ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1791/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1791/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bihor, la 13 noiembrie 2009, reclamantele B.R.U.R.G.C. Beiuș și P.R.U.R.G.C.

Beiuș au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele P.O.R. 1 Beiuș, P.O.R. 2

Beiuș, P.O.R. 3 Beiuș și P.O.R. Beiuș să se dispună: a) anularea încheierii de

întabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 și a inscripțiilor de carte funciară de sub

B13 din CF 123 Beiuș; b) rectificarea și restabilirea situației anterioare de

carte funciară de sub B1 în privința imobilului cu nr. top nr. 350; c)

obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului

înscris în CF 123 Beiuș, cu nr. top 350, ca urmare a nevalabilității titlului

deținut asupra acestuia.

Pârâta P.O. 2 Beiuș a formulat întâmpinare și

cerere reconvențională. Pe cale de cerere reconvențională, aceasta a solicitat

obligarea reclamantei, în situația admiterii cererii principale de chemare în

judecată, la plata contravalorii investițiilor efectuate la biserică și

recunoașterea unui drept de retenție cu privire la imobil, până la plata

investițiilor.

La data de 8 martie 2010, reclamantele și-au

completat cererea inițială, solicitând obligarea pârâtelor la suportarea

contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 1990, până în

prezent, estimată la suma de 4.650.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 739/ C din 26

septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr. 7336/111/2009, s-a

admis în parte cererea principală de chemare în judecată formulată de

reclamante și, pe cale de consecință, s-a dispus anularea încheierii de

întabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce privește imobilul cu nr. top.

350 și a înscrierilor din CF 123 Beiuș de sub B13 relative la același nr. topografic,

cu efectuarea mențiunilor de carte funciară în sensul celor dispuse în CF 123

Beiuș, a fost obligată pârâta P. O. Beiuș să lase imobilul cu nr. top. 350 din

CF 123 Beiuș în deplină proprietate și posesie reclamantei și s-a respins cererea

completatoare vizând obligarea pârâtelor la plata lipsei de folosință a

imobilului.

A fost admisă în parte cererea reconvențională

formulată de pârâta – reclamantă P.O. Beiuș împotriva reclamantei – pârâte B.R.U.R.G.C.

Beiuș, care a fost obligată să achite celei dintâi suma de 445.381 lei

reprezentând investiții la imobilul cu nr. top. 350 din CF 123 Beiuș,

recunoscându-i-se totodată pârâtei-reclamante un drept de retenție asupra

imobilului până la data plății sumei acordate. Restul pretențiilor din cererea

reconvențională a fost respins.

Pentru a pronunța această soluție, s-a

reținut de către tribunal că imobilul cu nr. top. 350 a constituit proprietatea reclamantei până în anul 1949 când, prin încheierea nr. 2576 din 20 mai

1949, în baza cărții de judecată civilă nr. 44/1949 a Judecătoriei Beiuș din 19

februarie 1949, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea P.O. Beiuș, cu

titlu de expropriere.

Prin Decizia civilă nr. 108/R/2003 a Curții

de Apel Oradea pronunțată în dosar nr. 4537/2002 a fost anulată încheierea de intabulare

nr. 2576/1949 și înscrierile din CF 123 Beiuș de sub B13 cu privire la nr. top.

1041, restabilindu-se situația anterioară de carte funciară prin sentința

civilă nr. 1362/2003 a Judecătoriei Beiuș, rămasă definitivă și irevocabilă

prin respingerea apelului și recursului, au fost anulate înscrierile de CF de

sub B13 din CF 123 Beiuș și încheierea de întabulare nr. 2576/20 mai   1949,

restabilindu-se situația anterioară de CF de sub B1 din CF 123 Beiuș în ceea ce

privește nr. top. 1044, 1045, 1046, 1047 de sub AI 3-6, nr. top. 1152,1153, 1154

de sub AIV 1-3, nr. top. 1050 și 1051 de sub A3 2-3 și nr. top. 1052/1 de sub

A2 din același CF 123 Beiuș.

La data de 26 iulie 2007 s-a emis în favoarea

reclamantei TP nr. 984/2007 prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate

asupra imobilelor având numerele topografice anterior arătate.

De la preluarea bisericii din 1949 și până în

prezent imobilul în litigiu, reprezentând Biserica SF. D. din centrul

Beiușului, s-a aflat în posesia pârâtei, care a efectuat mai multe investiții

la lăcașul de cult, investițiile fiind identificate și evaluate de expertiza în

construcții administrată în cauză, la suma de 445.381 lei (fără TVA).

