ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 239/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 239/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 239/2017

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la 13 noiembrie

2009, reclamantele A. Beiuș și B. Beiuș au solicitat ca, în

contradictoriu cu pârâtele C. Beiuș, D. Beiuș, E. Beiuș și

F. Beiuș să se dispună: a) anularea încheierii de intabulare nr.

2576 din 20 mai 1949 și a inscripțiilor de carte funciară de sub

B13 din CF X Beiuș; b) rectificarea și restabilirea situației

anterioare de carte funciară de sub B1 în privința imobilului cu nr.

top nr. 350; c) obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate

și posesie a imobilului înscris în CF X Beiuș, cu nr. top 350, ca urmare

a nevalabilității titlului deținut asupra acestuia.

Pârâta

D. Beiuș a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Pe cale reconvențională, aceasta a solicitat obligarea reclamantei,

în situația admiterii cererii principale de chemare în judecată, la

plata contravalorii investițiilor efectuate la biserică și

recunoașterea unui drept de retenție cu privire la imobil, până

la plata investițiilor.

La

data de 8 martie 2010, reclamantele și-au completat cererea

inițială, solicitând obligarea pârâtelor la suportarea contravalorii

lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 1990, până în

prezent, estimată la suma de 4.650.000 lei, cu cheltuieli de

judecată.

Prin

Sentința civilă nr. 739/C din 26 septembrie 2014,

pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. x/111/2009, s-a admis în

parte cererea formulată de reclamante și, în consecință,

s-a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea

ce privește imobilul cu nr. top. 350 și a înscrierilor din CF X

Beiuș de sub B13 în ceea ce privește nr. top. 350 cu efectuarea

mențiunilor de carte funciară în sensul celor dispuse în CF X

Beiuș. Pârâta D. Beiuș a fost obligată să lase imobilul cu

nr. top. 350 din CF X Beiuș în deplină proprietate și posesie

reclamantei. Au fost respinse restul pretențiilor.

S-a

admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta -

reclamantă reconvențională D. Beiuș în contradictoriu cu

reclamanta - pârâtă reconvențională A. Beiuș. Reclamanta -

pârâtă reconvențională a fost obligată să achite

pârâtei - reclamantă reconvențională suma de 445381 lei

reprezentând investiții la imobilul cu nr. top. 350 din CF X Beiuș.

S-a stabilit un drept de retenție în favoarea pârâtei - reclamantă

reconvențională asupra imobilului cu nr. top. 350 din CF X Beiuș

până la data plății sumei de 445.381 lei. Restul

pretențiilor au fost respinse, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel reclamantele A.

Beiuș și B. Beiuș, cât și pârâta D. Beiuș.

Reclamantele

au contestat soluția primei instanțe sub aspectul refuzului de

acordare a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință

și a cheltuielilor necesare pentru îndepărtarea picturii ortodoxe

realizate asupra lăcașului de cult și de refacere a picturii

murale caracteristică Cultului Greco-Catolic, a contravalorii

lucrărilor de refacere a nișei destinată statuii Sfântului

Anton, dar și sub aspectul soluției date cererii reconvenționale

formulate de D. Beiuș.

Pârâtă

D. Beiuș a contestat soluția dată cererii principale a

litigiului, în revendicare și rectificare de carte funciară, iar în

subsidiar, pe aceea din cererea reconvențională, solicitând admiterea

integrală a pretențiilor formulate pe calea acesteia.

Prin

Decizia civilă nr. 207/A din 24 martie 2015, Curtea de Apel Oradea a

respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, reținând

următoarele considerente:

În

mod corect și judicios instanța de fond a admis în parte cererea

formulată de reclamantă, dispunând anularea încheierii de intabulare

nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce privește imobilul cu nr. top. 350

și a înscrierilor din CF X Beiuș de sub B 13 în ceea ce privește

nr. top. 350 și efectuarea mențiunilor de CF în sensul celor dispuse

în CF X Beiuș, obligând pârâta D. Beiuș să lase imobilul cu nr.

top. 350 din CF X Beiuș în deplină proprietate și posesie

reclamantei.

Astfel,

cum rezultă din înscrierile de carte funciară, imobilul cu nr. top.

350 din CF X Beiuș a constituit proprietatea reclamantei până în anul

1949, când, prin Încheierea nr. 2576 din 20 mai 1949, în baza cărții

de judecată civilă nr. 44/1949 a Judecătoriei Beiuș din 19

februarie 1949, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept de

expropriere în favoarea Parohiei Ortodoxe Beiuș.

Critica

privind soluționarea cauzei cu ignorarea dispozițiilor speciale incidente

litigiului a fost apreciată ca nefondată, arătându-se că

instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a normelor

Decretului-lege nr. 126/1990 și ale art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, observându-se

că reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990, convocând pârâta la dialog, însă pârâta,

deși a răspuns în scris la această convocare și între

părți a existat un schimb de adrese, în final nu s-a mai prezentat la

întâlnirea stabilită.

Este

adevărat că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 (forma

inițială) a statuat că situația lăcașelor de cult

și a caselor parohiale, care au aparținut A. și au fost preluate

de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de către o comisie

mixtă formată din reprezentanții celor două culte, care

trebuie să țină seama de dorința credincioșilor,

însă acest articol a fost completat prin O.G. nr. 64/2004, care a

adăugat al doilea alineat: " în cazul în care reprezentanții

clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul

comisiei mixte prevăzut la alin. (1), partea interesată are

deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului

comun".

Ulterior,

Legea nr. 182/2005 de aprobare a O.G. nr. 64/2004 a modificat al doilea alineat

al art. 3 și a adăugat altele două, în care se stipulează

că partea interesată va convoca prin scrisoare recomandată

cealaltă parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și

dovezile pe care se sprijină, iar data nu se va fixa decât după 30 de

zile de la primirea actelor, iar în caz că la termenul fixat comisia

(constituită din câte trei reprezentanți) nu se întrunește sau

nu se ajunge la rezultat, ori nemulțumește una din părți,

partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție

potrivit dreptului comun, acțiunea fiind în competența tribunalului,

cu scutire de taxă de timbru.

