ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 25 septembrie 2007, reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș a chemat în judecată pe pârâții Parohia Ortodoxă Fiziș și Statul Român, prin Consiliul local Fiziș, cererea de chemare în judecată având următoarele petite: 1. anularea încheierii de intabulare nr. 2574/1949 și a înscrisurilor din CF 97 Fiziș cu privire la nr. top 82 și 81 de sub A III 1-2 și cu privire la nr. top 80 de sub A II 1 și top 24 și 25 de sub A I 1-2, înscriși în B2 pe numele Parohiei Ortodoxe Fiziș; 2. anularea încheierii de intabulare nr. 670/70 cu privire la nr. top 80 de sub A II și top 81 de sub A III 1, înscrise pe numele Statului Român sub B3; 3. restabilirea situației anterioare de CF, respectiv pe numele reclamantei; 4. obligarea Parohiei Ortodoxe, în posesia căreia se află imobilele de sub nr. top 82, ce reprezintă clădirea bisericii și top.

81, teren aferent, împreună cu top. 80, ce reprezintă casa parohială și top 24-25, ce reprezintă terenul aferent, să le predea reclamantei în deplină proprietate și posesiune. 5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La data de 22 ianuarie 2008, pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii introductive, ca nefondată, iar, în cazul în care nu se va respinge acțiunea, obligarea reclamantei la plata contravalorii investițiilor efectuate la biserică precum și stabilirea unui drept de retenție cu privire la imobilele revendicate, până când reclamanta îi va plăti investițiilor efectuate.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr. 50/C din 3 martie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș în contradictoriu cu pârâții Parohia Ortodoxă Fiziș și Statul Român reprezentat de Consiliul Local Finiș, Comisia Județeană Bihor pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 și Comisia Locală Finiș pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 cu privire la nr. top. 24, 25, 81, 82 înscrise în C.F. nr. 97 Fiziș. A anulat parțial încheierea de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949 cu privire la nr. top. 82, 81, 24 și 25 . A anulat parțial încheierea de intabulare nr. 670 din 22 aprilie 1970 cu privire la nr. top. 81. A anulat parțial Titlul de Proprietate din 21 noiembrie 1995 în ceea ce privește nr. top.

81 și 82. A obligat pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș să predea reclamantei imobilele cu nr. top. 24, 25, 81, 82 înscrise în C.F. nr. 97 Fiziș. A respins pretențiile cu privire la nr. top. 80. A admis în parte cererea reconvențională formulată de către pârâta reclamantă reconvențională Parohia Ortodoxă Fiziș în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională Parohia Greco - Catolică Fiziș. A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 16.7343 lei cu titlu de despăgubiri parțiale și a recunoscut în favoarea pârâtei un drept de retenție asupra imobilului cu nr. top. 24, 25, 81, 82 din C.F. nr. 97 Fiziș până la plata integrală a sumei reprezentând despăgubiri. A compensat cheltuielile de judecată.

Tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept: Potrivit situației de C.F. nr. 97 Fiziș imobilele cu nr. top. 24, 25, 80, 81, 82 reprezintă în natură casă cu teren aferent și biserică cu teren aferent. Imobilele cu nr. top. 81, 82, 24, 25 Fiziș au constituit proprietatea tabulară a Bisericii Greco - Catolice din Fiziș cu titlu de cumpărare, respectiv pe baza de înscriere originală. Imobilul de sub A II 1 din C.F. nr. 97 Fiziș, cu nr. top. 80, reprezentând casă și curte în intravilan, nu este înscris în foaia de proprietate a C.F- ului în favoarea Bisericii Greco Catolice din Fiziș. Acest imobil a constituit „posesie de învățător ”, conform foii de avere a C.F. nr. 97 Fiziș. Din fotografiile depuse la fila 248 a rezultat că acest imobil se aseamănă mai mult cu o fostă școală decât cu o fostă casă parohială.