Pretenția reclamantei de rectificare a cărții

CF a imobilului a fost justificată pe nulitatea de drept a titlului pârâtei,

urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948. Astfel fiind, prima instanță a

reținut ca fiind aplicabile în speță dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990,

care are un caracter reparator, și cele ale art. 1 din primul Protocol

Adițional al C.E.D.O.

S-a reținut că reclamanta a urmat procedura

prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 convocând pârâta la dialog, însă

constituirea comisiei pentru soluționarea amiabilă a pretențiilor nu a putut

avea loc din cauza pârâtei care nu s-a prezentat.

Prima instanță nu a putut cunoaște care este

voința credincioșilor din Beiuș, la dosar neexistând dovezi sub acest aspect,

însă a arătat că aceasta nu este o condiție impusă de lege decât în fața

comisiei mixte, nu și în fața instanței de judecată, care este ținută să analizeze

litigiul potrivit regulilor de drept comun. De altfel, a apreciat, ar fi

inadmisibil ca dreptul unei persoane la respectarea proprietății sale să fie

subordonat dorinței unui terț ori ca acest drept să fie garantat persoanelor

juridice proporțional cu numărul de membri care o alcătuiesc.

Reținând că nelegalitatea, caracterul

discriminatoriu și opresiv al Decretului–Lege nr. 358/1948 au fost deja

stabilite prin voința legiuitorului, atribuirea lăcașului de cult în temeiul

acestui act normativ în favoarea pârâtei neputând fi asimilată recunoașterii

unui drept de proprietate, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei,

obligând-o pe pârâtă să lase imobilul înscris în CF 123 Beiuș, cu nr. top. 350

în deplina proprietate și posesie a reclamantei. În temeiul art. 34 pct. 1 și art.

33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a dispus anularea încheierii de întabulare nr.

2576 din 20 mai 1949 în ceea ce privește imobilul cu nr. top. 350 și a

înscrierilor din CF 123 Beiuș de sub B13 în ceea ce privește nr. top. 350 cu

efectuarea mențiunilor de carte funciară în sensul celor dispuse în CF 123

Beiuș.

În ceea ce privește sumele solicitate de

reclamantă cu titlu de lipsă de folosință, instanța le-a respins, arătând că

operează prescripția dreptului la acțiune pentru sume datorate cu acest titlu

anterior datei de 13 noiembrie 2006, iar, pentru lipsa de folosință din anul

din 2006 și până în prezent, s-a apreciat că pârâta nu datorează sume cu acest

titlu deoarece a deținut posesia imobilului în temeiul unor înscrieri de carte

funciară neanulate, astfel că nu s-ar putea susține că până la pronunțarea

prezentei hotărâri, pârâta a deținut în mod nelegal imobilul.

Sumele de bani stabilite de raportul de

expertiză ca fiind necesare pentru îndepărtarea picturilor ortodoxe nu au fost

acordate de tribunal reclamantei, apreciind că acestea nu au caracter necesar

și util, iar reclamanta nu a făcut această dovadă.

În ceea ce privește investițiile pârâtei la

imobilul din litigiu, instanța a admis cererea reconvențională, apreciind că acestea

au caracter de cheltuieli necesare și utile, însă a respins cererea de acordare

a cheltuielilor efectuate de pârâtă cu picturile bisericești, reținând caracterul

de cheltuieli voluptorii al acestora.

În consecință, a admis în parte cererea

reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei–reclamante

suma de 445.381 lei reprezentând investiții la imobilul cu nr. top. 350 din CF

123 Beiuș (sumă stabilită conform raportului de expertiză în construcții),

asupra căruia a recunoscut pârâtei-reclamante un drept de retenție până la data

plății sumei acordate.

În temeiul art. 276 C. proc. civ., constatând

că pretențiile fiecărei părți au fost admise în parte, a compensat în

totalitate cheltuielile de judecată efectuate în proces, urmând ca fiecare

parte să suporte cheltuielile de judecată avansate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel

atât reclamantele-pârâte B.R.U.R.G.C. Beiuș și P.R.U.R.G.C. Beiuș, cât și pârâta-reclamantă

P.O. Beiuș.

