ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5469/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5469/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bihor, secția civilă, reclamanta P.G.C.F. a chemat în judecată pe pârâții

Parohia Ortodoxă Fiziș și Statul Român, prin Consiliul Local Fiziș, solicitând

anularea încheierii de intabulare nr. 2574/1949 și a înscrisurilor din C.F. Fiziș

cu privire la numele Parohiei Ortodoxe Fiziș; anularea încheierii de intabulare

nr. 670/70 înscrise pe numele Statului Român; restabilirea stării anterioare de

C.F., respectiv pe numele reclamantei; obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă

Fiziș, în posesia căreia se află imobilele - ce reprezintă biserica și - teren

aferent, împreună - ce reprezintă casa parohială și teren aferent, să le predea

reclamantei în deplină posesiune și proprietate.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că cele două imobile (lăcaș de cult și casa parohială)

deschise în petitul acțiunii au fost proprietatea tabulară a reclamantei până

la desființarea cultului greco - catolic prin Decretul nr. 358/1948, după care

au intrat în posesia nelegitimă a Parohiei Ortodoxe Fiziș, fiind apoi intabulate

în C.F. în baza Cărții de Judecată nr. 31/1949 a Judecătoriei Populare Beiuș

(încheierea nr. 2574/1949) cu titlu de expropriere, pentru ca apoi, prin

încheierea nr. 670/1970, să intabuleze dreptul de proprietate Statul Român. Pârâta

Parohia Ortodoxă și-a intabulat dreptul de proprietate în baza unei Cărți de

Judecată dată în temeiul art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 177/1948 (Legea

cultelor), numai că la data emiterii Cărții de Judecată - 1949- cultul era

desființat. Cât privește Încheierea nr. 670/1970, prin care s-au înscris pe

numele Statului Român, ca bun abandonat („prescripția achizitivă specială„),

aceasta este de asemeni nelegală, constituind un abuz atât desființarea

cultului greco-catolic, cât și preluarea bunurilor, întrucât în realitate

bunurile nu au fost abandonate, ci reclamanta a fost alungată din ele.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Decretului - Lege nr. 126/1990 și art. 480 C. civ.

Ulterior, reclamanta

Parohia Greco Catolică Fiziș și-a precizat acțiunea, solicitând și anularea

Titlului de Proprietate nr. 845/1995 emis în favoarea Parohiei Ortodoxe.

Prin cerere

reconvențională, pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș a solicitat obligarea

reclamantei la plata contravalorii investițiilor efectuate la biserică și

stabilirea dreptului de retenție cu privire la imobilele revendicate.

Prin sentința civilă nr.

50/ C din 3 martie 2010, Tribunalul Bihor, secția civilă, a admis acțiunea și,

în consecință a dispus:

- anularea parțială a

încheierii de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949;

- anularea parțială a

încheierii de intabulare nr. 670 din 22 aprilie 1970

- anularea parțială a

Titlului de Proprietate nr. 845 din 21 noiembrie 1995;

- obligarea pârâtei

Parohia ortodoxă Fiziș să predea reclamantei imobilele înscrise în C.F. Fiziș;

- respingerea

pretențiilor cu privire la nr. top. X;

- admiterea în parte

a cererii reconvenționale formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș și în

consecință a obligat reclamanta să plătească pârâtei reclamante suma de 16.7343

lei cu titlu de despăgubiri parțiale, recunoscând în favoarea acesteia un drept

de retenție asupra imobilului din C.F. Fiziș până la plata integrală a sumei

reprezentând despăgubiri.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Potrivit situației

din C.F. Fiziș imobilele ce reprezintă casă (cu teren aferent) și biserică (cu

teren aferent).

Imobilele din Fiziș au

constituit proprietatea tabulară a Bisericii Greco - Catolice din Fiziș cu

titlu de cumpărare, respectiv pe bază de înscriere originală.

Imobilul,

reprezentând casă și curte în intravilan nu este înscris în foaia de

proprietate a C.F în favoarea Bisericii Greco Catolice din Fiziș. Acest imobil

a constituit „posesie de învățător” conform foii de avere a C.F. Fiziș. De

altfel și din fotografiile depuse la fila 248 rezultă că acest imobil se

aseamănă mai mult cu o fostă școală decât cu o fostă casă parohială.

În baza acestor

considerente, pretențiile reclamantei au fost respinse.