Pornind

de la conținutul acestor dispoziții legale, instanța de apel a

arătat că în mod corect tribunalul a soluționat pretențiile

din cererea principală, prin aplicarea regulilor de drept comun care

reglementează dreptul de proprietate, judicios reținând și

că, deși din dosar nu reiese care este voința

credincioșilor, aceasta nici nu constituie o condiție impusă de

lege decât în fața comisiei mixte, nu și în fața instanței

de judecată, fiind inadmisibil, în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca

dreptul unei persoane la respectarea proprietății sale să fie

subordonat dorinței unui terț ori ca acest drept să fie garantat

persoanelor juridice proporțional cu numărul de membri ce o

alcătuiesc.

În

plus, instanța de fond a făcut referire la hotărâri irevocabile

prin care s-a stabilit că titlul în temeiul căruia

apelanta-pârâtă a preluat imobilele aparținând reclamantei, înscrise

în CF nr. 123 Beiuș (vizând însă alte imobile decât cele din prezenta

cauză), nu îndeplinea cerințele prevăzute de lege. Or, în

condițiile în care alte instanțe de judecată (Decizia

civilă nr. 108/R/2003 a Curții de Apel Oradea pronunțată în

Dosarul nr. x/2002, Sentința civilă nr. 1362/2003 a Judecătoriei

Beiuș, pronunțată în Dosarul nr. x/2003, irevocabilă prin

Decizia nr. 335/2006 a Curții de Apel Oradea - Dosar nr. x/2005) au

apreciat asupra neîndeplinirii cerințelor prevăzute de Decretul nr.

177/1948 sub aspectul valabilității transferului

proprietății din patrimoniul Bisericii Greco-Catolice în patrimoniul

Bisericii Ortodoxe, în baza cărții de judecată nr. 44/1949 a

Judecătoriei Populare Mixte Beiuș, în baza căreia s-a înscris în

CF dreptul Parohiei Ortodoxe Beiuș, cu titlu de expropriere, nu se permite

o altă soluție în cauza de față decât în măsura în

care s-ar fi făcut o dovadă contrară.

De

altfel, caracterul abuziv al acestui decret a fost stabilit, astfel cum corect

a reținut și instanța de fond, prin voința legiuitorului,

care l-a abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Chiar dacă acest decret nu

cuprinde dispoziții privind retrocedarea fostelor proprietăți

aparținând Bisericii Greco-Catolice, este evident faptul că prin

această abrogare nu s-a urmărit doar o reparație morală.

În

consecință, corect și judicios instanța de fond,

văzând dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990 cu modificările

și completările ulterioare, dar și potrivit art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus anularea încheierii

de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce privește imobilul cu nr.

top. 350 și a înscrierilor din CF X Beiuș de sub B 13 în ceea ce

privește nr. top 350 cu efectuarea mențiunilor de CF în sensul celor

dispuse în CF X Beiuș, obligând pârâta să lase imobilul înscris în CF

X Beiuș cu nr. topo 350 în deplină proprietate și posesie

reclamantei, criticile formulate în acest sens fiind nefondate.

Au

fost apreciate, ca nefondate, și criticile privind contravaloarea

investițiilor acordate apelatei-pârâte, respectiv criticile privind

respingerea de către instanța de fond a capătului de cerere

formulat de apelanta-reclamantă privind folosul de tras și stabilirea

unui drept de retenție în favoarea pârâtei.

Astfel,

în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru

investițiile efectuate de apelanta-pârâtă D. Beiuș în perioada

1974 - 1984 și 2000 - 2001, este incident art. 7 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 potrivit cu care " prescripția începe să curgă

de la data la care se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere

executarea silită". În speță, dreptul la acțiune

și implicit prescripția nu curge atâta timp cât imobilul cu privire

la care se pretind despăgubiri se află în posesia apelantei pârâte,

prescripția începând să curgă abia la data pierderii posesiei

imobilului.

Nefondate

au fost apreciate și criticile apelantei-reclamante vizând faptul că

nu s-ar fi putut acorda pârâtei contravaloarea investițiilor deoarece

acestea, fiind lucrări menite să asigure conservarea și

buna-funcționare a lăcașului de cult, nu puteau fi acordate prin

prisma O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora "prin

îmbunătățiri aduse imobilelor care se retrocedează se

înțeleg acele lucrări prin care s-au creat corpuri de clădiri

sau extinderi de clădiri. Nu se includ în aceste categorii lucrările

de reparații curente, capitale, consolidări, transformări sau

modificări structurale".

S-a

arătat că aceste dispoziții legale nu-și au aplicabilitate

în speță câtă vreme obiectul prezentei cauze îl constituie un

lăcaș de cult, respectiv o biserică, iar O.U.G. nr. 94/2000

vizează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România, altele decât lăcașele de cult, aspect prevăzut

în mod expres în art. 1 al ordonanței respective, precum și de H.G.

nr. 1094/2005 privind Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Pe

de altă parte, potrivit expertului G., "lucrările executate

așa cum sunt menționate în Anexa 2 (lucrări de reparații

curente și capitale, consolidări și refacere acoperiș) sunt

lucrări menite să asigure conservarea și buna funcționare a

lăcașului de cult", iar potrivit art. 997 C. civ.: "acela

căruia se face restituțiunea, trebuie să despăgubească

pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute

pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul".

Așadar,

corect și judicios instanța de fond, constatând că

investițiile pârâtei la imobilul din litigiu sunt cheltuieli necesare

și utile, a admis cererea reconvențională.