Reclamantele-pârâte au contestat soluția

primei instanțe sub aspectul refuzului de acordare a despăgubirilor

reprezentând lipsa de folosință și a cheltuielilor necesare pentru îndepărtarea

picturii ortodoxe realizate asupra lăcașului de cult ținând de credința R.U.R.G.C.

și de refacere a picturii murale caracteristică C.G.C., a contravalorii

lucrărilor de refacere a nișei destinată statuii Sfântului A., dar și sub

aspectul soluției date cererii reconvenționale formulată de P.O. Beiuș.

Pârâtă-reclamantă P.O. Beiuș a contestat

soluția dată cererii principale a litigiului, în revendicare și rectificare de

carte funciară, iar în subsidiar, pe aceea din cererea reconvențională, solicitând

admiterea integrală a pretențiilor formulate pe calea acesteia.

Prin decizia civilă nr. 207/ A din 24 martie 2015

pronunțată de Curtea de Apel Oradea au fost respinse, ca nefondate, ambele

apeluri declarate, avându-se în vedere următoarele considerente:

În mod corect și judicios instanța de fond a soluționat

prin admitere cererea principală de chemare în judecată. Astfel, cum rezultă

din înscrierile de carte funciară, imobilul cu nr. topo 350 din CF 123 Beiuș, a

constituit proprietatea reclamantei până în anul 1949 când, prin încheierea nr.

2576 din 20 mai 1949, în baza cărții de judecată civilă nr. 44/1949 a

Judecătoriei Beiuș din 19 februarie 1949, s-a intabulat dreptul de proprietate

cu titlu de drept de expropriere în favoarea P.O. Beiuș.

Critica de soluționare a cauzei cu ignorarea

dispozițiilor speciale incidente litigiului a fost apreciată, ca nefondată,

arătându-se că instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a normelor

Decretului-Lege nr. 126/1990 și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional al C.E.D.O.,

observându-se că reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege

nr. 126/1990 convocând pârâta la dialog, însă pârâta deși a răspuns în scris la

această convocare și între părți a existat un schimb de adrese, în final nu s-a

mai prezentat la întâlnirea stabilită.

Este adevărat că art. 3 din Decretul-Lege nr.

126/1990 (forma inițială) a statuat că situația lăcașelor de cult și a caselor

parohiale, care au aparținut B.R.U.R.G.C. și au fost preluate de B.O. Română,

se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții celor două

culte, care trebuie să țină seama de dorința credincioșilor de aici, însă acest

articol a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 care a adăugat al doilea alineat

„ în cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte religioase nu

ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzut la alin. (1), partea

interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun”.

Ulterior Legea nr. 182/2005 de aprobare a O.G.

nr. 64/2004 a modificat al doilea alineat al art. 3 și a adăugat altele două în

care se stipulează că partea interesată va convoca prin scrisoare recomandată

cealaltă parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și dovezile pe care se

sprijină, iar data nu se va fixa decât după 30 de zile de la primirea actelor,

iar în caz că la termenul fixat comisia (constituită din câte trei

reprezentanți) nu se întrunește sau nu se ajunge la rezultat, ori nemulțumește

una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție

potrivit dreptului comun, acțiunea fiind în competența tribunalului, cu scutire

de taxă de timbru.

Pornind de la conținutul acestor dispoziții

legale, instanța de apel a arătat că în mod corect tribunalul a soluționat

pretențiile din cererea principală prin aplicarea regulilor de drept comun ce

reglementează dreptul de proprietate, judicios reținând și că, deși din dosar

nu reiese care este voința credincioșilor, aceasta nici nu constituie o

condiție impusă de lege decât în fața comisiei mixte, nu și în fața instanței

de judecată, fiind inadmisibil, în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la C.E.D.O., ca dreptul unei persoane la respectarea proprietății sale să fie

subordonat dorinței unui terț ori ca acest drept să fie garantat persoanelor

juridice proporțional cu numărul de membri ce o alcătuiesc.