În ce privește

celelalte numere topografice, instanța a reținut că au trecut din proprietatea

Bisericii Greco Catolice Fiziș în proprietatea Parohiei Ortodoxe Fiziș în baza

cărții de judecător civilă nr. 31/1949 a Judecătoriei Populară Mixtă Beiuș din

2 februarie 1949 cu titlu de drept de expropriere, după care a trecut în proprietatea

Statului Român în baza Decretului nr. 218/1960 și nr. 712/1966 cu titlu de

prescripție extinctivă și s-a transnotat din C.F. Fiziș.

Potrivit dispozițiilor

art. 3 din Decretul lege nr. 126/1990 s-a convocat comisia mixtă formată din

reprezentanții clericali ai celor două culte religioase pentru a stabili

situația juridică a bisericii din prezenta speță, însă concilierea nu a reușit

datorită reprezentanților părții ortodoxe.

Analizând legalitatea

înscrierii în C.F. a dreptului de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe,

respectiv în favoarea Statului Român, tribunalul a constatat că este de

notorietate desființarea abuzivă a cultului greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948

și în consecință și trecerea imobilelor în proprietatea parohiei ortodoxe a

fost nelegală, cu atât mai mult cu cât la data emiterii Cărții de Judecător

civilă nr. 31/1949 a Judecătoriei Populară mixtă Beiuș, cultul greco-catolic

era desființat, astfel că s-a dat fără participarea respectivului cult,

neexistând astfel o judecată în contradictoriu cu partea interesată. Pentru

aceleași considerente, tribunalul a considerat a fi nelegală și încheierea nr. 670/1970

prin care a trecut în proprietatea Statului Român.

Așa fiind, instanța a

dispus anularea parțială a încheierii de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949 cu

privire a celei cu nr. 670 din 22 aprilie 1970 și a Titlului de Proprietate nr.

845 din 21 noiembrie 1995 în ceea ce privește, anularea parțială a Titlului de

Proprietate nr. 845 din 21 noiembrie 1995 dispunându-se ca o consecință a

anulării încheierii de C.F.

În ce privește

cererea reconvențională, instanța de fond a dispus admiterea parțială a

acesteia, în sensul obligării reclamantei să plătească pârâtei reclamante suma

de 16.734 lei despăgubiri, reprezentând valoarea lucrărilor de reparații

interioare = 5.600 lei; valoarea lucrărilor de reparații exterioare = 9.820 lei;

valoarea gardului = 1.314 lei, conform completării raportului de expertiză

întocmit de expert J.L. ( fila 141).

Nu a fost admisă de

instanță valoarea iconostasului, întrucât acesta a fost confecționat personal

de martorul B.I. fără a pretinde vreo sumă de bani, iar materialele s-au

obținut prin vânzarea iconostasului vechi. De asemenea, nu a fost admisă suma

reprezentând valoarea troițelor deoarece, conform probelor testimoniale

administrate în cauză, nu Parohia ortodoxă a cheltuit această sumă, ci

familiile celor decedați, inclusiv greco-catolici.

S-au inclus valorile

lucrărilor de reparații interioare și exterioare întrucât, ca efect al

recunoașterii existenței dreptului de proprietate al reclamantului asupra

bisericii, pârâtul, indiferent că a fost posesor de rea - credință sau de bună

- credință, are dreptul să pretindă reclamantului restituirea cheltuielilor

necesare și a celor utile pe care le-a efectuat cu privire la bunul respectiv.

Ori, lucrările de reparații interioare și exterioare intră în categoria

cheltuielilor necesare care sunt făcute pentru conservarea bunului, iar includerea

valorii gardului nu a fost contestată.

Fiind îndeplinite

condițiile recunoașterii dreptului de retenție pe cale judiciară, tribunalul a

recunoscut în favoarea pârâtei reclamante un drept de retenție asupra imobilelor

din C.F. Fiziș până la plata integrală a despăgubirilor.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș și pârâta

Parohia Ortodoxă Fiziș.

Prin Decizia civilă nr.

95 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a

respins apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș, a admis apelul

declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziș, a schimbat în parte

sentința tribunalului, în sensul că a anulat în parte încheierea de intabulare nr.

2574 din 20 mai 1949, precum și încheierea de intabulare nr. 670 din 22 aprilie

1970, a anulat titlul de proprietate nr. 845/1995 în ce privește nr. top

înscrise în C.F. Fiziș și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta

Parohia Ortodoxă Fiziș.