În baza acestor considerente, pretențiile reclamantei în legătură cu nr. top. 80 au fost respinse. În ceea ce privește celelalte numere topografice, și anume nr. top. 24, 25, 81 și 82 instanța a reținut că au trecut din proprietatea Bisericii Greco Catolice Fiziș în proprietatea Parohiei Ortodoxe Fiziș în baza cărții de judecător civilă nr. 31/1949 a Judecătoriei Populară Mixtă Beiuș din 2 februarie 1949 cu titlu de drept de expropriere, după care nr. top. 81 a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 218/1960 și nr. 712/1966 cu titlu de prescripție extinctivă și s-a transnotat din C.F. 97 Fiziș în C.F. nr. 434 Fiziș. Potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990 s-a convocat comisia mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase pentru a stabili situația juridică a bisericii din prezenta speță, însă concilierea nu a reușit datorită reprezentanților părții ortodoxe.

Întrucât pretențiile reclamantei se întemeiază în primul rând pe dispozițiile Decretului - lege nr. 126/1990, dispoziții care prevăd competența tribunalului în soluționarea unor astfel de acțiuni, pentru celelalte capete de cerere are loc o prorogare legală de competență. Analizând legalitatea înscrierii în C.F. a dreptului de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe, respectiv în favoarea Statului Român, prima instanță a constatat că este de notorietate desființarea abuzivă a cultului greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948 și, în consecință, trecerea imobilelor în proprietatea Parohiei Ortodoxe a fost nelegală, cu atât mai mult cu cât, la data emiterii Cărții de Judecător civilă nr. 31/1949 a Judecătoriei Populară mixtă Beiuș, cultul greco-catolic era desființat, astfel că s-a dat fără participarea respectivului cult, neexistând astfel o judecată în contradictoriu cu partea interesată.

La fel de nelegală este și încheierea nr. 670/1970 prin care nr. top. 81 a trecut în proprietatea Statului Român pentru aceleași considerente mai sus arătate. Așa fiind, instanța a admis acțiunea și a dispus anularea parțială a încheierii de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949 cu privire la nr. top. 82, 81, 24 și 25, a anulat parțial încheierea de intabulare nr. 670 din 22 aprilie 1970 cu privire la nr. top. 81, a anulat parțial titlul de proprietate din 21 noiembrie 1995 în ceea ce privește nr. top. 81 și 82 și a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș să predea reclamantei imobilele cu nr. top. 24, 25, 81, 82 înscrise în C.F. nr. 97 Fiziș. De reținut, că anularea parțială a Titlului de Proprietate din 21 noiembrie 1995 s-a dispus ca o consecință a anulării încheierii de C.F.

sus amintite. În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța a admis-o parțial în sensul obligării reclamantei să plătească pârâtei suma de 16.734 lei despăgubiri și a recunoscut în favoarea pârâtei - reclamantă reconvențională un drept de retenție cu privire la imobilele cu nr. top. 24, 25, 81, 82 înscrise în C.F. nr. 97 Fiziș până la plata integrală a despăgubirilor, conform completării raportului de expertiză întocmit de expert ing. J.L. (fila 141). Nu s-a inclus valoarea iconostasului (1.671 lei) întrucât acesta a fost confecționat personal de martorul B.I. fără a pretinde vreo sumă de bani, iar materialele s-au obținut prin vânzarea iconostasului vechi, așa cum a declarat martorul B.V.

De asemenea, nu s-a inclus valoarea troițelor ( 290 lei ) deoarece, conform probelor testimoniale administrate în cauză, nu Parohia Ortodoxă a cheltuit, ci familiile enoriașilor, inclusiv greco-catolici. S-au inclus valorile lucrărilor de reparații interioare și exterioare întrucât ca efect al recunoașterii existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra bisericii, pârâta, indiferent că a fost posesoare de rea - credință sau de bună - credință, are dreptul să pretindă reclamantei restituirea cheltuielilor necesare și a celor utile pe care le-a făcut cu privire la bunul respectiv. Ori, lucrările de reparații interioare și exterioare intră în categoria cheltuielilor necesare care sunt acelea făcute pentru conservarea bunului.