În plus, instanța de fond a făcut referire la

hotărâri irevocabile prin care s-a stabilit că titlul în temeiul căruia

apelanta-pârâtă a preluat imobilele aparținând reclamantei, înscrise în CF nr. 123

Beiuș (vizând însă alte imobile decât cele din prezenta cauză), nu îndeplinea

cerințele prevăzute de lege. Or, în condițiile în care alte instanțe de

judecată (decizia civilă nr. 108/R/2003 a Curții de Apel Oradea pronunțată în

dosarul nr. 4537/2002, sentința civilă nr. 1362/2003 a Judecătoriei Beiuș,

pronunțată în dosarul nr. 1393/2003, irevocabilă prin decizia nr. 335/2006 a

Curții de Apel Oradea – dosar nr. 4379/2005) au apreciat asupra neîndeplinirii

cerințelor prevăzute de Decretul nr. 177/1948 sub aspectul valabilității

transferului proprietății din patrimoniul B.G.C. în patrimoniul B.O., în baza

cărții de judecată nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuș, în baza

căreia s-a înscris în CF dreptul P.O. Beiuș, cu titlu de expropriere, nu se

permite o altă soluție în cauza de față decât în măsura în care s-ar fi făcut o

dovadă contrară.

De altfel, caracterul abuziv al acestui decret

a fost stabilit, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, prin voința

legiuitorului, care l-a abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989. Chiar dacă acest

decret nu cuprinde dispoziții privind retrocedarea fostelor proprietăți

aparținând B.G.C., este evident faptul că prin această abrogare nu s-a urmărit

doar o reparație morală.

În consecință, corect și judicios instanța de

fond, văzând dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990 cu modificările și

completările ulterioare, dar și potrivit art. 1 din Primul Protocol Adițional

al C.E.D.O., a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus anularea

încheierii de întabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce privește imobilul

cu nr. top. 350 și a înscrierilor din CF 123 Beiuș de sub B 13 în ceea ce

privește nr. top 350 cu efectuarea mențiunilor de CF în sensul celor dispuse în

CF 123 Beiuș, obligând pârâta să lase imobilul înscris în CF 123 Beiuș cu nr. topo

350 în deplină proprietate și posesie reclamantei, criticile formulate în acest

sens fiind nefondate.

Au fost apreciate, ca nefondate, și criticile

privind contravaloarea investițiilor acordate apelatei-pârâte, respectiv

criticile privind respingerea de către instanța de fond a capătului de cerere

formulat de apelanta-reclamantă privind folosul de tras și stabilirea unui

drept de retenție în favoarea pârâtei.

Astfel, în ceea ce privește prescripția

dreptului la acțiune pentru investițiile efectuate de apelanta-pârâtă P.O. Beiuș

în perioada 1974-1984 și 2000-2001, este incident art. 7 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 potrivit cu care „ prescripția începe să curgă de la data la care

se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”. În speță,

dreptul la acțiune și implicit prescripția nu curge atâta timp cât imobilul cu

privire la care se pretind despăgubiri se află în posesia apelantei pârâte,

prescripția începând să curgă abia la data pierderii posesiei imobilului.

Nefondate au fost apreciate și criticile

apelantei-reclamante vizând faptul că nu s-ar fi putut acorda pârâtei

contravaloarea investițiilor deoarece acestea, fiind lucrări menite să asigure

conservarea și buna-funcționare a lăcașului de cult, nu puteau fi acordate prin

prisma O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora „prin îmbunătățiri aduse imobilelor

care se retrocedează se înțeleg acele lucrări prin care s-au creat corpuri de

clădiri sau extinderi de clădiri. Nu se includ în aceste categorii lucrările de

reparații curente, capitale, consolidări, transformări sau modificări

structurale”.

S-a arătat că aceste dispoziții legale nu-și

au aplicabilitate în speță câtă vreme obiectul prezentei cauze îl constituie un

lăcaș de cult, respectiv o biserică, iar O.U.G. nr. 94/2000 vizează

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România, altele decât lăcașele de cult, aspect prevăzut în mod expres în art. 1

al ordonanței respective, precum și de H.G. nr. 1094/2005 privind Normele de

aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Pe de altă parte, potrivit expertului B.M., „lucrările

executate așa cum sunt menționate în Anexa 2 (lucrări de reparații curente și

capitale, consolidări și refacere acoperiș) sunt lucrări executate menite să

asigure conservarea și buna funcționare a lăcașului de cult”, iar potrivit art.

997 C. civ.: „acela căruia se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe

posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea

lucrului sau care au crescut prețul”.

Așadar, corect și judicios instanța de fond,

constatând că investițiile pârâtei la imobilul din litigiu sunt cheltuieli

necesare și utile, a admis cererea reconvențională.

Cheltuielile reprezentând contravaloarea

picturii nu pot fi încadrate la cheltuieli făcute pentru conservarea lucrului,

motiv pentru care în mod corect nu au fost acordate pârâtei.

