 RON aferente prezentului litigiu, arătând că acestea au fost dovedite prin depunerea în prezenta cauză a facturii și a chitanței care fac dovada achitării onorariului de avocat. Or, respectiva factură și chitanță cuprinde o sumă de bani stabilită și achitată global în legătură cu mai multe dosare aflate pe rolul Înaltei Curți, nerezultând care este cuantumul onorariului de judecată aferent fiecărui litigiu. Prin urmare, existența unei relații contractuale între intimată-pârâtă și societatea de avocatură emitentă a facturii, coroborată cu o plată unică aferentă unei facturi ce nu individualizează cuantumul cheltuielilor de judecată pentru fiecare dosar în parte, creează incertitudinea achitării sumei de 1070,97 RON, cu titlu de onorariu avocat aferent prezentului litigiu, intimata-pârâtă având posibilitatea de a solicita emitentului facturii orice document care să confirme expres efectuarea plății acestei sume pentru serviciile de asistență juridică și reprezentare în acest dosar. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va respinge și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă C.