Includerea valorii gardului nu a fost contestată, conform concluziilor scrise depuse de către reclamantă. Instanța a apreciat completarea raportului de expertiză ca fiind mai verosimilă față de raportul inițial depus la fila 99 întrucât la efectuarea completării raportului datele și valorile s-au obținut de la ambele părți, nu numai din partea pârâtei, așa cum s-a întâmplat la întocmirea raportului inițial de expertiză. Susținerea reclamantei că toate reparațiile s-au făcut cu contribuția a peste 50% din credincioșii aparținând cultului greco-catolic nu a putut fi dovedită, motiv pentru care instanța a înlăturat-o. Fiind îndeplinite condițiile recunoașterii dreptului de retenție pe cale judiciară ( și anume : creanța de 16.734 lei a retentorului reclamanta pârâtă reconvențională este certă, lichidă și exigibilă; dreptul de retenție este invocat față de proprietarul exclusiv și actual al imobilelor cu nr. top.

24, 25, 81, 82 din C.F. nr. 97 Fiziș, și anume Parohia Greco Catolică; între bunurile imobile și creanță există o conexiune; lucrul respectiv este un imobil aflat în stăpânirea retentorului), prima instanță a recunoscut în favoarea pârâtei reclamantă reconvențională un drept de retenție asupra imobilelor cu nr. top. 24, 25, 81, 82 din C.F. nr. 97 Fiziș până la plata integrală a sumei reprezentând despăgubiri și a compensat cheltuielile de judecată. Împotriva acestei sentințe, în termen a declarat apel reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a se admite în totalitate acțiunea principală și a se respinge în întregime acțiunea reconvențională, cu obligarea pârâtei-reclamantă reconvențională la cheltuieli de judecată în ambele instanțe.

În motivarea a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins cererea reclamantei privitoare la casa parohială situată pe topograficul 80, datorită în principal unei insuficiente cunoașteri a terminologiei vechi folosită în cărțile funciare. Este adevărat că în cartea funciară imobilul respectiv apare sub denumirea de „posesie de învățător”, însă ceea ce nu s-a știut este faptul că în acele timpuri existau școli confesionale care funcționau sub patronajul cultelor, în speță Greco Catolic, iar imobilele ce le deserveau (locuință pentru învățător, școală) erau predate de stat Bisericii, cu mențiunea destinației („sesie” preoțească, cantorală, învățător). În acest caz traducătorul a tradus mențiunea de sesie cu noțiunea de posesie, însă această noțiune este echivalentă cu aceea de proprietate, astfel cum se precizează într-o adresă a arhivelor statului.

Prin urmare, în acest caz este vorba de proprietatea recurentei, fapt ce rezultă și din împrejurarea că până la desființarea Bisericii greco - catolice în 1948, clădirea s-a aflat în proprietatea și folosința acesteia, tocmai de aceea prin cartea de judecător nr. 31/1949 a Judecătoriei Beiuș ea a fost trecută în proprietatea Parohiei Ortodoxă, din proprietatea Parohiei Greco Catolice. Referitor la pretențiile pârâtei din acțiunea reconvențională, se arată că lucrările invocate de aceasta nu pot fi socotite investiții care să fi sporit valoarea imobilului, ci sunt mai degrabă lucrări de întreținere a lăcașului de cult, însuși expertul calificându-le „reparații”și nicidecum „investiții”. Pe de altă parte, nu se pune problema acordării de despăgubiri, respectiv a unui drept de retenție, în condițiile în care imobilul a fost preluat abuziv, aflându-se în folosința pârâtei de peste 60 de ani.

Apel a declarat și petenta Parohia Ortodoxă Fiziș, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, iar în subsidiar, în situația admiterii acțiunii principale, să fie admisă în întregime și acțiunea reconvențională, cu cheltuieli de judecată. În motivarea apelului a arătat că în mod greșit instanța de apel a exclus din valoarea totală a investițiilor iconostasul în valoare de 28.500 lei, neavând relevanță cine l-a executat, contravaloarea acestuia impunându-se a fi acordată, deoarece reprezintă valoarea de înlocuire actuală a investițiilor. De asemenea trebuia inclusă și valoarea celor două troițe, ele fiind proprietatea bisericii, neavând importanță cine a contribuit la ridicarea lor.