De asemenea, în mod corect și judicios

instanța de fond a respins sumele solicitate de reclamantă reprezentând lipsa

de folosință și cheltuielile necesare pentru îndepărtarea picturilor ortodoxe,

câtă vreme abia prin prezenta cauză a fost admisă cererea formulată de

reclamantă, în sensul rectificării înscrierilor de carte funciară și obligarea

pârâtei să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate și posesie. Ori, pârâta

a deținut posesia imobilului în temeiul unor înscrieri de carte funciară

neanulate, astfel că nu se poate reține că până la data pronunțării hotărârii

în prezenta cauză pârâta a deținut nelegal imobilul.

Este adevărat că Legea nr. 177/1948 și

Decretul nr. 358/1948, care au scos în afara legii cultul greco-catolic, sunt

legi abuzive emise de S.R. dar fără vreo contribuție din partea B.O. Române,

iar preluarea bisericii s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești, astfel

că folosirea bisericii s-a făcut în baza unei legi emise de S.R., chiar dacă

legea era abuzivă.

Nici criticile formulate de apelantă în ceea

ce privește dreptul de retenție stabilit de instanța de fond în favoarea

apelantei pârâte nu au fost găsite întemeiate, în condițiile în care

investițiile realizate au caracter de cheltuieli necesare și utile existând,

după cum judicios a reținut și instanța de fond, o conexitate materială,

obiectivă între creanța creditorului retentor și bun.

Ca o consecință a respingerii apelurilor, nu au

fost acordate cheltuieli de judecată apelantei-reclamante, după cum aceasta

solicitase pentru judecata în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

au declarat recurs toate apelantele.

BEIUȘ și P.R.U.R.G.C. BEIUȘ s-a solicitat, în principal, casarea deciziei instanței

de apel, cu consecința trimiterii cauzei pentru o nouă judecată, iar în

subsidiar, modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii apelului și sub

aspectul acordării despăgubirilor pentru lipsa de folosință și a contravalorii

lucrărilor de îndepărtare a picturii ortodoxe, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului declarat, întemeiat

în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele–reclamante

au invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- este greșită soluția instanței de apel prin

care a fost respinsă ca prematură cererea privind obligarea intimatei-pârâte la

plata contravalorii lipsei de folosință a imobilelor în litigiu, deoarece

ignoră caracterul unitar al acțiunii civile. Altfel spus, s-a făcut o aplicare

greșită a legii în raport cu starea de fapt dedusă judecății și cu coordonatele

procesuale, având în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privind

obligarea la plata „folosului de tras”. Aceasta întrucât, între obiectul cererii

principale, revendicare imobiliară în sistem de carte funciară și capătul de

cerere privind contravaloarea lipsei de folosință există un raport de

accesorialitate, astfel încât soarta acestuia din urmă este indisolubil legată

de soluția judiciară care privește capătul principal de acțiune și care se

răsfrânge asupra capătului accesoriu. Dacă cele două capete de cerere ar fi

fost judecate separat, nu ar fi fost posibilă soluționarea capătului accesoriu,

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a capătului principal; în

schimb, atunci când cele două capete de cerere sunt judecate în cadrul unei

acțiuni civile unice, nu se mai poate pune problema prematurității capătului

accesoriu, tocmai în virtutea existenței raportului de accesorialitate

procedurală.

În plus, instanța de apel a făcut o

interpretare eronată a momentului de la care se naște dreptul la acțiune cu

privire la contravaloarea lipsei de folosință, ignorând caracterul unitar al întregii

acțiuni civile. În mod analog cu situația în care se solicită, prin aceeași

acțiune, constatarea nulității absolute a unui act juridic, precum și

restituirea prestațiilor, în cauza pendinte nu se putea proceda la o disociere

a obiectului procesual, pe ideea că acordarea „folosului de tras” ar fi

posibilă numai după ce se finalizează cu titlu definitiv și irevocabil acțiunea

în revendicare. Obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință este

intrinsec legată de soarta acțiunii în rectificare și revendicare, dar, în

situația în care se solicită acest lucru în cadrul aceleași acțiuni, capătul de

cerere este admisibil, pentru simplu motiv că are caracter accesoriu.

