ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 25

septembrie 2007, reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș a chemat în judecată

pe pârâții Parohia Ortodoxă Fiziș și Statul Român, prin Consiliul local Fiziș,

cererea de chemare în judecată având următoarele petite:

încheierii de intabulare nr. 2574/1949 și a înscrisurilor din CF 97 Fiziș cu

privire la nr. top 82 și 81 de sub A III 1-2 și cu privire la nr. top 80 de sub

A II 1 și top 24 și 25 de sub A I 1-2, înscriși în B2 pe numele Parohiei

Ortodoxe Fiziș;

de intabulare nr. 670/70 cu privire la nr. top 80 de sub A II și top 81 de sub

A III 1, înscrise pe numele Statului Român sub B3;

situației anterioare de CF, respectiv pe numele reclamantei;

Ortodoxe, în posesia căreia se află imobilele de sub nr. top 82, ce reprezintă

clădirea bisericii și top. 81, teren aferent, împreună cu top. 80, ce

reprezintă casa parohială și top 24-25, ce reprezintă terenul aferent, să le

predea reclamantei în deplină proprietate și posesiune.

la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 22

ianuarie 2008, pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș a formulat întâmpinare și cerere

reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii introductive, ca

nefondată, iar, în cazul în care nu se va respinge acțiunea, obligarea

reclamantei la plata contravalorii investițiilor efectuate la biserică precum

și stabilirea unui drept de retenție cu privire la imobilele revendicate, până când

reclamanta îi va plăti investițiilor efectuate.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr. 50/C din 3

martie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanta Parohia Greco Catolică

Fiziș în contradictoriu cu pârâții Parohia Ortodoxă Fiziș și Statul Român

reprezentat de Consiliul Local Finiș, Comisia Județeană Bihor pentru aplicarea

Legii nr. 18/1991 și Comisia Locală Finiș pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 cu

privire la nr. top. 24, 25, 81, 82 înscrise în C.F. nr. 97 Fiziș.

A anulat parțial

încheierea de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949 cu privire la nr. top. 82, 81,

24 și 25 .

A anulat parțial

încheierea de intabulare nr. 670 din 22 aprilie 1970 cu privire la nr. top. 81.

A anulat parțial

Titlul de Proprietate din 21 noiembrie 1995 în ceea ce privește nr. top. 81 și

82.

A obligat pârâta

Parohia Ortodoxă Fiziș să predea reclamantei imobilele cu nr. top. 24, 25, 81, 82

înscrise în C.F. nr. 97 Fiziș.

A respins pretențiile

cu privire la nr. top. 80.

A admis în parte

cererea reconvențională formulată de către pârâta reclamantă reconvențională

Parohia Ortodoxă Fiziș în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională

Parohia Greco - Catolică Fiziș.

A obligat reclamanta

să plătească pârâtei suma de 16.7343 lei cu titlu de despăgubiri parțiale și a

recunoscut în favoarea pârâtei un drept de retenție asupra imobilului cu nr. top.

24, 25, 81, 82 din C.F. nr. 97 Fiziș până la plata integrală a sumei

reprezentând despăgubiri.

A compensat

cheltuielile de judecată.

Tribunalul a reținut

următoarea situație de fapt și de drept:

Potrivit situației de

C.F. nr. 97 Fiziș imobilele cu nr. top. 24, 25, 80, 81, 82 reprezintă în natură

casă cu teren aferent și biserică cu teren aferent.

Imobilele cu nr. top.

81, 82, 24, 25 Fiziș au constituit proprietatea tabulară a Bisericii Greco -

Catolice din Fiziș cu titlu de cumpărare, respectiv pe baza de înscriere

originală.

Imobilul de sub A II

1 din C.F. nr. 97 Fiziș, cu nr. top. 80, reprezentând casă și curte în

intravilan, nu este înscris în foaia de proprietate a C.F- ului în favoarea

Bisericii Greco Catolice din Fiziș. Acest imobil a constituit „posesie de

învățător ”, conform foii de avere a C.F. nr. 97 Fiziș. Din fotografiile depuse

la fila 248 a rezultat că acest imobil se aseamănă mai mult cu o fostă școală decât

cu o fostă casă parohială.

În baza acestor

considerente, pretențiile reclamantei în legătură cu nr. top. 80 au fost

respinse.