Prin decizia civilă nr. 95/A/2010 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea a respins apelul declarat de Parohia Ortodoxă Fiziș, a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș împotriva sentinței civile nr. 50/C/2010 din 3 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A anulat parțial încheierea de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949 cu privire la nr. top. 80, 82, 81, 24 și 25, precum și încheierea de intabulare nr. 670 din 22 aprilie 1970 cu privire la nr. top. 80 și 81. A anulat titlul de proprietate în ceea ce privește nr. top. 80, 81, 82, 24 și 25 înscrise în CF nr. 97-Fiziș. A respins acțiunea reconvențională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș.

A obligat pârâta la 1000 lei cheltuieli de judecată în fond. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt: Din examinarea situației de carte funciară (CF nr. 97-Fiziș) a rezultat indubitabil că imobilele, înscrise în cartea funciară și care fac obiectul litigiului, au constituit proprietatea tabulară a reclamantei Biserica Greco Catolică Fiziș, fiind trecute în proprietatea pârâtei Parohia Ortodoxă Fiziș în baza cărții de judecată civilă nr. 31/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuș din 2 februarie 1949 cu titlu de expropriere. Ulterior, topograficele nr. 80, 81 și 83 au trecut în proprietatea Statului Român, în baza Decretelor nr. 218/60 și nr. 712/1966 cu titlu de prescripție extinctivă, fiind transnotate în CF nr. 434 Fiziș.

Referitor la transmisiunile dreptului de proprietate al reclamantei, mai sus evocate, în mod corect a reținut instanța de fond nelegalitatea acestora, în condițiile în care este de notorietate faptul că desființarea cultului greco catolic, prin Decretul nr. 358/1948, s-a făcut în mod abuziv . Singurul aspect în discuție privește construcția situată pe topograficul nr. 80, în legătură cu care instanța de fond, în mod greșit, a respins pretențiile reclamantei. Indiferent de denumirea acesteia în limba maghiară, sau în traducere („posesie de învățător”, „sesie preoțească”, etc.), esențială este împrejurarea că prin cartea de judecată nr. 31/1949 a Judecătoriei Beiuș, imobilul mai sus arătat a fost expropriat de la Parohia Greco Catolică și trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe, ori, exproprierea nu putea privi decât bunurile proprietatea Bisericii Greco Catolice.

De altfel, nu s-a făcut dovada faptului că, înainte de expropriere, respectiva clădire ar fi avut un alt proprietar decât Biserica Greco Catolică. Apelul Parohiei Greco Catolice a fost găsit fondat și în ceea ce privește despăgubirile acordate de instanța de fond intimatei apelante Parohia Ortodoxă Fiziș, pentru pretinsele investiții efectuate la lăcașul de cult, respectiv dreptul de retenție stabilit în favoarea acesteia. În condițiile în care s-a reținut ca fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului proprietatea apelantei Parohia Greco Catolică, nu se pune nici problema acordării de despăgubiri pentru eventualele investiții efectuate de cel care le-a preluat. Astfel, pe de o parte este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiții”, însuși expertul desemnat în cauză considerându-le mai degrabă lucrări de reparații, menite să asigure conservarea și întreținerea lăcașului de cult.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reține efectuarea acestor lucrări cu titlu de investiții, nu poate fi ignorat faptul că apelanta Parohia Greco Catolică a fost privată de folosința lăcașului de cult mai mult de 60 de ani, astfel încât contravaloarea lipsei de folosință depășește cu mult valoarea respectivelor investiții. În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș la 1000 lei cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând onorariu avocațial, în favoarea reclamantei Parohia Greco Catolică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și a formulat următoarele critici: Imobilele revendicate au trecut inițial în proprietatea statului în baza cărții de judecată nr. 31/1940, deci a unei hotărâri judecătorești, dată în baza legii, respectiv a art. 37 al 4 din Decretul nr. 177/1948, decret care a fost abrogat expres prin art. 51 din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 11 din 08 ianuarie 2007. Legea în baza căreia s-a dispus trecerea imobilelor în proprietatea recurentei a fost în vigoare până la 08 ianuarie 2007. Abrogarea Decretului nr. 358/1948 și recunoașterea Bisericii Greco-Catolice, nu au avut ca efect redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă.