Cheltuielile

reprezentând contravaloarea picturii nu pot fi încadrate la cheltuieli

făcute pentru conservarea lucrului, motiv pentru care în mod corect nu au

fost acordate pârâtei.

De

asemenea, în mod corect și judicios instanța de fond a respins sumele

solicitate de reclamantă reprezentând lipsa de folosință și

cheltuielile necesare pentru îndepărtarea picturilor ortodoxe, câtă

vreme abia în prezenta cauză a fost admisă cererea formulată de

reclamantă, în sensul rectificării înscrierilor de carte

funciară și obligarea pârâtei să lase reclamantei imobilul în

deplină proprietate și posesie. Or, pârâta a deținut posesia

imobilului în temeiul unor înscrieri de carte funciară neanulate, astfel

că nu se poate reține că până la data pronunțării

hotărârii în prezenta cauză pârâta a deținut nelegal imobilul.

Este

adevărat că Legea nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948, care au

scos în afara legii cultul greco-catolic, sunt legi abuzive emise de Statul

Român, dar fără vreo contribuție din partea Bisericii Ortodoxe

Române, iar preluarea bisericii s-a făcut în baza unei hotărâri

judecătorești, astfel că folosirea bisericii s-a făcut în

baza unei legi emise de Statul Român, chiar dacă legea era abuzivă.

Nici

criticile formulate de apelantă în ceea ce privește dreptul de

retenție stabilit de instanța de fond în favoarea apelantei pârâte nu

au fost găsite întemeiate, în condițiile în care investițiile

realizate au caracter de cheltuieli necesare și utile existând, după

cum judicios a reținut și instanța de fond, o conexitate

materială, obiectivă între creanța creditorului retentor și

bun.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs toate apelantele.

Prin

recursul declarat de reclamante s-a solicitat, în principal, casarea deciziei

instanței de apel, cu consecința trimiterii cauzei pentru o nouă

judecată, iar în subsidiar, modificarea în parte a acesteia, în sensul

admiterii apelului și sub aspectul acordării despăgubirilor

pentru lipsa de folosință și a contravalorii lucrărilor de

îndepărtare a picturii ortodoxe, cu cheltuieli de judecată.

Prin

recursul declarat de recurenta-pârâtă D. Beiuș s-a solicitat

modificarea deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea în tot a

sentinței tribunalului, în sensul respingerii cererii reclamantei, iar în

subsidiar schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond și

admiterea în totalitate a cererii sale reconvenționale, în sensul

obligării reclamantei la plata sumei de 732.756 lei reprezentând

contravaloarea investițiilor efectuate la biserică, cu menținerea

dreptului de retenție și obligarea reclamantei la 4.682 lei

reprezentând cheltuieli de judecată la instanța de fond.

Prin

Decizia civilă nr. 1791 din 23 septembrie 2015, Înalta Curtea de

Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia atacată

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de

apel.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut

următoarele considerente:

Analizând

criticile de recurs formulate, cu prioritate a celor vizând dezlegarea

dată în cauză cererii principale de chemare în judecată,

susținute prin recursul pârâtei, Înalta Curte apreciază caracterul

întemeiat al acestora, în considerarea celor ce urmează:

Atât

prima instanță, cât și cea de apel, deși au reținut

incidența în cauză a dispozițiilor Decretului-lege nr. 126/1990,

ca lege specială, au procedat la soluționarea pretențiilor ce au

făcut obiectul cererii principale de chemare în judecată, revendicare

lăcaș de cult și rectificare de carte funciară, exclusiv

prin aplicarea regulilor de drept comun din materia dreptului de proprietate,

respectiv pe baza mențiunilor din cartea funciară a imobilului (CF X

Beiuș cu referire la nr. top 350) și în considerarea voinței

statului, de a recunoaște caracterul opresiv, discriminatoriu și

nelegal al Decretului-lege nr. 358/1948, materializată în abrogarea

expresă, prin Decretul-lege nr. 9/1989 a acestui act normativ.

Printr-un

considerent expres, fiecare dintre aceste două instanțe a arătat

că, în opinia lor, voința credincioșilor din Beiuș este

nerelevantă în soluționarea conflictului de drepturi, deoarece a fost

impusă de legiuitor ca și condiție de verificat în fața

comisiei mixte reglementată de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, nu

însă și în fața instanțelor de judecată care, în acord

cu prevederile art. 3 alin. (2) partea finală, ar fi ținute să

soluționeze astfel de litigii potrivit dreptului comun. Pe acest

considerent, utilizat în motivarea hotărârii de primă

instanță, dar însușit și de instanța de apel, s-a

constatat că în prezenta cauză nici nu a fost verificat acest

criteriu impus de norma specială.

Punctul

de vedere al instanțelor de fond este greșit și el denotă

atât o interpretare greșită a legii, dar și o judecare a

litigiului cu nesocotirea cadrului legal special de reglementare sub incidența

căruia intră acesta, respectiv Decretul-lege nr. 126/1990.

S-a

apreciat că interpretarea greșită a legii, respectiv a art. 3

din Decretul nr. 126/1990 decurge din realizarea de către instanțele

de fond a unei distincții neregăsite la nivelul normei legale în

cauză, respectiv aceea potrivit cu care criteriul voinței

credincioșilor ar fi o condiție de soluționare a diferendelor

vizând situația lăcașurilor de cult ori a caselor parohiale care

au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică doar în

fața comisiei mixte, nu și în fața instanței de

judecată, care va judeca litigiul potrivit regulilor de drept comun,

aspect dedus din trimiterea pe care o face partea finală a art. 3 alin.

(2) din decret (completat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr.

182/2005) la "calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului

comun".