În ceea ce privește

celelalte numere topografice, și anume nr. top. 24, 25, 81 și 82 instanța a

reținut că au trecut din proprietatea Bisericii Greco Catolice Fiziș în

proprietatea Parohiei Ortodoxe Fiziș în baza cărții de judecător civilă nr. 31/1949

a Judecătoriei Populară Mixtă Beiuș din 2 februarie 1949 cu titlu de drept de

expropriere, după care nr. top. 81 a trecut în proprietatea Statului Român în

baza Decretului nr. 218/1960 și nr. 712/1966 cu titlu de prescripție extinctivă

și s-a transnotat din C.F. 97 Fiziș în C.F. nr. 434 Fiziș.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990 s-a convocat comisia

mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase

pentru a stabili situația juridică a bisericii din prezenta speță, însă

concilierea nu a reușit datorită reprezentanților părții ortodoxe.

Întrucât pretențiile

reclamantei se întemeiază în primul rând pe dispozițiile Decretului - lege nr. 126/1990,

dispoziții care prevăd competența tribunalului în soluționarea unor astfel de

acțiuni, pentru celelalte capete de cerere are loc o prorogare legală de

competență.

Analizând legalitatea

înscrierii în C.F. a dreptului de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe,

respectiv în favoarea Statului Român, prima instanță a constatat că este de

notorietate desființarea abuzivă a cultului greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948

și, în consecință, trecerea imobilelor în proprietatea Parohiei Ortodoxe a fost

nelegală, cu atât mai mult cu cât, la data emiterii Cărții de Judecător civilă nr.

31/1949 a Judecătoriei Populară mixtă Beiuș, cultul greco-catolic era

desființat, astfel că s-a dat fără participarea respectivului cult, neexistând

astfel o judecată în contradictoriu cu partea interesată. La fel de nelegală

este și încheierea nr. 670/1970 prin care nr. top. 81 a trecut în proprietatea Statului Român pentru aceleași considerente mai sus arătate.

Așa fiind, instanța a

admis acțiunea și a dispus anularea parțială a încheierii de intabulare nr. 2574

din 20 mai 1949 cu privire la nr. top. 82, 81, 24 și 25, a anulat parțial încheierea de intabulare nr. 670 din 22 aprilie 1970 cu privire la nr. top. 81, a anulat parțial titlul de proprietate din 21 noiembrie 1995 în ceea ce privește nr. top. 81 și

82 și a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș să predea reclamantei imobilele

cu nr. top. 24, 25, 81, 82 înscrise în C.F. nr. 97 Fiziș. De reținut, că

anularea parțială a Titlului de Proprietate din 21 noiembrie 1995 s-a dispus ca

o consecință a anulării încheierii de C.F. sus amintite.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, instanța a admis-o parțial în sensul obligării

reclamantei să plătească pârâtei suma de 16.734 lei despăgubiri și a recunoscut

în favoarea pârâtei - reclamantă reconvențională un drept de retenție cu

privire la imobilele cu nr. top. 24, 25, 81, 82 înscrise în C.F. nr. 97 Fiziș

până la plata integrală a despăgubirilor, conform completării raportului de

expertiză întocmit de expert ing. J.L. (fila 141).

Nu s-a inclus

valoarea iconostasului (1.671 lei) întrucât acesta a fost confecționat personal

de martorul B.I. fără a pretinde vreo sumă de bani, iar materialele s-au

obținut prin vânzarea iconostasului vechi, așa cum a declarat martorul B.V. De

asemenea, nu s-a inclus valoarea troițelor ( 290 lei ) deoarece, conform

probelor testimoniale administrate în cauză, nu Parohia Ortodoxă a cheltuit, ci

familiile enoriașilor, inclusiv greco-catolici.

S-au inclus valorile

lucrărilor de reparații interioare și exterioare întrucât ca efect al recunoașterii

existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra bisericii, pârâta,

indiferent că a fost posesoare de rea - credință sau de bună - credință, are dreptul

să pretindă reclamantei restituirea cheltuielilor necesare și a celor utile pe

care le-a făcut cu privire la bunul respectiv. Ori, lucrările de reparații

interioare și exterioare intră în categoria cheltuielilor necesare care sunt acelea

făcute pentru conservarea bunului.

Includerea valorii

gardului nu a fost contestată, conform concluziilor scrise depuse de către

reclamantă.

Instanța a apreciat

completarea raportului de expertiză ca fiind mai verosimilă față de raportul

inițial depus la fila 99 întrucât la efectuarea completării raportului datele

și valorile s-au obținut de la ambele părți, nu numai din partea pârâtei, așa

cum s-a întâmplat la întocmirea raportului inițial de expertiză.

