ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6239/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea judecătorească - obiect al

contestației în anulare

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul P.S. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții C.C.S.D. și Președintele C.C.S.D., amendarea Președintelui Comisiei

Centrale, cu amenda de 20% din salariul minim pe economie, pe zi de întârziere,

până la executarea obligației de a emite decizia privind titlul de despăgubire,

pentru imobilul situat în comuna C., jud. Dolj, obligație dispusă prin decizia

nr. 3512 din 16 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

definitivă și irevocabilă; obligarea pârâtei C.C.S.D. la plata sumei de

50

.

000 RON, cu titlu de

despăgubiri de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin decizia nr. 3512 din 16 iunie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a

dispus obligarea pârâtei C.C.S.D. la emiterea deciziei privind titlul de despăgubire

pentru imobilul situat în comuna C., jud. Dolj, într-un termen de cel mult 6 luni

de zile de la data deciziei.

Reclamantul a arătat că

hotărârea judecătorească este executorie de drept, fără a fi necesare alte formalități,

nu a fost executată de pârâtă, și, în consecință, starea de pasivitate a pârâților

trebuie sancționată.

Acțiunea reclamantului

s-a întemeiat pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă

nr. 632 din 7 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului P.S.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că, prin O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare

în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din

titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, activitatea de emitere

a titlurilor de proprietate a fost suspendată pentru o perioadă de 6 luni.

În esență, curtea a apreciat

că în speță nu este realizată ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 24 din

Legea nr. 554/2004, în condițiile în care activitatea C.C.S.D. de emitere a titlurilor

de despăgubire a fost suspendată prin lege, neputându-se, astfel, reține existența

unei atitudini de pasivitate a pârâților, care să fie sancționabilă.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs, în termenul legal, reclamantul P.S., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și cele ale art. 304 C.

proc. civ.

Prin decizia nr. 3965

din 4 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat

de P.S. împotriva sentinței nr. 632/2012 din 7 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința recurată în sensul

că a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul P.S., a aplicat Președintelui

C.C.S.D. o amendă în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de

întârziere începând cu data de 17 decembrie 2011 și până la data de 14 martie 2012

și a respins capătul de cerere privind despăgubirile ca nefondat.

Pentru a pronunța această

hotărâre s-au reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

„(1) Dacă în urma admiterii

acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice

actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris,

executarea hotărârii definitive și irevocabile se va face în termenul prevăzut în

cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii; (2) în cazul în care termenul nu este respectat,

se va aplica conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate

o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul

are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.”

Așa fiind, s-a apreciat

că președintele C.C.S.D. avea obligația de a executa decizia menționată în sensul

de a emite „decizia reprezentând titlu de despăgubire, într-un termen de cel mult

6 luni de zile de la data pronunțării prezentei decizii” respectiv din 16 iunie

2011.

Necontestat, acest fapt

nu s-a realizat, așa încât s-a impus, în concordanță cu prevederile legale menționate,

aplicarea amenzii de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere începând

cu data expirării termenului de 6 luni prevăzut în decizie respectiv cu data de

17 decembrie 2011 și până la data de 14 martie 2012, în condițiile în care la 15

martie 2012 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare

în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din

titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

În opinia Înaltei Curți,

împrejurarea că A.N.R.P. ori conducătorul său nu au fost părți în litigiul în care

s-a pronunțat hotărârea ce se execută nu este relevantă, câtă vreme art. 13

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îi conferă Președintelui A.N.R.P.

calitatea de conducător al lucrărilor C.C.S.D.

Faptul că potrivit

art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, C.C.S.D. funcționează ca un organism

colegial, voturile membrilor săi fiind egale, nu poate fi invocată ca argument pentru

neexecutarea unei hotărâri judecătorești în termenul legal. Conducătorul A.N.R.P.

avea obligația legală de a organiza activitatea comisiei într-o asemenea manieră

încât să asigure respectarea termenului de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii. De asemenea, nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că autoritatea

pârâtă prin conducătorul său a dispus măsurile necesare pentru executarea hotărârii

judecătorești dar ceilalți membri ai comisiei s-ar fi opus.

În ceea ce privește celelalte

critici formulate de recurent s-a reținut că sunt nefondate.

În cazul titlurilor de

despăgubire, prin O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat până la 15 mai 2013 emiterea

acestora și procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubirile,

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În raport de prevederile

acestui act normativ, s-a reținut că nu se poate pune în discuție, după data intrării

sale în vigoare, neexecutarea culpabilă a hotărârilor judecătorești, motiv pentru

care s-a impus menținerea sentinței recurate sub acest aspect.

Referitor la capătul de

cerere privind plata despăgubirilor de întârziere, s-a reținut că este neîntemeiat,

recurentul - reclamant nefăcând dovada prejudiciului suferit, cât și din perspectiva

faptului că în cauză este vorba despre emiterea titlului de despăgubire și nu a

titlului de plată.