Pentru a pronunța

această hotărâre, curtea de apel a reținut că instanța de fond a stabilit

situația de fapt, aplicând corect legea în raport de aceasta.

Singurul aspect în

legătură cu care instanța de fond, în mod greșit, a respins pretențiile

reclamantei, privește construcția situată la nr. top X.

Astfel, prin cartea

de judecată nr. 31/1949 a Judecătoriei Beiuș, acest imobil a fost expropriat de

la Parohia Greco Catolică și trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe. Or,

exproprierea nu putea privi decât bunurile Bisericii Greco Catolice și, oricum,

nu s-a făcut dovada că înainte de expropriere, respectiva clădire ar fi avut un

alt proprietar.

S-au apreciat ca

fiind fondate și criticile formulate de reclamantă privind despăgubirile

acordate pentru investițiile efectuate de pârâtă la lăcașul de cult, respectiv

dreptul de retenție stabilit în favoarea acesteia.

Astfel, în condițiile

în care s-a reținut ca fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului, este

discutabilă calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiții” și, chiar

dacă s-ar reține efectuarea acestor lucrări cu titlu de investiții, nu poate fi

ignorat faptul că pârâta Parohia Greco catolică a fost privată de folosința

lăcașului de cult mai mult de 60 de ani, astfel încât contravaloarea lipsei de

folosință depășește cu mult valoarea respectivelor investiții.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș care, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 a formulat următoarele critici:

revendicate au trecut inițial în proprietatea statului în

baza cărții de judecată nr. 31/1940, deci a unei

hotărâri judecătorești, dată în

baza legii, respectiv a art. 37 alin. (4)

din Decretul nr. 177/1948, decret care a fost abrogat expres prin art. 51 din

Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007

.

Deci,

legea în baza căreia s-a dispus trecerea imobilelor în proprietatea recurentei

a fost în vigoare până

la 8 ianuarie 2007.

Abrogarea Decretului nr.

358/1948 și recunoașterea Bisericii Greco-Catolice, nu au avut ca efect

redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă.

susținerea curții de apel, în sensul că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 38

din Decretul nr.

177/1948, constând în

aceea că trecerea de la un cult la altul trebuie să fie liberă, ceea

ce

nu s-a întâmplat întrucât, chiar dacă Decretul nr. 358/1948 este abuziv, nimeni

nu i-a obligat pe credincioșii greco-catolici să treacă la Ortodoxie.

3.

Decretul

- Lege nr. 126/1990 consacră procedura de stabilire a situației juridice a

lăcașelor de cult și a caselor parohiale.

Dintr-o neînțelegere

cu privire la locul întâlnirii, comisia mixtă paritară nu s-a întâlnit.

În această situație,

consideră recurenta că s-ar impune casarea cu trimitere a cauzei în vederea

acordării unui termen pentru întrunirea comisiei mixte prevăzută de Decretul - Lege

nr. 126/1990 pentru a se putea lua o hotărâre care să exprime „ dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri„ (art. 3 din Decretul -

lege nr. 126/1990).

4.

Instanța

de apel a respins cererea reconvențională cu motivarea că, fiind de notorietate

preluarea abuzivă a bunului reclamantei, nu se pune problema acordării de

despăgubiri pentru eventualele investiții.

Susținerea instanței

este nelegală și nemotivată deoarece, chiar dacă ar fi vorba de o preluare

abuzivă, nu reclamanta este cea care a făcut-o, ci Statul Român, de la care,

eventual, reclamanta ar putea pretinde despăgubiri pentru lipsa folosinței.

Mai susține recurenta

că este un deținător de bună credință, primind bunurile printr-o hotărâre

judecătorească și, chiar dacă ar fi de rea credință, ceea ce nu este cazul,

reclamanta ar avea obligația de despăgubire, astfel cum prevăd dispozițiile art.

997 C. civ.

5.

Instanța

de apel a reținut că este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate de pârâtă

ca fiind investiții, întrucât expertul le-a considerat mai degrabă lucrări de

reparații, făcute pentru conservarea lăcașului de cult.

În realitate,

expertul nu a făcut astfel de susțineri și nici nu putea să le facă, deoarece

nu i s-a cerut să se pronunțe în acest sens, aceasta fiind o problemă de drept,

de competența instanței.