Susținerea

reclamantei că toate reparațiile s-au făcut cu contribuția a peste 50% din

credincioșii aparținând cultului greco-catolic nu a putut fi dovedită, motiv

pentru care instanța a înlăturat-o.

Fiind îndeplinite

condițiile recunoașterii dreptului de retenție pe cale judiciară ( și anume : creanța

de 16.734 lei a retentorului reclamanta pârâtă reconvențională este certă,

lichidă și exigibilă; dreptul de retenție este invocat față de proprietarul

exclusiv și actual al imobilelor cu nr. top. 24, 25, 81, 82 din C.F. nr. 97

Fiziș, și anume Parohia Greco Catolică; între bunurile imobile și creanță

există o conexiune; lucrul respectiv este un imobil aflat în stăpânirea

retentorului), prima instanță a recunoscut în favoarea pârâtei reclamantă

reconvențională un drept de retenție asupra imobilelor cu nr. top. 24, 25, 81, 82

din C.F. nr. 97 Fiziș până la plata integrală a sumei reprezentând despăgubiri

și a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei

sentințe, în termen a declarat apel reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș,

solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a se admite în

totalitate acțiunea principală și a se respinge în întregime acțiunea

reconvențională, cu obligarea pârâtei-reclamantă reconvențională la cheltuieli

de judecată în ambele instanțe.

În motivarea a arătat

că în mod greșit instanța de fond a respins cererea reclamantei privitoare la

casa parohială situată pe topograficul 80, datorită în principal unei

insuficiente cunoașteri a terminologiei vechi folosită în cărțile funciare.

Este adevărat că în

cartea funciară imobilul respectiv apare sub denumirea de „posesie de

învățător”, însă ceea ce nu s-a știut este faptul că în acele timpuri existau

școli confesionale care funcționau sub patronajul cultelor, în speță Greco

Catolic, iar imobilele ce le deserveau (locuință pentru învățător, școală) erau

predate de stat Bisericii, cu mențiunea destinației („sesie” preoțească,

cantorală, învățător).

În acest caz

traducătorul a tradus mențiunea de sesie cu noțiunea de posesie, însă această

noțiune este echivalentă cu aceea de proprietate, astfel cum se precizează

într-o adresă a arhivelor statului.

Prin urmare, în acest

caz este vorba de proprietatea recurentei, fapt ce rezultă și din împrejurarea

că până la desființarea Bisericii greco - catolice în 1948, clădirea s-a aflat

în proprietatea și folosința acesteia, tocmai de aceea prin cartea de judecător

nr. 31/1949 a Judecătoriei Beiuș ea a fost trecută în proprietatea Parohiei

Ortodoxă, din proprietatea Parohiei Greco Catolice.

Referitor la

pretențiile pârâtei din acțiunea reconvențională, se arată că lucrările

invocate de aceasta nu pot fi socotite investiții care să fi sporit valoarea

imobilului, ci sunt mai degrabă lucrări de întreținere a lăcașului de cult,

însuși expertul calificându-le „reparații”și nicidecum „investiții”.

Pe de altă parte, nu

se pune problema acordării de despăgubiri, respectiv a unui drept de retenție,

în condițiile în care imobilul a fost preluat abuziv, aflându-se în folosința

pârâtei de peste 60 de ani.

Apel a declarat și

petenta Parohia Ortodoxă Fiziș, solicitând schimbarea în parte a hotărârii

atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, iar în subsidiar, în

situația admiterii acțiunii principale, să fie admisă în întregime și acțiunea

reconvențională, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului

a arătat că în mod greșit instanța de apel a exclus din valoarea totală a

investițiilor iconostasul în valoare de 28.500 lei, neavând relevanță cine l-a

executat, contravaloarea acestuia impunându-se a fi acordată, deoarece

reprezintă valoarea de înlocuire actuală a investițiilor.

De asemenea trebuia

inclusă și valoarea celor două troițe, ele fiind proprietatea bisericii,

neavând importanță cine a contribuit la ridicarea lor.

Prin decizia civilă nr.

95/A/2010 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea a respins apelul

declarat de Parohia Ortodoxă Fiziș, a admis apelul declarat de reclamanta Parohia

Greco Catolică Fiziș împotriva sentinței civile nr. 50/C/2010 din 3 martie 2010

pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A anulat parțial

încheierea de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949 cu privire la nr. top. 80,

82, 81, 24 și 25, precum și încheierea de intabulare nr. 670 din 22 aprilie

1970 cu privire la nr. top. 80 și 81.

A anulat titlul de

proprietate în ceea ce privește nr. top. 80, 81, 82, 24 și 25 înscrise în CF nr.