Tot

un caz de interpretare greșită a legii o constituie nesocotirea de

către instanțele de fond a naturii speciale a reglementării

conținute de Decretul-lege nr. 126/1990, în raport cu cea dată de

dreptul comun în materie de proprietate (art. 480 C. civ.), în întregul

său conținut și sub toate condițiile de aplicare pe care le

prevede. Or, reținând că litigiului de față îi sunt aplicabile

dispozițiile acestui act normativ, ce constituie legea specială în

materia restituirii lăcașelor de cult și a caselor parohiale ce

au aparținut A. și care au fost preluate în temeiul Decretului nr.

177/1948 și a Decretului-lege nr. 358/1948, instanțele de

judecată nu puteau înlătura de la aplicare ori ignora criteriul

"dorinței credincioșilor din comunitățile care

dețin aceste bunuri" și nu mai puteau proceda la

soluționarea acțiunii în revendicare exclusiv aplicând dreptul comun

în materie de proprietate.

Art.

3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 stipulează expres și

fără a distinge, după cum este vorba despre rezolvarea

pretențiilor în fața comisiei mixte ori în fața instanței

de judecată, că restituirea lăcașelor de cult și a

caselor parohiale care au aparținut A. și au fost preluate de Biserica

Ortodoxă Română se va face "ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

bunuri", legea instituind prin aceasta un criteriu special de

preferință în examinarea cererilor în restituire vizând astfel de

bunuri.

Contrar

celor două instanțe de fond, Înalta Curte a apreciat că

soluționarea acțiunii în justiție ce succede fazei amiabile de

rezolvare a pretențiilor părților în fața comisiei mixte,

prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate

avea loc într-un alt cadru legal decât cel oferit de acest act normativ

special. Eșuarea negocierilor dintre părți în fața comisiei

mixte ori neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2)

din decret nu poate avea ca efect transformarea cererii în restituire

reglementată de un act normativ special într-o cerere în revendicare

supusă dreptului comun, a cărei judecare să aibă loc în

raport de prevederile art. 480 C. civ., așadar cu ignorarea

condițiilor și criteriilor speciale instituite prin legea

specială, după cum au afirmat instanțele de fond.

S-a

opinat că o astfel de interpretare nu constituie decât o invitație la

eludarea cadrului legal normativ special, ceea ce nu poate fi acceptat,

așadar, trimiterea pe care art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr.

126/1990, completat și aprobat prin O.U.G. nr. 64/2004 și Legea nr.

182/2005, o face la acțiunea în justiție "potrivit dreptului

comun" nu poate fi văzută decât ca referindu-se la

condițiile procedurale de judecare a acesteia, nu însă și la

cele de ordin material, care sunt cele ale legii speciale, respectiv

Decretul-lege nr. 126/1990 care a instituit prin art. 3 alin. (1) un criteriu

special de preferință ce obligă la soluționarea

pretențiilor vizând restituirea bunurilor, lăcașuri de cult

și case parohiale, care au aparținut cultului greco-catolic,

ținând seama de dorința credincioșilor din

comunitățile care dețin aceste bunuri.

Potrivit

Curții Constituționale, ce a supus testului de constituționale

prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 prin Decizia nr.

23/1993 și Decizia nr. 127/1994, "criteriul social al

majorității enoriașilor pentru determinarea destinației

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde

principiului democratic al determinării folosinței religioase a

acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt

beneficiarii acestei folosințe".

S-a

mai constatat de instanța de recurs că prin aceleași decizii

Curtea Constituțională a mai stabilit și că acțiunea

în revendicare privind lăcașurile de cult și casele parohiale nu

ar putea fi soluționată numai pe baza înregistrărilor din cartea

funciară, fără a se ține seama de actele normative

speciale, Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 și Decretul-lege nr.

126/1990, iar "soluționarea problemei titularului dreptului de

proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situației juridice a acestora,

nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci

fără aplicarea lor".

Argumentul

instanțelor de fond în sensul că prin utilizarea criteriului voinței

credincioșilor s-ar ajunge la o situație de încălcare a art. 1

din primul Protocol adițional la Convenție, deoarece dreptul unei

persoane la respectarea proprietății ar fi subordonat dorinței

unui terț, iar dreptul aparținând unor persoane juridice (unitățile

de cult) ar fi garantat acestora proporțional cu numărul de membri

care o alcătuiesc, nu poate fi reținut deoarece ignoră

fundamentul reglementării regăsită în art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990.

Potrivit

dezlegărilor Curții Constituționale, "este vorba de o

reconstituire a dreptului de proprietate printr-o modalitate diferită,

însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat

întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult,

cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte,

reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public

al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se

poate face numai cu respectarea principiului libertății cultelor religioase".

Curtea

Constituțională a mai statuat că, acordând prioritate

principiului dorinței majorității credincioșilor, art. 3

din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul democratic al

Statului Român sau libertatea cultelor religioase, deoarece democrația

presupune și aplicarea principiului majorității, instituind un

criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor.

Înalta

Curte a apreciat că instituirea prin legea specială a criteriului

voinței credincioșilor nu reprezintă o încălcare a art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, după cum au

susținut instanțele de fond, acest element înscriindu-se în

condițiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis

să reglementeze printr-un act normativ special, Decretul-lege nr.

126/1990, situația juridică și condițiile de restituire a

lăcașurilor de cult și caselor parohiale care au aparținut

A. și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Or,

în jurisprudența sa, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a afirmat că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor

contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili

domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a

bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să

restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Van der Musele

împotriva Belgiei, Slivenko împotriva Letoniei).

Abrogarea

Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989 și

recunoașterea oficială a Bisericii Unite cu Roma (greco-catolice) nu

înseamnă renașterea automată în patrimoniul reclamantei a

vechiului drept de proprietate, după cum greșit au apreciat

instanțele de fond.