Din moment ce efectele juridice referitoare

la rectificarea înscrierii din cartea funciară și la revendicarea propriu-zisă

se produc numai la rămânerea irevocabilă a hotărârii, este limpede că și

obligația de plată a contravalorii lipsei de folosință asupra imobilelor în

litigiu devine exigibilă tot de la acea dată, însă dreptul la acțiune se naște

prin însăși formularea cererii de rectificare și revendicare.

Temeiul juridic al acestor pretenții îl

reprezintă atât principiul îmbogățirii fără justă cauză, cât și prevederile art.

483 – art. 485 C. civ. de la 1864, în conformitate cu care „..fructele civile ..

se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune”. Nulitatea incidentă

în cazul de față este cea absolută, care urcă până la momentul încheierii

actului juridic (în cazul de față, momentul înscrierii din C.F.), lipsindu-l de

efecte juridice valabile.

P.O. BEIUȘ, s-a solicitat modificarea deciziei atacate prin admiterea apelului

și schimbarea în tot a sentinței tribunalului prin respingerea cererii

reclamantei, iar în subsidiar schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond

și admiterea în totalitate a cererii sale reconvenționale, în sensul obligării

reclamantei la plata sumei de 732.756 lei reprezentând contravaloarea

investițiilor efectuate la biserică, cu menținerea dreptului de retenție și

obligarea reclamantei la 4.682 lei reprezentând cheltuieli de judecată la

instanța de fond.

În motivarea recursului său, întemeiat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a

susținut următoarele critici:

- Acțiunea reclamantei trebuia respinsă în

totalitate.

Deși instanța de apel a reținut că s-ar fi făcut

aplicarea dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990, în sensul că s-ar fi

purtat corespondență între cele 2 culte, apreciază că „dorința credincioșilor”

din comunitățile care dețin aceste bunuri nu este o condiție impusă de lege

decât în fața comisiei mixte și nu în fața instanței de judecată, în caz

contrar contravenindu-se art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al C.E.D.O.

Decretul-Lege nr. 126/1990 nu face nici o

distincție raportat la „dorința credincioșilor” în funcție de ridicarea acestui

aspect în fața comisiei mixte sau a instanței de judecată, aceasta constituind

un element determinant pentru stabilirea situației lăcașului de cult, văzut ca

atare de legiuitor tocmai pentru a se evita rezolvarea unei măsuri abuzive (cea

din 1948) printr-un abuz în sens invers, ceea ce ar duce la atingerea

stabilității și securității raporturilor juridice, prin ignorarea realităților

sociale și istorice.

Recunoașterea B.G.C. prin Decretul-Lege nr. 9/1989

nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate,

cât timp reconstituirea proprietății este supusă unei proceduri speciale.

Însă acțiunea reclamanților nu se justificată

nici prin prisma jurisprudenței C.E.D.O. întrucât existența unui bun actual în

patrimoniul unei persoane este legitimă dacă printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie i s-a recunoscut acesteia calitatea de proprietar,

ceea ce nu se verifică în legătură cu situația reclamantei.

- În mod greșit ambele instanțe au respins

pretențiile pârâtei privind pictura, apreciind că nu pot fi încadrate la

cheltuieli necesare pentru conservarea lucrului.

Însă art. 997 C. civ., reținut de ambele

instanțe, („Acela cărui se face restituirea, trebuie sa despăgubească pe

posesorul chiar de rea-credința de toate cheltuielile făcute pentru conservarea

lucrului, sau care au crescut prețul”) include și cheltuielile care au crescut

prețul imobilului.

Deci, cheltuielile cu pictura, inclusiv scaunele,

podiumurile, lambriurile și stranele, au crescut valoarea lăcașului de cult și

trebuiesc plătite posesorului chiar de rea-credință.

Întrucât pârâta se consideră a fi fost un

posesor de bună credință în privința imobilului litigios, solicită ca aceste

cheltuieli să-i fie acordate cu atât mai mult.

La data de 8 iunie 2015, recurenta-pârâtă a

formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentele-pârâte, solicitând

respingerea acestuia, ca nefundat, deoarece instanța de apel a justificat pe

alte considerente decât acelea criticate prin recursul reclamantelor

neacordarea lipsei de folosință a imobilului, respectiv pe existența unui titlu

cu care pârâta a folosit până în prezent lăcașul de cult. În plus, de vreme ce

efectele admiterii acțiunii în revendicare se produc doar de la data înscrierii

în cartea funciară, aspect recunoscut și de reclamante, nu se înțelege care

este temeiul pentru care se solicită acordarea folosului de tras și pentru

perioada anterioară acestui moment. Întrucât ambele instanțe de fond au

examinat pretențiile reclamantei privitoare al acordarea lipsei de folosință, o

casare a deciziei atacate pentru rejudecarea acestei cereri nici nu și-ar găsi

justificarea.