97-Fiziș.

A respins acțiunea

reconvențională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș.

A obligat pârâta la

1000 lei cheltuieli de judecată în fond.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt:

Din examinarea

situației de carte funciară (CF nr. 97-Fiziș) a rezultat indubitabil că

imobilele, înscrise în cartea funciară și care fac obiectul litigiului, au

constituit proprietatea tabulară a reclamantei Biserica Greco Catolică Fiziș,

fiind trecute în proprietatea pârâtei Parohia Ortodoxă Fiziș în baza cărții de

judecată civilă nr. 31/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuș din 2 februarie

1949 cu titlu de expropriere.

Ulterior,

topograficele nr. 80, 81 și 83 au trecut în proprietatea Statului Român, în

baza Decretelor nr. 218/60 și nr. 712/1966 cu titlu de prescripție extinctivă,

fiind transnotate în CF nr. 434 Fiziș.

Referitor la

transmisiunile dreptului de proprietate al reclamantei, mai sus evocate, în mod

corect a reținut instanța de fond nelegalitatea acestora, în condițiile în care

este de notorietate faptul că desființarea cultului greco catolic, prin

Decretul nr. 358/1948, s-a făcut în mod abuziv

.

Singurul aspect în

discuție privește construcția situată pe topograficul nr. 80, în legătură cu

care instanța de fond, în mod greșit, a respins pretențiile reclamantei.

Indiferent de

denumirea acesteia în limba maghiară, sau în traducere („posesie de învățător”,

„sesie preoțească”, etc.), esențială este împrejurarea că prin cartea de

judecată nr. 31/1949 a Judecătoriei Beiuș, imobilul mai sus arătat a fost expropriat

de la Parohia Greco Catolică și trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe, ori,

exproprierea nu putea privi decât bunurile proprietatea Bisericii Greco

Catolice.

De altfel, nu s-a

făcut dovada faptului că, înainte de expropriere, respectiva clădire ar fi avut

un alt proprietar decât Biserica Greco Catolică.

Apelul Parohiei Greco

Catolice a fost găsit fondat și în ceea ce privește despăgubirile acordate de

instanța de fond intimatei apelante Parohia Ortodoxă Fiziș, pentru pretinsele

investiții efectuate la lăcașul de cult, respectiv dreptul de retenție stabilit

în favoarea acesteia.

În condițiile în care

s-a reținut ca fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului proprietatea

apelantei Parohia Greco Catolică, nu se pune nici problema acordării de

despăgubiri pentru eventualele investiții efectuate de cel care le-a preluat.

Astfel, pe de o parte

este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiții”, însuși

expertul desemnat în cauză considerându-le mai degrabă lucrări de reparații,

menite să asigure conservarea și întreținerea lăcașului de cult.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar reține efectuarea acestor lucrări cu titlu de investiții, nu

poate fi ignorat faptul că apelanta Parohia Greco Catolică a fost privată de

folosința lăcașului de cult mai mult de 60 de ani, astfel încât contravaloarea

lipsei de folosință depășește cu mult valoarea respectivelor investiții.

În baza art. 274 C.

proc. civ., a fost obligată pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș la 1000 lei

cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând onorariu avocațial, în

favoarea reclamantei Parohia Greco Catolică.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș care, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și a formulat următoarele critici:

Imobilele revendicate

au trecut inițial în proprietatea statului în baza cărții de judecată nr. 31/1940,

deci a unei hotărâri judecătorești, dată în baza legii, respectiv a art. 37 al

4 din Decretul nr. 177/1948, decret care a fost abrogat expres prin art. 51 din

Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 11 din 08 ianuarie

2007.

Legea în baza căreia

s-a dispus trecerea imobilelor în proprietatea recurentei a fost în vigoare

până la 08 ianuarie 2007.

Abrogarea Decretului nr.

358/1948 și recunoașterea Bisericii Greco-Catolice, nu au avut ca efect

redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă.

Este nedovedită

susținerea Curții, în sensul că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 38 din

Decretul nr. 177/1948, constând în aceea că trecerea de la un cult la altul

trebuie să fie liberă, ceea ce nu s-a întâmplat întrucât, chiar dacă Decretul nr.

358/1948 este abuziv, nimeni nu i-a obligat pe credincioșii greco-catolici să

treacă la Ortodoxie.

Decretul-lege nr. 126/1990

consacră procedura de stabilire a situației juridice a lăcașelor de cult și a

caselor parohiale. Dintr-o neînțelegere cu privire la locul întâlnirii, comisia

mixtă paritară nu s-a întâlnit.