Este nedovedită susținerea Curții, în sensul că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 38 din Decretul nr. 177/1948, constând în aceea că trecerea de la un cult la altul trebuie să fie liberă, ceea ce nu s-a întâmplat întrucât, chiar dacă Decretul nr. 358/1948 este abuziv, nimeni nu i-a obligat pe credincioșii greco-catolici să treacă la Ortodoxie. Decretul-lege nr. 126/1990 consacră procedura de stabilire a situației juridice a lăcașelor de cult și a caselor parohiale. Dintr-o neînțelegere cu privire la locul întâlnirii, comisia mixtă paritară nu s-a întâlnit. În această situație, a considerat recurenta că s-ar impune casarea cu trimitere a cauzei în vederea acordării unui termen pentru întrunirea comisiei mixte prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990 pentru a se putea lua o hotărâre care să exprime,, dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri „(art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990).

Instanța de apel a respins cererea reconvențională cu motivarea că, fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului reclamantei, nu se pune problema acordării de despăgubiri pentru eventualele investiții. Susținerea instanței este nelegală și nemotivată deoarece, chiar dacă ar fi vorba de o preluare abuzivă, nu reclamanta este cea care a făcut-o, ci Statul Român, de la care, eventual, reclamanta ar putea pretinde despăgubiri pentru lipsa folosinței. Mai susține recurenta că este un deținător de bună credință, primind bunurile printr-o hotărâre judecătorească și, chiar dacă ar fi de rea credință, ceea ce nu este cazul, reclamanta ar avea obligația de despăgubire, astfel cum prevăd dispozițiile art. 997 C. civ.

Instanța de apel a reținut că este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate de pârâtă ca fiind investiții, întrucât expertul le-a considerat mai degrabă lucrări de reparații, făcute pentru conservarea lăcașului de cult. În realitate, expertul nu a făcut astfel de susțineri și nici nu putea să le facă, deoarece nu i s-a cerut să se pronunțe în acest sens, aceasta fiind o problemă de drept, de competența instanței. A solicitat admiterea recursului și, în principal, respingerea acțiunii, iar, în ipoteza admiterii acțiunii, admiterea cererii reconvenționale, cu consecința obligării reclamantei la plata sumei de 48.742 lei despăgubiri și stabilirea dreptului de retenție cu privire la imobilele revendicate.

Prin decizia civilă nr. 5469 din 24 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș împotriva deciziei nr. 95 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, Secția civilă mixtă. S-a casat în parte decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare apelurilor pe aspectul criticilor cu privire la cererea reconvențională, la aceeași curte de apel. S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Pentru a pronunța astfel, instanța de recurs, analizând doar criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, a reținut că, față de situația de fapt reținută de instanțele de fond, legea a fost corect aplicată, iar susținerile recurentei sunt nefondate.

Criticile privind caracterul abuziv al preluării imobilului, prin Decretul nr. 358/1948, abrogat prin Decretul - Lege nr. 9/1989, sunt, incontestabil, corecte, din moment ce însuși legiuitorul, ulterior decretului menționat, a adoptat, în scopul înlăturării efectelor lui, Decretul — lege nr. 126/1990, prin care a recunoscut oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco - catolică), precum și dreptul acesteia la restituirea bunurilor preluate de către stat, în baza actului normativ din 1948. Recursul a fost însă admis, întrucât, deși a respins apelul pârâtei, instanța de apel nu a arătat care sunt considerentele pentru care a luat această decizie.

Astfel, prin apelul exercitat în cauză, pârâta a solicitat admiterea în totalitate a cererii reconvenționale, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 48.742 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la clădirea bisericii și stabilirea dreptului de retenție în favoarea sa până la achitarea integrală a sumei.

Instanța de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a dispus această soluție, limitându-se a reține că, „fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului, este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiții" si, chiar dacă s-ar reține efectuarea acestor lucrări cu titlu de investiții, nu poate fi ignorat faptul că pârâta Parohia Greco-Catolică a fost privată de folosința lăcașului de cult mai mult de 60 de ani, as fel încât contravaloarea lipsei de folosință depășește cu mult valoarea respectivelor investiții". Aceste considerente, a reținut Înalta Curte, nu constituie o motivare în sensul dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu arată argumentele pentru care cererile apelantei pârâte sunt sau nu întemeiate, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanța de recurs.