Odată cu concluziile scrise depuse la dosar

de această parte la data de 4 septembrie     2015, a fost atașată și decizia

C.E.D.O. pronunțată în cauza P.G.C.L.

În recurs nu au fost administrate probe

suplimentare.

Analizând criticile de recurs formulate, cu

prioritate a celor vizând dezlegarea dată în cauză cererii principale de

chemare în judecată, susținute prin recursul pârâtei, Înalta Curte apreciază

caracterul întemeiat al acestora, în considerarea celor ce urmează:

Atât prima instanță, cât și cea de apel, deși

au reținut incidența în cauză a dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990, ca

lege specială, au procedat la soluționarea pretențiilor ce au făcut obiectul

cererii principale de chemare în judecată, revendicare lăcaș de cult și

rectificare de carte funciară, exclusiv prin aplicarea regulilor de drept comun

din materia dreptului de proprietate, respectiv pe baza mențiunilor din cartea

funciară a imobilului (CF 123 Beiuș cu referire la nr. top 350) și în

considerarea voinței statului, de a recunoaște caracterul opresiv,

discriminatoriu și nelegal al Decretului-Lege nr. 358/1948, materializată în abrogarea

expresă, prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a acestui act normativ.

Printr-un considerent expres, fiecare dintre

aceste două instanțe a arătat că, în opinia lor, voința credincioșilor din

Beiuș este nerelevantă în soluționarea conflictului de drepturi, deoarece a

fost impusă de legiuitor ca și condiție de verificat în fața comisiei mixte

reglementată de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, nu însă și în fața

instanțelor de judecată care, în acord cu prevederile art. 3 alin. (2) partea

finală, ar fi ținute să soluționeze astfel de litigii potrivit dreptului comun.

Pe acest considerent, utilizat în motivarea hotărârii de primă instanță, dar însușit

și de instanța de apel, în prezenta cauză nici nu a fost verificat acest criteriu

impus de norma specială.

Punctul de vedere al instanțelor de fond este

greșit și el denotă atât o interpretare greșită a legii, dar și o judecare a

litigiului cu nesocotirea cadrului legal special de reglementare sub incidența

căruia intră acesta, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990.

Interpretarea greșită a legii, respectiv a art.

3 din Decretul nr. 126/1990 decurge din realizarea de către instanțele de fond

a unei distincții neregăsite la nivelul normei legale în cauză, respectiv aceea

potrivit cu care criteriul voinței credincioșilor ar fi o condiție de

soluționare a diferendelor vizând situația lăcașurilor de cult ori a caselor parohiale

care au aparținut B.R.U.R.G.C. doar în fața comisiei mixte, nu și în fața

instanței de judecată, care va judeca litigiul potrivit regulilor de drept

comun, aspect dedus din trimiterea pe care o face partea finală a art. 3 alin.

(2) din decret (completat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005)

la „calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”.

Tot un caz de interpretare greșită a legii o

constituie nesocotirea de către instanțele de fond a naturii speciale a reglementării

conținute de Decretul-Lege nr. 126/1990, în raport cu cea dată de dreptul comun

în materie de proprietate (art. 480 C. civ.), în întregul său conținut și sub

toate condițiile de aplicare pe care le prevede.

Or, reținând că litigiului de față îi sunt

aplicabile dispozițiile acestui act normativ, ce constituie legea specială în

materia restituirii lăcașelor de cult și a caselor parohiale ce au aparținut B.R.U.R.

și care au fost preluate în temeiul Decretului nr. 177/1948 și a Decretului-Lege

nr. 358/1948, instanțele de judecată nu puteau înlătura de la aplicare ori

ignora criteriul „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

bunuri” și nu mai puteau proceda la soluționarea acțiunii în revendicare

exclusiv aplicând dreptul comun în materie de proprietate.

Art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990

stipulează expres și fără a distinge, după cum este vorba despre rezolvarea

pretențiilor în fața comisiei mixte ori în fața instanței de judecată, că

restituirea lăcașelor de cult și a caselor parohiale care au aparținut B.R.U.R.G.C.