Și

argumentul de precedent judiciar invocat de instanțele fondului, în

legătură cu constatarea/declararea nevalabilității titlului

de proprietate al recurentei-pârâte asupra altor bunuri imobile ce au

aparținut recurentei-reclamante, înscrise în aceeași CF nr. 123

Beiuș, s-a constatat că dovedește nesocotirea atât a

caracterului special al acțiunii de față, având ca obiect

restituire lăcaș de cult, dar și a condițiilor speciale în

care ar fi trebuit să aibă loc judecata acesteia.

În

alte cuvinte, împrejurarea că prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile anterioare, ce au soluționat acțiunile

reclamantei de revendicare a bunurilor imobile constând în terenuri cu

destinația agricolă, s-a apreciat în sensul nevalabilității

transferului proprietății din patrimoniul Bisericii Greco-Catolice în

patrimoniul Bisericii Ortodoxe în baza aceleiași cărți de

judecată nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuș,

dispunându-se anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949, nu

constituia un argument suficient care să justifice admiterea prezentei

acțiuni în revendicare, în absența verificării criteriului

special al voinței credincioșilor instituit prin art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990.

Aceasta

tocmai întrucât, spre deosebire de precedentele acțiuni în restituire a

terenurilor agricole promovate de reclamantă, care s-au judecat sub

imperiul dreptului comun, cererea principală de chemare în judecată

de față vizează redobândirea dreptului de proprietate asupra

unui bun imobil, biserica din Beiuș, ce face obiectul unei

reglementări speciale sub aspectul condițiilor de restituire.

Prin

urmare, s-a apreciat că, soluționând cererea principală de

chemare în judecată printr-o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor normative relevante, respectiv art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990, împrejurare ce a atras consecința

judecării pricinii într-un alt cadru legal (cel de drept comun) decât cel

incident raporturilor juridice, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9

corelat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a impus admiterea recursului declarat

de pârâtă cu consecința casării deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Înalta

Curte a îndrumat instanța de trimitere ca, în virtutea prerogativelor sale

de instanță de fond, să extindă cercetarea judecătorească

pentru verificarea criteriului legal al voinței credincioșilor impus

prin norma art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în funcție de care va

dispune asupra drepturilor deduse judecății în cererea

principală.

Întrucât

celelalte pretenții deduse judecății prin cererea completatoare

a reclamantei (vizând obligarea pârâtei la suportarea lipsei de

folosință a imobilului și a cheltuielilor necesare

înlăturării picturii ortodoxe a lăcașului de cult), cât

și cele din cuprinsul cererii reconvenționale a pârâtei au un

caracter accesoriu în raport cu cele a căror dezlegare fac obiectul

cererii principale, de a căror soartă depind și în vederea

asigurării unei judecăți unitare a cauzei, Înalta Curte a admis

și recursul reclamantei, urmând ca la rejudecarea cauzei să fie avute

în vedere toate pretențiile deduse judecății în litigiul

pendinte.

În

rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 885 din 13 octombrie 2016, Curtea de

Apel Oradea, secția I civilă, a respins excepțiile privind

inadmisibilitatea și prematuritatea acțiunii principale, invocate de

apelanta pârâtă D. Beiuș, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

A. Beiuș - B. Beiuș și B. Beiuș, a admis apelul declarat de

apelanta D. Beiuș împotriva Sentinței civile nr. 739/C din 26

septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o

în tot, în sensul că a respins acțiunea principală

completată, ca fiind neîntemeiată, a respins acțiunea

reconvențională introdusă de pârâta reclamantă

reconvențională D. Beiuș și a obligat pe apelanta

reclamantă să plătească apelantei D. Beiuș suma de

4682 lei cheltuieli de judecată în fond.

În

considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut

următoarele:

Prezentul

proces a fost inițiat de reclamanta A. Beiuș după ce, în

prealabil, aceasta a făcut demersuri pentru redobândirea

lăcașului de cult situat în centrul Municipiului Beiuș -

Biserica cu hramul "Sfântul Dumitru". În cadrul demersurilor

inițiate, reclamanta i-a adresat pârâtei invitația de a se întâlni

și discuta situația lăcașului de cult însă, din partea

Bisericii Ortodoxe, nu s-a prezentat nici un reprezentant.

Demersurile

inițiate de reclamantă apar consemnate și în hotărârea

primei instanțe, aceasta reținând totodată că dovada

privind voința credincioșilor nu se află la dosar, însă a

apreciat că o atare dovadă reprezintă o condiție

impusă de lege doar în fața comisiei mixte, concluzie ce se

prezintă a fi eronată din perspectiva procedurii reglementată de

Decretul-lege nr. 126/1990 sub incidența dispozițiilor căruia

cade judecarea prezentei pricini, având în vedere decizia de casare și

obligativitatea punctelor de drept soluționate.

Astfel,

conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Apărările

apelantei reclamante formulate cu ocazia concluziilor pe fond nu pot fi

acceptate, având în vedere obligativitatea punctelor de vedere soluționate

prin decizia de casare, înlăturarea respectivelor apărări

impunându-se a se face și în considerarea jurisprudenței constante a

Curții Constituționale, care a statuat că, prin

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se dă

eficiență normelor legii fundamentale, fiind în concordanță

cu acestea; pe de altă parte Curtea a reținut că, în toate

legislațiile, se admite intervenția instanțelor superioare în

cadrul sistemului căilor de atac, aceasta neîncălcând principiul

independenței justiției, în același sens fiind și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la

noțiunea de "instanța independentă" cuprinsă în

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, relevantă fiind Cauza Pretto și

alții contra Italiei, 1983.

În

speță, problema privind cadrul legal al procesului de față

și-a găsit dezlegarea prin decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție, astfel că judecarea cererii principale de chemare

în judecată urmează a se face din perspectiva prevederilor Decretului

Lege nr. 126/1990.

Totodată,

în aplicarea dispoziției legale evocate, în etapa rejudecării s-a dat

curs îndrumării date de instanța de recurs în privința

necesității administrării de probe pentru verificarea

criteriului legal al voinței credincioșilor impus prin norma art. 3

din Decretul Lege nr. 126/1990, sens în care a fost administrată proba cu

înscrisuri, probă pusă în discuție în ședința

publică din 3 decembrie 2015.