Contestația în anulare

Împotriva deciziei

nr. 3965 din 4 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

a formulat contestație în anulare C.C.S.D., în prezent C.N.C.I., invocând ca temei

legal dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea contestației

în anulare, se arată că nu a fost citat personal președintele C.C.S.D., respectiv

dl. G.B. care, începând cu data de 29 mai 2012, prin Decizia Primului Ministru

nr. 307 din 29 mai 2012 a fost numit Președinte al A.N.R.P., iar prin Decizia Primului

Ministru nr. 343 din 5 iunie 2012 s-a modificat componența nominală a C.C.S.D.,

fiind numit ca președinte dl. G.B.

Astfel, la soluționarea

cauzei nu s-a avut în vedere principiul dreptului la apărare al părților și implicit

dreptul la un proces echitabil consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Se menționează că din

interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și a dispozițiilor art. 13 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, reiese că sancțiunea

amenzii nu poate fi aplicată altcuiva decât personal conducătorului autorității

publice obligat prin hotărâre la una din prestațiile expres prevăzute la art. 24

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Se susține și faptul că

scopul prevederilor menționate este de a constrânge autoritatea publică ce a fost

obligată la îndeplinirea unei operațiuni administrative printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, să pună în aplicare hotărârea respectivă și nicidecum doar de a sancționa

conducătorul acestuia prin aplicarea amenzii prevăzută de dispozițiile legale incidente.

Ulterior, urmare a publicării

Legii nr. 165/2013, s-a solicitat introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru

Compensarea Imobilelor.

Această autoritate a fost

citată de instanța de recurs și a depus note de ședință, reiterând argumentele expuse

în cuprinsul contestației în anulare.

Soluția asupra contestației

în anulare

Înalta Curte, analizând

contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 3965 din 4 octombrie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

reține că aceasta este nefondată pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Potrivit dispozițiilor

art. 317 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. „(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate

cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive

nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1) când procedura de chemare

a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii”.

În cuprinsul contestației

în anulare, contestatoarea C.C.S.D. nu invocă necitarea sa potrivit cu cerințele

legii, ci necitarea Președintelui C.C.S.D., în persoana domnului G.B., deși această

persoană nu a formulat contestație în anulare în nume propriu, semnând doar contestația

în calitate de președinte al autorității publice contestatoare.

Neregularitatea actelor

de procedură, implicit a celor privind citarea părților, este sancționată, potrivit

art. 108 C. proc. civ., cu nulitatea relativă care poate fi invocată, inclusiv în

cadrul contestației în anulare, numai de partea vizată de îndeplinirea nelegală

a actului procedural, interesată a invoca.

Așadar, contestatoarea

nu are abilitatea procesuală să formuleze contestație în anulare pentru neîndeplinirea

legală a citării altor părți din proces.

În altă ordine, nu se

poate reține incidența dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 din C. proc.

civ., întrucât din înscrisurile ce se află la dosarul cauzei rezultă că a fost citat

Președintele C.C.S.D. în cauza în care a fost pronunțată decizia atacată cu contestație

în anulare, respectiv decizia nr. 3965 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Mai mult, Președintele

C.C.S.D., G.B., a semnat întâmpinarea depusă de C.C.S.D. la recursul formulat de

P.S., unde au fost invocate ca argumente pentru respingerea recursului aceleași

considerente menționate și în cuprinsul contestației în anulare, care au fost analizate

de instanța de recurs.

Prin urmare, nu a fost

dovedită vătămarea în situația expusă pentru a se reține că hotărârea pronunțată

este lovită de nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, nu s-a încălcat

principiul dreptului la apărare al părților și implicit, dreptul la un proces echitabil

consfințit de art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel cum s-a menționat

anterior, Președintele C.C.S.D. a fost citat în mod legal, neavând relevanță cine

ocupă funcția de conducător al autorității publice căreia îi incumbă obligația de

executare a hotărârii definitive și irevocabile, potrivit dispozițiilor art. 24

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Toate celelalte argumente

ale contestatoarei reprezintă, de fapt, o reluare a motivelor de recurs deja analizate

de instanța ce a soluționat recursul, prin contestația în anulare urmărindu-se,

în realitate, o rejudecare a recursului, situație inadmisibilă și din perspectiva

principiul securității raporturilor juridice care implică respectarea principiului

res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive

și irevocabile în absența unui „defect fundamental”, astfel cum în mod constant

a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (cauza Mitrea

vs.România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Față de considerentele

expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge contestația în

anulare formulată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de C.C.S.D., în prezent C.N.C.I. împotriva deciziei nr. 3965 din

4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie

2013.