În această situație,

a considerat recurenta că s-ar impune casarea cu trimitere a cauzei în vederea

acordării unui termen pentru întrunirea comisiei mixte prevăzută de Decretul-lege

nr. 126/1990 pentru a se putea lua o hotărâre care să exprime,, dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri „(art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990).

Instanța de apel a

respins cererea reconvențională cu motivarea că, fiind de notorietate preluarea

abuzivă a bunului reclamantei, nu se pune problema acordării de despăgubiri

pentru eventualele investiții.

Susținerea instanței

este nelegală și nemotivată deoarece, chiar dacă ar fi vorba de o preluare

abuzivă, nu reclamanta este cea care a făcut-o, ci Statul Român, de la care,

eventual, reclamanta ar putea pretinde despăgubiri pentru lipsa folosinței.

Mai susține recurenta

că este un deținător de bună credință, primind bunurile printr-o hotărâre

judecătorească și, chiar dacă ar fi de rea credință, ceea ce nu este cazul,

reclamanta ar avea obligația de despăgubire, astfel cum prevăd dispozițiile art.

997 C. civ.

Instanța de apel a

reținut că este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate de pârâtă ca fiind

investiții, întrucât expertul le-a considerat mai degrabă lucrări de reparații,

făcute pentru conservarea lăcașului de cult.

În realitate,

expertul nu a făcut astfel de susțineri și nici nu putea să le facă, deoarece

nu i s-a cerut să se pronunțe în acest sens, aceasta fiind o problemă de drept,

de competența instanței.

A solicitat admiterea

recursului și, în principal, respingerea acțiunii, iar, în ipoteza admiterii acțiunii,

admiterea cererii reconvenționale, cu consecința obligării reclamantei la plata

sumei de 48.742 lei despăgubiri și stabilirea dreptului de retenție cu privire

la imobilele revendicate.

Prin decizia civilă nr.

5469 din 24 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș împotriva deciziei nr.

95 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, Secția civilă mixtă.

S-a casat în parte

decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare apelurilor pe aspectul

criticilor cu privire la cererea reconvențională, la aceeași curte de apel.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de recurs, analizând doar criticile de nelegalitate ale

deciziei atacate, a reținut că, față de situația de fapt reținută de instanțele

de fond, legea a fost corect aplicată, iar susținerile recurentei sunt

nefondate.

Criticile privind

caracterul abuziv al preluării imobilului, prin Decretul nr. 358/1948, abrogat

prin Decretul - Lege nr. 9/1989, sunt, incontestabil, corecte, din moment ce

însuși legiuitorul, ulterior decretului menționat, a adoptat, în scopul

înlăturării efectelor lui, Decretul — lege nr. 126/1990, prin care a recunoscut

oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco - catolică), precum și dreptul

acesteia la restituirea bunurilor preluate de către stat, în baza actului

normativ din 1948.

Recursul a fost însă

admis, întrucât, deși a respins apelul pârâtei, instanța de apel nu a arătat

care sunt considerentele pentru care a luat această decizie.

Astfel, prin apelul

exercitat în cauză, pârâta a solicitat admiterea în totalitate a cererii

reconvenționale, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 48.742 lei,

reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la clădirea bisericii și

stabilirea dreptului de retenție în favoarea sa până la achitarea integrală a

sumei.

Instanța de apel nu a

arătat care sunt motivele pentru care a dispus această soluție, limitându-se a

reține că, „fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului, este discutabilă

calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiții" si, chiar dacă s-ar

reține efectuarea acestor lucrări cu titlu de investiții, nu poate fi ignorat

faptul că pârâta Parohia Greco-Catolică a fost privată de folosința lăcașului

de cult mai mult de 60 de ani, as fel încât contravaloarea lipsei de folosință

depășește cu mult valoarea respectivelor investiții".

Aceste considerente,

a reținut Înalta Curte, nu constituie o motivare în sensul dispozițiilor art. 261

alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu arată argumentele pentru care cererile

apelantei pârâte sunt sau nu întemeiate, ceea ce echivalează cu o necercetare a

fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanța de

recurs.

Mai mult, aceste

considerente nu pot fi primite de instanța de recurs față de dispozițiile art. 997

C. civ., potrivit cărora „acela căruia se face restituțiunea, trebuie să

despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute

pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul lui".