Apelanta

pârâtă a depus procesul-verbal încheiat la data de 25 decembrie 2015 în

ședința Adunării Parohiale Beiuș II în cuprinsul

căruia s-a consemnat că voința credincioșilor majoritari

este aceea de păstrare a bisericii, ei opunându-se predării acesteia

către Biserica Greco-Catolică. Alăturat procesului-verbal

amintit, aceeași parte a depus actul nr. 127 din 11 ianuarie 2016 eliberat

de Direcția Județeană de Statistică Bihor în care apar

menționate date referitoare la numărul persoanelor din Municipiul

Beiuș care la recensământul populației și locuințelor

din 20 octombrie 2011 s-au declarat de religie ortodoxă sau

greco-catolică, și anume 8099 de religie ortodoxă și 325 de

religie greco-catolică. Apelanta pârâtă s-a prevalat totodată

și de actul intitulat "Lista cuprinzând numele și semnătura

unei părți a închinătorilor Bisericii din Centru - Paraclis

Episcopal care sunt de acord cu păstrarea lăcașului de cult la

Biserica Ortodoxă", act ce poartă semnăturile unui

număr de 1047 persoane.

Chiar

dacă procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea

unei decizii de către Comisia mixtă clericală, instanța

este chemată să analizeze în fond pretenția dedusă

judecății, pentru a nu împiedica accesul la justiție, în

limitele impuse, însă, de Decretul-lege nr. 126/1990, prin urmare,

excepțiile invocate de apelanta pârâtă privind prematuritatea

acțiunii principale și, respectiv, privind inadmisibilitatea

acesteia, apar ca nefondate. De altfel, în scopul asigurării accesului la

justiție, prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005, au

fost adăugate trei alineate noi la articolul 3 din Decretul Lege nr.

126/1990, respectiv alin. (2) - (4), iar din expunerea de motive a Guvernului

rezultă că s-a avut în vedere deblocarea accesului la justiție.

Pe

fondul pricinii, instanța de rejudecare a reținut că, prin

Decretul nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost pus în afara legii, toate

bunurile sale fiind transferate Statului, ulterior dreptul de proprietate

asupra imobilului revendicat în cauză fiind intabulat în favoarea Parohiei

Ortodoxe din Beiuș, conform înscrierii efectuate în cartea funciară

nr. X Beiuș, cu nr. top. 350 sub B.13, prin încheierea nr. 2576 din 20 mai

1949, în baza cărții de judecată civilă nr. 44/1949 a

Judecătoriei Populare Mixte Beiuș.

Este

adevărat că, urmare a abrogării decretului sus-menționat,

prin Decretul-lege nr. 9/1989, A. a fost recunoscută oficial, însă,

prin acest decret nu s-a realizat automat și o renaștere în

patrimoniul acesteia a vechiului drept de proprietate asupra bunurilor

deținute anterior transferării lor către Stat, astfel cum a

statuat instanța supremă prin decizia de casare, perspectivă din

care susținerile reclamantei nu pot fi primite. Dimpotrivă, a fost

prevăzută o procedură de urmat pentru restituirea respectivelor

bunuri, instituită prin Decretul-lege nr. 126/1990, în al cărui

articol 3 este prevăzut modul de reglementare a situațiilor juridice

a bunurilor care au aparținut parohiilor greco-catolice, în sensul de a se

ține cont de "dorința credincioșilor comunității

deținătoare a acestor bunuri". De altfel, prin dispozițiile

art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1996 a fost reglementată ipoteza în care

lăcașurile de cult nu pot fi restituite în natură, în sensul

sprijinirii de către stat a construirii de noi lăcașuri de cult,

normă de drept menită a asigura realizarea exercițiului efectiv

al dreptului la libertatea de conștiință și de religie.

Chiar

dacă este incontestabil caracterul abuziv al preluării imobilului

prin Decretul nr. 358/1948, din moment ce legiuitorul a adoptat Decretul-lege

nr. 126/1996 pentru reglementarea situației bunurilor ce au aparținut

A., în speță, acțiunea în retrocedare a lăcașului de

cult se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, trebuind a se da

eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor,

majoritari ortodocși din comunitatea ce deține bunul solicitat. Este

evident că, prin adoptarea unei soluții cu nesocotirea opțiunii

majorității credincioșilor, nu numai că s-ar încălca

condiția impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990,

dar s-ar aduce atingere stabilității și securității

raporturilor juridice, ar fi ignorate, totodată, realitățile

sociale și istorice, mai mult, atenuarea vechilor prejudicii produse prin

măsura abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat

a lăcașurilor de cult în anul 1948, s-ar face printr-o altă

măsură abuzivă, de natură a da naștere unor noi

neajunsuri, disproporționate, ceea ce este inadmisibil, context în care

trebuie evocată Cauza Raicu c/a României.

Prin

probatoriul administrat în cauză s-a dovedit că în Municipiul

Beiuș sunt 8099 credincioși ortodocși și doar 325

credincioși greco-catolici, că încercarea de rezolvare în cadrul

procedurii prealabile în fața unei comisii mixte clericale a eșuat

întrucât partea ortodoxă a refuzat solicitarea de retrocedare a

lăcașului de cult, invocând dorința credincioșilor din

parohie și, totodată, împrejurarea că, începând cu anul 1949,

lăcașul s-a aflat în administrarea ortodocșilor, care

actualmente sunt majoritari, că situația pastorală este

diferită de cea din urmă cu zeci de ani, context în care este de

reliefat că un număr de 1047 credincioși ortodocși

și-au exprimat dorința ca lăcașul de cult să fie

păstrat de Biserica Ortodoxă. În aceeași ordine de idei trebuie

a se reține că apelanta reclamantă nu a produs dovada contrară

pe acest ultim aspect deși, în ședința publică din 3

decembrie 2015, a fost pusă în discuția ambelor părți

litigante suplimentarea probațiunii în lumina dispozițiilor deciziei

de casare.