Solicită admiterea

recursului și, în principal, respingerea acțiunii, iar în ipoteza admiterii

acțiunii, admiterea cererii reconvenționale, cu consecința obligării

reclamantei la plata sumei de 48.742 lei despăgubiri și stabilirea dreptului de

retenție cu privire la imobilele revendicate.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată următoarele:

În primul rând

trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât criticile

care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța

de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o

constată.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile cuprinse

în al doilea motiv de recurs, întrucât vizează situația de fapt și aprecierea

probelor nu vor fi supuse analizei acestei instanțe.

În ce privește

motivul 3 de recurs, acesta nu prezintă relevanță într-o acțiune în

revendicare, în care instanța trebuie să compare titlurile de proprietate ale

părților litigante.

Față de situația de

fapt reținută de instanțele de fond, se constată că, pe fond, legea a fost

corect aplicată, iar susținerile recurentei sunt nefondate.

Criticile privind

caracterul abuziv al preluării imobilului, prin Decretul nr. 358/1948, abrogat

prin Decretul - Lege nr. 9/1989, sunt, incontestabil, corecte, din moment ce

însuși legiuitorul, ulterior decretului menționat, a adoptat, în scopul

înlăturării efectelor lui, Decretul - Lege nr. 126/1990, prin care a recunoscut

oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco - catolică), precum și dreptul

acesteia la restituirea bunurilor preluate de către stat, în baza actului

normativ din 1948.

Recursul urmează a fi

însă admis, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească

trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivarea hotărârii

judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția

ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva

arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că

cererile și mijloacele lor de apărare au fost examinate de judecător.

În cazul

în care motivarea lipsește cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care

sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de

parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se

impune casarea sa, cu reluarea judecății.

În cauza dedusă

judecății, deși a respins apelul pârâtei, instanța de apel nu a arătat care

sunt considerentele pentru care a luat această decizie.

Astfel, prin apelul

exercitat în cauză, pârâta a solicitat admiterea în totalitate a cererii

reconvenționale, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 48.742 lei,

reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la clădirea bisericii și

stabilirea dreptului de retenție în favoarea sa până la achitarea integrală a

sumei.

Deși a respins apelul

pârâtei, instanța de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a dispus

această soluție, limitându-se a reține că, „fiind de notorietate preluarea

abuzivă a bunului, este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate ca fiind

„investiții” și, chiar dacă s-ar reține efectuarea acestor lucrări cu titlu de

investiții, nu poate fi ignorat faptul că pârâta Parohia Greco Catolică a fost

privată de folosința lăcașului de cult mai mult de 60 de ani, astfel încât

contravaloarea lipsei de folosință depășește cu mult valoarea respectivelor

investiții”.

Aceste considerente

nu constituie o motivare în sensul dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., întrucât nu arată argumentele pentru care cererile apelantei pârâte sunt

sau nu întemeiate, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, care face

imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanța de recurs.

Mai mult, aceste

considerente nu pot fi primite de instanța de recurs față de dispozițiile art. 997

C. civ., potrivit cărora „acela

căruia se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de

rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care

au crescut prețul lui”.

Așadar, chiar dacă

instanța de apel considera că posesorul (în speță, pârâta Parohia Ortodoxă

Fiziș) a fost de rea credință, avea obligația să stabilească cuantumul

despăgubirilor ce i se cuveneau, reprezentând cheltuielile efectuate pentru

conservarea lucrului sau care au crescut prețul acestuia.

Simpla afirmație în

sensul că „fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului, este discutabilă

calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiții” nu constituie o motivare

a soluției de respingere a apelului pârâtei, respectiv a pretențiilor invocate

de aceasta prin cererea reconvențională, față de dispozițiile art. 261 alin.

(1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de fond trebuie să

cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a

consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate,

nerespectarea acestuia constituind motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a

justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele

superioare.

De altfel, C.E.D.O.

(cauza A. împotriva României, cauza G. împotriva României) a subliniat rolul pe

care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.,

reținând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât

dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având

obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și

elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Față de

considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă

Fiziș, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea

apelurilor pe aspectul criticilor cu privire la cererea reconvențională, la

aceeași curte de apel, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziș împotriva Deciziei nr. 95 din 29

septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Casează în parte

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor pe aspectul

criticilor cu privire la cererea reconvențională, la aceeași curte de apel.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2011.