Mai mult, aceste considerente nu pot fi primite de instanța de recurs față de dispozițiile art. 997 C. civ., potrivit cărora „acela căruia se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul lui". Așadar, chiar dacă instanța de apel a considerat că posesorul (în speță, pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș) a fost de rea credință, avea obligația să stabilească cuantumul despăgubirilor ce i se cuveneau, reprezentând cheltuielile efectuate pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul acestuia. Simpla afirmație în sensul că,,fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului, este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiții" nu constituie o motivare a soluției de respingere a apelului pârâtei, respectiv a pretențiilor invocate de aceasta prin cererea reconvențională, față de dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, nerespectarea acestuia constituind motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare. În rejudecare, Curtea de Apel Oradea a constatat că acțiunea principală a fost soluționată irevocabil prin Decizia nr. 5469 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar limitele casării vizează judecarea apelurilor doar în ceea ce privește acțiunea reconvențională formulată de Parohia Ortodoxă Fiziș.

Apelantele au reiterat și susținut motivele de apel depuse la dosar. Astfel, în ceea ce privește reclamanta Parohia Greco-Catolică Fiziș aceasta a solicitat respingerea apelului pârâtei și pe cale de consecință și a acțiunii reconvenționale și admiterea apelului său ținând cont de faptul că imobilele au fost preluate abuziv, iar în condițiile în care conform deciziei pronunțate în recurs se va stabili în ce măsură investițiile au sărăcit patrimoniul pârâtei, să se ia în considerare doar investițiile de 920 lei reprezentând valoarea gardului, câtă vreme contravaloarea troițelor a fost suportată de către familiile celor căzuți pe câmpul de luptă, iconostasul în valoare de 1671 lei s-a confecționat de către martorul B.I., iar materialul s-a obținut din vânzarea iconostasului vechi.

În ceea ce privește reparațiile interioare și exterioare, reclamanta a susținut că acestea nu constituie investiții, ci doar reparații, și oricum contravaloarea lucrărilor trebuia diminuată cu cel puțin 50% dat fiind faptul că s-au făcut prin contribuția credincioșilor greco-catolici cel puțin în cotă de1/2. Pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș a solicitat admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii în întregime a cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată. A susținut că instanța de fond, în mod greșit, nu a acordat și contravaloarea iconostasului de 28.500 lei, câtă vreme indiferent cine l-a executat, contravaloarea acestuia trebuia acordată reprezentând valoarea de înlocuire și nu are relevanță că a fost executată de un credincios greco-catolic, valoarea reprezentând o investiție conform art. 997 C. civ., iar din suma de 300 lei prețul vânzării celui vechi, nu se putea executa acesta.

De asemenea, pârâta a solicitat includerea în valoarea investițiilor și a celor două troițe având prețul de 290 lei, deoarece sunt situate în incinta parohiei, fiind proprietatea acesteia, neavând relevanță faptul că au fost executate pe cheltuiala familiilor celor căzuți din ambele confesiuni. În același context a solicitat și acordarea de cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă, prin decizia nr. 43 din 28 iunie 2012 a respins apelurile, ca nefondate. Astfel, în ceea ce privește apelul reclamantei, instanța de fond a acordat despăgubiri reprezentând valoarea lucrărilor de reparații interioare și exterioare la lăcașul de cult precum și valoarea gardului ce împrejmuiește terenul său, în total 16.734 lei, astfel că susținerile și criticile privind acordarea contravalorii iconostasului și a troițelor sunt lipsite de obiect.

Nu sunt întemeiate criticile în ceea ce privește acordarea de despăgubiri reprezentând lucrările de reparații exterioare și interioare la lăcașul de cult, instanța de fond în mod judicios apreciindu-le ca investiții în înțelesul art. 997 C. civ., cum a precizat instanța supremă, acestea fiind cheltuieli necesare și utile pentru conservarea lăcașului de cult. De altfel și expertul în lucrarea de expertiză (filele 99-104 dosar fond) face referire la investiții în sensul celor mai sus expuse și nu simple reparații cum susține apelanta.