Așadar, chiar dacă

instanța de apel a considerat că posesorul (în speță, pârâta Parohia Ortodoxă

Fiziș) a fost de rea credință, avea obligația să stabilească cuantumul

despăgubirilor ce i se cuveneau, reprezentând cheltuielile efectuate pentru

conservarea lucrului sau care au crescut prețul acestuia.

Simpla afirmație în

sensul că,,fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului, este discutabilă

calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiții" nu constituie o

motivare a soluției de respingere a apelului pârâtei, respectiv a pretențiilor

invocate de aceasta prin cererea reconvențională, față de dispozițiile art. 261

alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de fond trebuie să

cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a

consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate,

nerespectarea acestuia constituind motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a

justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele

superioare.

În rejudecare, Curtea

de Apel Oradea a constatat că acțiunea principală a fost soluționată irevocabil

prin Decizia nr. 5469 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar limitele casării vizează judecarea apelurilor doar în ceea ce privește

acțiunea reconvențională formulată de Parohia Ortodoxă Fiziș.

Apelantele au

reiterat și susținut motivele de apel depuse la dosar.

Astfel, în ceea ce

privește reclamanta Parohia Greco-Catolică Fiziș aceasta a solicitat

respingerea apelului pârâtei și pe cale de consecință și a acțiunii reconvenționale

și admiterea apelului său ținând cont de faptul că imobilele au fost preluate

abuziv, iar în condițiile în care conform deciziei pronunțate în recurs se va

stabili în ce măsură investițiile au sărăcit patrimoniul pârâtei, să se ia în

considerare doar investițiile de 920 lei reprezentând valoarea gardului, câtă

vreme contravaloarea troițelor a fost suportată de către familiile celor căzuți

pe câmpul de luptă, iconostasul în valoare de 1671 lei s-a confecționat de

către martorul B.I., iar materialul s-a obținut din vânzarea iconostasului

vechi. În ceea ce privește reparațiile interioare și exterioare, reclamanta a

susținut că acestea nu constituie investiții, ci doar reparații, și oricum

contravaloarea lucrărilor trebuia diminuată cu cel puțin 50% dat fiind faptul

că s-au făcut prin contribuția credincioșilor greco-catolici cel puțin în cotă

de1/2.

Pârâta Parohia

Ortodoxă Fiziș a solicitat admiterea apelului său, modificarea în parte a

sentinței în sensul admiterii în întregime a cererii reconvenționale, cu

cheltuieli de judecată.

A susținut că

instanța de fond, în mod greșit, nu a acordat și contravaloarea iconostasului

de 28.500 lei, câtă vreme indiferent cine l-a executat, contravaloarea acestuia

trebuia acordată reprezentând valoarea de înlocuire și nu are relevanță că a

fost executată de un credincios greco-catolic, valoarea reprezentând o

investiție conform art. 997 C. civ., iar din suma de 300 lei prețul vânzării

celui vechi, nu se putea executa acesta. De asemenea, pârâta a solicitat includerea

în valoarea investițiilor și a celor două troițe având prețul de 290 lei,

deoarece sunt situate în incinta parohiei, fiind proprietatea acesteia, neavând

relevanță faptul că au fost executate pe cheltuiala familiilor celor căzuți din

ambele confesiuni. În același context a solicitat și acordarea de cheltuieli de

judecată.

Curtea de Apel

Oradea, Secția I civilă, prin decizia nr. 43 din 28 iunie 2012 a respins apelurile, ca nefondate.

Astfel, în ceea ce

privește apelul reclamantei, instanța de fond a acordat despăgubiri

reprezentând valoarea lucrărilor de reparații interioare și exterioare la

lăcașul de cult precum și valoarea gardului ce împrejmuiește terenul său, în

total 16.734 lei, astfel că susținerile și criticile privind acordarea

contravalorii iconostasului și a troițelor sunt lipsite de obiect.

Nu sunt întemeiate

criticile în ceea ce privește acordarea de despăgubiri reprezentând lucrările

de reparații exterioare și interioare la lăcașul de cult, instanța de fond în

mod judicios apreciindu-le ca investiții în înțelesul art. 997 C. civ., cum a

precizat instanța supremă, acestea fiind cheltuieli necesare și utile pentru

conservarea lăcașului de cult. De altfel și expertul în lucrarea de expertiză

(filele 99-104 dosar fond) face referire la investiții în sensul celor mai sus

expuse și nu simple reparații cum susține apelanta.