Prin

urmare, atâta timp cât majoritatea preponderentă a comunității

în a cărei folosință religioasă se află

lăcașul de cult și-a exprimat opțiunea ca acest imobil

să rămână la Biserica Ortodoxă Română, concluzia ce se

impune este aceea că bunul revendicat trebuie să rămână în

patrimoniul acesteia, putându-se conchide că argumentele reclamantei apar

ca nefondate, concluzie ce reclamă schimbarea hotărârii

instanței de fond. În considerarea acelorași motive expuse, este

evident că apelanta reclamantă nu este îndrituită nici la

despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului, astfel

cum pretinde prin cererea de apel.

Dată

fiind soluția de respingere a acțiunii principale, cererea

reconvențională este rămasă fără obiect, devenind

de prisos analizarea criticilor ambelor părți apelante privitoare la

modul de soluționare a respectivei cereri reconvenționale, după

cum este superfluă și examinarea criticilor apelantei reclamante

axate pe pretențiile sale constând în contravaloarea lucrărilor pe

care le-a apreciat ca fiind necesare pentru utilizarea religioasă a

imobilului potrivit specificului acestui cult.

Împotriva

Deciziei nr. 885 din data de 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea

de Apel Oradea, secția I civilă, au declarat recurs reclamantele H.

Beiuș, I. Oradea, B. Beiuș și A. Beiuș, invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele

au solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei cu

trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, conform art. 312 alin. (3)

raportat la art. 313 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea în parte a

deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a apelului și cu

privire la acordarea despăgubirilor reprezentând lipsa de

folosință.

În

dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentele au arătat că

soluția instanței de apel este greșită, deoarece a fost

dată cu încălcarea legii, respectiv a art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ignorând

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului survenită în

timpul judecării, într-o cauză similară.

Este

adevărat că judecătorii apelului sunt ținuți de

soluția dată de instanța de recurs privind dezlegarea unor

chestiuni de drept și administrarea unor probe, conform art. 315 alin. (1)

C. proc. civ. de la 1865, însă în mod prioritar, magistrații trebuie

să se raporteze la normele constituționale și la

jurisprudența instanței de contencios european.

Astfel,

raportat la prevederile art. 11 și 20 din Constituția României, în

materia drepturilor fundamentale primează convențiile și

tratatele internaționale la care România este parte, iar în conformitate

cu art. 148 alin. (2) din Constituție, ca urmare a aderării,

prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate

față de legile interne. Plecând de la aceste norme

constituționale, sunt deosebit de relevante în soluționarea

speței deduse judecății prevederile art. 6 alin. (2) din

Tratatul privind Uniunea Europeană (modificat prin Tratatul de la

Lisabona), în conformitate cu care Uniunea Europeană aderă la

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, ceea ce înseamnă că

judecătorul național este obligat să dea prevalență

Convenție (devenită parte componentă a aquis-ului european).

Recurenții invocă în acest sens decizia Simmenthal a Curții de

Justiție a Comunităților Europene (09 martie 1978, afacerea

C-106/77 publicată în culegere 1978 p. 629): " Judecătorul

național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale,

dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura

realizarea efectului deplin al acestor norme împotriva oricărei

dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare,

lăsând acestea neaplicate prin propria putere de decizie fără a

solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale

legislativă sau pe cale vreunei proceduri constituționale".

În

concret, recurentele arată că instanța de apel nu a luat în

considerare un eveniment juridic intervenit în faza rejudecării din al

doilea ciclu procesual, respectiv decizia colegiului de cinci judecători a

Marii Camere în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României

(nr. 76943/11), al cărei obiect este similar cu cel din litigiu pendinte

(mai ales în privința chestiunii juridice a utilizării criteriului

majorității credincioșilor ca reper exclusiv în privința

restituirii lăcașurilor de cult).

Recurentele

mai arată că, în baza art. 43 pct. 3 din Convenție, colegiul de

cinci judecători a acceptat cererea Parohiei Lupeni și a înaintat

cazul Marii Camere, care a dezbătut cauza la data de 02 martie 2016,

fără a pronunța însă soluția definitivă. Totuși,

având în vedere prevederile exprese ale art. 43 pct. 2 din Convenție, prin

însăși acceptarea cererii, s-a constatat existența unei

"probleme grave referitoare la interpretarea sau la aplicarea

Convenției și a protocoalelor sale". Nu este vorba despre parcurgerea

unei simple proceduri formale, ci, din contră, de o procedură

fără de care cauza nu poate ajunge pe rolul Marii Camere. Or,

dacă s-a ajuns la o constatare a existenței unor probleme grave

referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției, instanța de

apel trebuia să analizeze cauza tocmai prin prisma acestor prevederi

și să motiveze soluția de respingere prin criteriile

jurisprudențiale specifice uzitate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului. Într-o altă ordine de idei, intervenția, cu ocazia

rejudecării apelului, a deciziei completului de cinci judecători ai

Marii Camere, într-o cauză aproape identică, nu putea rămâne

indiferentă instanței de apel, cu atât mai mult cu cât această

problemă gravă de interpretare sau aplicare a Convenției este

ridicată chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, respectiv art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții

invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, prin ignorarea jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului survenită în timpul judecării pricinii, făcându-se

referire în acest sens la decizia Colegiului de cinci judecători al Marii

Camere în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr.

76943/11), prin care, susțin recurenții, s-a constatat existența

unei "probleme grave referitoare la interpretarea sau la aplicarea

Convenției și a protocoalelor sale", decizie care, în opinia

recurenților, ar fi trebuit să primeze în raport cu prevederile art.