În ceea ce privește investiția - gardul care împrejmuiește terenul de lângă lăcașul de cult, apelanta n-a contestat practic că acesta n-ar fi o investiție necesară și utilă, doar că a invocat valoarea de 920 lei care însă nu se regăsește nici în expertiză și nici în completarea la expertiză (filele 139-141 dosar fond), valoarea acestuia fiind evidențiată la 1341 lei, și nu s-a constituit în obiecțiuni la valoarea stabilită inițial prin expertiză. Neîntemeiată este și critica privind instituirea dreptului de retenție asupra imobilului în litigiu, câtă vreme sunt îndeplinite condițiile în acest sens, respectiv imobilul este proprietatea exclusivă a reclamantei, iar creanța pârâtei este certă, lichidă și exigibilă, fiind în legătură cu imobilul.

Curtea a apreciat ca nefondat și apelul pârâtei privind neacordarea contravalorii iconostasului și a celor două troițe. În ceea ce privește iconostasul nou, acesta a fost apreciat de către experți în completarea la expertiză ca având o valoare de 1671 lei, ținând cont de probele administrate de părți, critica apelantei fiind neîntemeiată și sub acest aspect, cum este neîntemeiată și în ceea ce privește acordarea contravalorii acestuia, câtă vreme din probele de la dosar a rezultat că acesta a fost confecționat, fără plată, de către un credincios greco-catolic, numitul B.I., iar materialele din care s-a confecționat au reprezentat contravaloarea vechiului iconostas, apelanta nefăcând dovada contrară în acest sens.

Nici cele două troițe, respectiv inscripționarea acestora, a căror valoare a fost evidențiată la suma de 290 lei, nu se impun a fi incluse la despăgubiri, întrucât acestea nu au practic legătură cu proprietatea niciuneia dintre cele două biserici, nu sunt investiții și nu sporesc valoarea imobilului în sensul prevăzut de art. 997 C. civ., aplicabil la data pronunțării hotărârii, care prevede că „acela cărui se face restituțiunea, trebuie sa despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut prețul lui”, fiind ridicate de familii de ambele confesiuni în memoria eroilor căzuți în cele două războaie mondiale, materialul fiind asigurat de către reclamantă astfel cum reiese din probatoriul administrat.

Așadar, pretențiile pârâtei sunt nefondate, iconostasul și troițele neintrând în categoria lucrărilor de investiții, respectiv cheltuieli necesare și utile imobilului și nici nefiind vorba de o îmbogățire fără justă cauză cum susține fără temei aceasta. Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți. Parohia Greco Catolică Fiziș și-a întemeiat criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanțele trebuiau să respingă orice pretenție privind cheltuielile de întreținere sau investiții, întrucât în toată perioada regimului trecut adevăratul proprietar, respectiv recurenta, a fost privată în mod abuziv de folosința bunului. O altă critică privește dreptul de retenție care nu poate fi acordat, în condițiile în care acordarea despăgubirilor nu este legală, potrivit argumentelor din susținerea primei critici în recurs.

Pe de altă parte, susține recurenta, chestiunea dreptului la retenție s-ar putea discuta exclusiv în situația existenței unui raport juridic bilateral iar, în cauză, preluarea imobilului a fost abuzivă iar abuzul nu poate crea un drept de retenție. Drept urmare, prin admiterea acestui petit s-ar crea părții ortodoxe o situație privilegiată în detrimentul recurentei, ca proprietar legitim. Parohia Ortodoxă Fiziș a invocat dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ . și a criticat faptul că instanțele au înlăturat din contravaloarea investițiilor ce trebuiau să le fie acordate valoarea de 28.500 lei, a iconostasului în precum și valoarea a doua troițe, care fac parte din ansamblul locașului de cult.

Recursul declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș nu este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 997 C. civ. „acela cărui se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut prețul lui”. Din modul de redactare a acestui text se desprinde concluzia că trebuie făcută distincția între cheltuielile necesare și cheltuielile utile efectuate la imobil de către pârâta-reclamantă reconvențională, în calitatea sa de posesor al imobilului în litigiu. Această distincție trebuie realizată întrucât cheltuielile necesare sunt cele care sunt efectuate pentru conservarea lucrului iar, pe de altă parte, cheltuielile utile sunt efectuate și, deși nu sunt necesare, aduc un folos prin mărirea valorii lucrului.