În ceea ce privește

investiția - gardul care împrejmuiește terenul de lângă lăcașul de cult,

apelanta n-a contestat practic că acesta n-ar fi o investiție necesară și

utilă, doar că a invocat valoarea de 920 lei care însă nu se regăsește nici în

expertiză și nici în completarea la expertiză (filele 139-141 dosar fond),

valoarea acestuia fiind evidențiată la 1341 lei, și nu s-a constituit în

obiecțiuni la valoarea stabilită inițial prin expertiză.

Neîntemeiată este și

critica privind instituirea dreptului de retenție asupra imobilului în litigiu,

câtă vreme sunt îndeplinite condițiile în acest sens, respectiv imobilul este

proprietatea exclusivă a reclamantei, iar creanța pârâtei este certă, lichidă

și exigibilă, fiind în legătură cu imobilul. Curtea a apreciat ca nefondat și

apelul pârâtei privind neacordarea contravalorii iconostasului și a celor două

troițe.

În ceea ce privește

iconostasul nou, acesta a fost apreciat de către experți în completarea la

expertiză ca având o valoare de 1671 lei, ținând cont de probele administrate

de părți, critica apelantei fiind neîntemeiată și sub acest aspect, cum este

neîntemeiată și în ceea ce privește acordarea contravalorii acestuia, câtă vreme

din probele de la dosar a rezultat că acesta a fost confecționat, fără plată,

de către un credincios greco-catolic, numitul B.I., iar materialele din care

s-a confecționat au reprezentat contravaloarea vechiului iconostas, apelanta

nefăcând dovada contrară în acest sens.

Nici cele două

troițe, respectiv inscripționarea acestora, a căror valoare a fost evidențiată

la suma de 290 lei, nu se impun a fi incluse la despăgubiri, întrucât acestea

nu au practic legătură cu proprietatea niciuneia dintre cele două biserici, nu

sunt investiții și nu sporesc valoarea imobilului în sensul prevăzut de art. 997

C. civ., aplicabil la data pronunțării hotărârii, care prevede că „acela cărui

se face restituțiunea, trebuie sa despăgubească pe posesorul chiar de

rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care

au crescut prețul lui”, fiind ridicate de familii de ambele confesiuni în

memoria eroilor căzuți în cele două războaie mondiale, materialul fiind

asigurat de către reclamantă astfel cum reiese din probatoriul administrat.

Așadar, pretențiile

pârâtei sunt nefondate, iconostasul și troițele neintrând în categoria

lucrărilor de investiții, respectiv cheltuieli necesare și utile imobilului și

nici nefiind vorba de o îmbogățire fără justă cauză cum susține fără temei

aceasta.

Împotriva deciziei au

declarat recurs ambele părți.

Parohia Greco

Catolică Fiziș și-a întemeiat criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanțele trebuiau să respingă orice pretenție privind cheltuielile

de întreținere sau investiții, întrucât în toată perioada regimului trecut

adevăratul proprietar, respectiv recurenta, a fost privată în mod abuziv de

folosința bunului.

O altă critică

privește dreptul de retenție care nu poate fi acordat, în condițiile în care

acordarea despăgubirilor nu este legală, potrivit argumentelor din susținerea

primei critici în recurs.

Pe de altă parte,

susține recurenta, chestiunea dreptului la retenție s-ar putea discuta exclusiv

în situația existenței unui raport juridic bilateral iar, în cauză, preluarea

imobilului a fost abuzivă iar abuzul nu poate crea un drept de retenție.

Drept urmare, prin

admiterea acestui petit s-ar crea părții ortodoxe o situație privilegiată în

detrimentul recurentei, ca proprietar legitim.

Parohia Ortodoxă

Fiziș a invocat dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ . și a criticat faptul că

instanțele au înlăturat din contravaloarea investițiilor ce trebuiau să le fie

acordate valoarea de 28.500 lei, a iconostasului în precum și valoarea a doua

troițe, care fac parte din ansamblul locașului de cult.

Recursul declarat de

reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș nu este fondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 997 C. civ. „acela cărui se face restituțiunea, trebuie să

despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute

pentru conservarea lucrului, sau care au crescut prețul lui”.

Din modul de

redactare a acestui text se desprinde concluzia că trebuie făcută distincția

între cheltuielile necesare și cheltuielile utile efectuate la imobil de către

pârâta-reclamantă reconvențională, în calitatea sa de posesor al imobilului în

litigiu.

Această distincție

trebuie realizată întrucât cheltuielile necesare sunt cele care sunt efectuate

pentru conservarea lucrului iar, pe de altă parte, cheltuielile utile sunt

efectuate și, deși nu sunt necesare, aduc un folos prin mărirea valorii

lucrului.