11, 20 și art. 148 alin. (2) din Constituție, respectiv, art. 6 alin.

(2) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Recurenții consideră

că acceptarea de către Colegiul Marii Camere a cererii de retrimitere

formulată de Parohia Greco-Catolică Lupeni echivalează cu

recunoașterea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

existenței unei probleme grave referitoare la interpretarea sau aplicarea

Convenției sau a protocoalelor sale, ceea ce ar fi trebuit să

determine instanța de apel să analizeze cauza pe temeiul acestor

prevederi și să motiveze soluția de respingere pe criteriile

jurisprudențiale specifice uzitate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului.

Verificând

susținerile recurenților, în ceea ce privește soluția

pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pe

care aceștia au invocat-o, Înalta Curte constată că, în cauza

care a format obiectul cererii nr. 76943/11, formulată de Parohia

Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, secția a III-a s-a pronunțat

prin Hotărârea din 19 mai 2015, prin care s-a reținut o singură

încălcare a prevederilor Convenției și anume, art. 6 § 1 în ceea

ce privește durata procedurii. Cu privire la celelalte capete de cerere

formulate în cauză, s-a reținut că nu a fost încălcat art.

6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la

instanță, nici în ceea ce privește dreptul la un proces

echitabil cu respectarea principiului securității juridice; de

asemenea, s-a reținut că nu a fost încălcat art. 14 din

Convenție coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce

privește dreptul de acces la instanță; s-a mai stabilit că

celelalte capete de cerere (printre care și cel referitor la

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție)

sunt inadmisibile.

Referindu-se

la capătul de cerere privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în motivarea

hotărârii menționate, că deși Decretul-lege nr. 126/1990

recunoaște în mod oficial Biserica Română Unită cu Roma, prevede

că situația juridică a lăcașurilor de cult și a

caselor parohiale care au fost preluate de Biserica Ortodoxă se va stabili

de către o comisie mixtă, la finalul unei proceduri administrative

urmate de o procedură judiciară. Nu se prevede, așadar,

restituirea automată a bunurilor în litigiu. Reclamanții au încercat

să obțină restituirea lăcașului de cult pe cale

acțiunii în justiție. Prin urmare, aceștia nu pot pretinde

că bunurile le aparțin fără a fi nevoie de o

intervenție din partea instanțelor. Ca atare, aceștia nu au un

"bun actual" (paragraful 152).

Referitor

la întrebarea dacă reclamanții aveau cel puțin o

"speranță legitimă" de a li se concretiza o oarecare

creanță actuală și exigibilă, instanța

europeană a observat că, de la început, creanța de restituire

era o creanță condițională, în măsura în care legea

stabilea condiția în funcție de care trebuia soluționată

situația juridică a lăcașurilor de cult. În

speță, chestiunea întrunirii de către reclamanți a

cerințelor legale trebuia soluționată în cadrul acțiunii în

justiție, iar instanțele interne au hotărât în mod definitiv

că nu este îndeplinită condiția prevăzută de lege.

Prin urmare, creanța reclamanților nu putea fi considerată

suficient de stabilită pentru a se interpreta ca o "valoare

patrimonială" necesitând protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

(paragraful 153).

De

asemenea, Curtea a observat că autoritățile statului nu au

adoptat niciun act normativ sau administrativ în care să se

menționeze restituirea bisericii în litigiu către reclamanți

(parag. 154). În consecință, s-a apreciat că acest capăt de

cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției

în sensul art. 35 § 3 lit. a) și trebuie respins în conformitate cu art.

35 § 4 (potrivit art. 35 § 4 din Convenție: "Curtea respinge orice

cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului

articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii").

În

cauza menționată, înregistrată la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului sub nr. 76943/11, la data de 19 august 2015, în temeiul art.

43 din Convenție, reclamanții au formulat cerere de retrimitere în

fața Marii Camere.

La

data de 19 octombrie 2015, Colegiul Marii Camere a reținut cererea de

retrimitere spre soluționare, iar prin Hotărârea din 29 noiembrie

2016, Marea Cameră a soluționat pe fond cererea, constatând, în plus

față de prima cameră, și încălcarea art. 6§ 1 din

Convenție sub aspectul nesocotirii principiului securității

juridice, datorită practicii judiciare interne neunitare.

În

parag. 62 și 63 ale Hotărârii din 29 noiembrie 2016, Marea

Cameră a notat că, în hotărârea din 19 mai 2015, Curtea a

declarat inadmisibilă plângerea reclamanților din perspectiva art. 9

al Convenției și art. 1 din Protocolul nr. 1, singur și în

combinație cu art. 13 și 14 din Convenție, astfel încât, sub

aceste aspecte, plângerea este în afara obiectului examinării de

către Marea Cameră.

Revenind

la motivele de recurs ale recurenților din prezenta cauză, se

observă că aspectele referitoare la încălcarea prevederilor art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu puteau fi

reanalizate de instanța de apel, în rejudecare, deoarece aceste aspecte

fuseseră deja lămurite prin decizia de casare, iar până la

pronunțarea deciziei din apel, în rejudecare, nu intervenise vreo

hotărâre ulterioară a Curții Europene a Drepturilor Omului,

într-o cauză similară, prin care să se fi reținut

încălcarea respectivelor dispoziții din protocol.

Astfel,

prin Decizia de casare nr. 1791 din 23 septembrie 2015, Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut, făcând trimitere

și deciziile relevante ale Curții Constituționale, că

instituirea prin legea specială a criteriului voinței

credincioșilor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenție, iar abrogarea Decretului nr.

358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989 și recunoașterea oficială

a Bisericii Unite cu Roma (greco-catolice) nu înseamnă renașterea

automată în patrimoniul reclamantei a vechiului drept de proprietate.

Acest

raționament este în deplin acord cu ceea ce s-a stabilit de Curtea

Europe