Recurenta nu a contestat valoarea lucrărilor efectuate de pârâtă, astfel cum a fost stabilită în baza expertizei dispuse în cauză și nici caracterul acestora, nesusținând niciodată că acestea s-ar încadra în categoria cheltuielilor voluptorii. Or, instanța de apel a avut în vedre principiul egalității procesuale a părților și al disponibilității, a încuviințat părților cererile în probațiune și analizând întregul material probator a stabilit situația de fapt, respectiv că asupra imobilului în litigiu s-au efectuat lucrări necesare și utile, pârâta-reclamantă reconvențională probând sporul de valoare adus lăcașului de cult. Din această perspectivă, o reevaluare în recurs a situație de fapt stabilită de instanța de apel nu mai este posibilă în urma abrogării motivului de casare ce permitea o astfel de examinare, motiv prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. și abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Cum lucrările efectuate de pârâtă profită proprietarului lăcașului de cult, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 997 C. civ. menținând obligația reclamantei de a plăti cheltuielile necesare și utile efectuate de către pârâtă. Susținerea recurentei în sensul că lipsirea sa de folosința pe o perioadă îndelungată a imobilului (64 de ani), preluarea abuzivă a acestuia, înlătură pretențiile pârâtei nu prezintă relevanță atât timp cât în baza art. 997 C. civ. chiar o rea credință a posesorului nu absolvă reclamanta proprietară de la plata cheltuielilor efectuate cu imobilul. De altfel, recurenta nu a indicat un alt temei de drept care să sprijine acest raționament.

Nu în ultimul rând, se reține că decizia de casare a îndrumat instanța de apel să cerceteze cererea reconvențională în raport de temeiul de drept indicat de pârâtă, respectiv art. 997 C. civ., iar Curtea s-a conformat în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește critica referitoare la instituirea dreptului de retenție, se reține că deși acesta nu este reglementat de codul civil ( vechi) sub forma unei instituții aparte, existența lui se deduce dintr-o serie de texte într-o materie sau alta civilă, în lipsa unei reglementări exprese teoria dreptului de retenție fiind opera doctrinei. În toate cazurile, însă, pentru ca dreptul de retenție să poată fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deținătorului, în ceea ce privește cheltuielile pretinse.

Or, în speță, Curtea a reținut corect că aceste condiții sunt îndeplinite, recurenta-reclamantă este proprietara imobilului și are o datorie față de pârâtă, reprezentând îmbunătățirile și lucrările de întreținere efectuate. Nu poate fi primită susținerea recurentei că prin admiterea acestui petit s-ar crea părții pârâte o situație privilegiată întrucât pârâta fiind deținătorul bunului până la momentul restituirii către reclamantă și pretinzând efectuarea unor lucrări/îmbunătățiri până la acest moment la imobilul în litigiu, între părți s-a născut un raport juridic obligațional, în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligației de restituire, către cel care, în mod corespunzător, și-a micșorat patrimoniul și care devine la rândul său creditor al aceleiași obligații.

A ignora dreptul pretins de pârâtă, în raport de considerentele anterioare, ar situa recurenta într-o situație privilegiată contrară principiilor enunțate. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Examinând recursul pârâtei Parohia Ortodoxă Fiziș sub aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 4 martie 2013, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Motivând recursul, recurenta impută instanței de apel modul în care instanța trebuia să interpreteze probele pentru a ajunge la concluzia că pretențiile sale referitoare la acordarea contravalorii iconostasului și a celor două troițe erau întemeiate.

Or, modul în care instanța de apel interpretează probele administrate și stabilește, pe baza acestora, situația de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al acestui text de lege care permitea cenzurarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui cadru legal întrucât vizează exclusiv interpretarea probelor, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului pârâtei Parohia Ortodoxă Fiziș, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș împotriva deciziei civile nr. 43 A din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea. Constată nul recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș împotriva deciziei civile nr. 43 A din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013.