Recurenta nu a

contestat valoarea lucrărilor efectuate de pârâtă, astfel cum a fost stabilită

în baza expertizei dispuse în cauză și nici caracterul acestora, nesusținând

niciodată că acestea s-ar încadra în categoria cheltuielilor voluptorii.

Or, instanța de apel a

avut în vedre principiul egalității procesuale a părților și al

disponibilității, a încuviințat părților cererile în probațiune și analizând

întregul material probator a stabilit situația de fapt, respectiv că asupra

imobilului în litigiu s-au efectuat lucrări necesare și utile,

pârâta-reclamantă reconvențională probând sporul de valoare adus lăcașului de

cult.

Din

această perspectivă, o reevaluare în recurs a situație de fapt stabilită de

instanța de apel nu mai este posibilă în urma abrogării motivului de casare ce

permitea o astfel de examinare, motiv prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

și abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Cum

lucrările efectuate de pârâtă profită proprietarului lăcașului de cult,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 997 C. civ. menținând

obligația reclamantei de a plăti cheltuielile necesare și utile efectuate de

către pârâtă.

Susținerea

recurentei în sensul că lipsirea sa de folosința pe o perioadă îndelungată a

imobilului (64 de ani), preluarea abuzivă a acestuia, înlătură pretențiile

pârâtei nu prezintă relevanță atât timp cât în baza art. 997 C. civ. chiar o

rea credință a posesorului nu absolvă reclamanta proprietară de la plata

cheltuielilor efectuate cu imobilul.

De

altfel, recurenta nu a indicat un alt temei de drept care să sprijine acest

raționament.

Nu în ultimul rând,

se reține că decizia de casare a îndrumat instanța de apel să cerceteze cererea

reconvențională în raport de temeiul de drept indicat de pârâtă, respectiv art.

997 C. civ., iar Curtea s-a conformat în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Cât

privește critica referitoare la instituirea dreptului de retenție, se reține că

deși acesta nu este reglementat de codul civil ( vechi) sub forma unei

instituții aparte, existența lui se deduce dintr-o serie de texte într-o

materie sau alta civilă, în lipsa unei reglementări exprese teoria dreptului de

retenție fiind opera doctrinei.

În

toate cazurile, însă, pentru ca dreptul de retenție să poată fi aplicabil se

cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui

care este debitorul deținătorului, în ceea ce privește cheltuielile pretinse.

Or,

în speță, Curtea a reținut corect că aceste condiții sunt îndeplinite,

recurenta-reclamantă este proprietara imobilului și are o datorie față de

pârâtă, reprezentând îmbunătățirile și lucrările de întreținere efectuate.

Nu poate fi primită

susținerea recurentei că prin admiterea acestui petit s-ar crea părții pârâte o

situație privilegiată întrucât pârâta fiind deținătorul bunului până la

momentul restituirii către reclamantă și pretinzând efectuarea unor lucrări/îmbunătățiri

până la acest moment la imobilul în litigiu, între părți s-a născut un raport

juridic obligațional, în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit

devine debitorul obligației de restituire, către cel care, în mod

corespunzător, și-a micșorat patrimoniul și care devine la rândul său creditor

al aceleiași obligații.

A ignora dreptul

pretins de pârâtă, în raport de considerentele anterioare, ar situa recurenta

într-o situație privilegiată contrară principiilor enunțate.

Având

în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei

este nefondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând recursul

pârâtei Parohia Ortodoxă Fiziș sub aspect formal, din punctul de vedere al

încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304

C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică

din 4 martie 2013, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302¹

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304

C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face

posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres

și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este

nulitatea recursului.

În speță, recurenta

nu a formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul din cazurile de

casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Motivând recursul,

recurenta impută instanței de apel modul în care instanța trebuia să interpreteze

probele pentru a ajunge la concluzia că pretențiile sale referitoare la

acordarea contravalorii iconostasului și a celor două troițe erau întemeiate.

Or, modul în care instanța

de apel interpretează probele administrate și stabilește, pe baza acestora,

situația de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art.

304 C. proc. civ., pct. 11 al acestui text de lege care permitea cenzurarea

aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, fiind

abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Având în vedere că

recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.

civ., iar criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui cadru

legal întrucât vizează exclusiv interpretarea probelor, Înalta Curte urmează să

constate nulitatea recursului pârâtei Parohia Ortodoxă Fiziș, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș

împotriva deciziei civile nr. 43 A din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Oradea.

Constată nul recursul

declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș împotriva deciziei civile nr. 43 A

din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 martie 2013.