și au fost preluate de B.O. Română se va face „ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, legea instituind

prin aceasta un criteriu special de preferință în examinarea cererilor în

restituire vizând astfel de bunuri.

Contrar celor două

instanțe de fond, Înalta Curte apreciază că soluționarea acțiunii în justiție

ce succede fazei amiabile de rezolvare a pretențiilor părților în fața comisiei

mixte, prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, nu poate

avea loc într-un alt cadru legal decât cel oferit de acest act normativ

special. Eșuarea negocierilor dintre părți în fața comisiei mixte ori

neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2) din decret

nu poate avea ca efect transformarea cererii în restituire reglementată de un

act normativ special într-o cerere în revendicare supusă dreptului comun, a

cărei judecare să aibă loc în raport de prevederile art. 480 C. civ., așadar cu

ignorarea condițiilor și criteriilor speciale instituite prin legea specială,

după cum au afirmat instanțele de fond.

O astfel de

interpretare nu constituie decât o invitație la eludarea cadrului legal

normativ special, ceea ce nu poate fi acceptat.

Așadar, trimiterea pe

care art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, completat și aprobat prin

O.U.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, o face la acțiunea în justiție

„potrivit dreptului comun” nu poate fi văzută decât ca referindu-se la

condițiile procedurale de judecare a acesteia, nu însă și la cele de ordin

material, care sunt cele ale legii speciale, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990

care a instituit prin art. 3 alin. (1) un criteriu special de preferință ce

obligă la soluționarea pretențiilor vizând restituirea bunurilor, lăcașuri de

cult și case parohiale, care au aparținut cultului greco-catolic, ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Potrivit Curții

Constituționale, ce a supus testului de constituționale prevederile art. 3 alin.

(1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 prin decizia nr. 23/1993 și decizia nr. 127/1994,

„criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic

al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința

majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe”.

Prin aceleași decizii

Curtea Constituțională a mai stabilit și că acțiunea în revendicare privind

lăcașurile de cult și casele parohiale nu ar putea fi soluționată numai pe baza

înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ține seama de actele normative

speciale, Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 și Decretul-Lege nr. 126/1990,

iar „soluționarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra

bunurilor sau stabilirea situației juridice a acestora, nu s-ar putea face cu

nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor”.

Argumentul

instanțelor de fond în sensul că prin utilizarea criteriului voinței

credincioșilor s-ar ajunge la o situație de încălcare a art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, deoarece dreptul unei persoane la respectarea

proprietății ar fi subordonat dorinței unui terț, iar dreptul aparținând unor

persoane juridice (unitățile de cult) ar fi garantat acestora proporțional cu

numărul de membri care o alcătuiesc, nu poate fi reținut deoarece ignoră

fundamentul reglementării regăsită în art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Potrivit dezlegărilor

Curții Constituționale, „este vorba de o reconstituire a dreptului de

proprietate printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la

bunurile ce constituiau proprietate de stat întrucât, pe de o parte, această

reconstituire este în dauna altui cult, cultul ortodox, iar nu a statului și, pe

de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt

în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri,

reconstituirea se poate face numai cu respectarea principiului libertății

cultelor religioase”.

Curtea

Constituțională a mai statuat că, acordând prioritate principiului dorinței

majorității credincioșilor, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu încalcă

principiul democratic al S.R. sau libertatea cultelor religioase deoarece

democrația presupune și aplicarea principiului majorității, instituind un

criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor.

Înalta Curte

apreciază că instituirea prin legea specială a criteriului voinței

credincioșilor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, după cum au susținut instanțele de fond, acest element

înscriindu-se în condițiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta

a decis să reglementeze printr-un act normativ special, Decretul-Lege nr. 126/1990,

situația juridică și condițiile de restituire a lăcașurilor de cult și caselor

parohiale care au aparținut B.R.U.R. și care au fost preluate de B.O. Română.

Or, în jurisprudența

sa, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante

nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare

a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a

alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate

persoanelor deposedate (V.M. împotriva Belgiei, S. împotriva Letoniei).

Abrogarea Decretului nr.

358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/1989 și recunoașterea oficială a B.U.R. (greco-catolice)

nu înseamnă renașterea automată în patrimoniul reclamantei a vechiului drept de

proprietate, după cum greșit au apreciat instanțele de fond.

Și argumentul de

precedent judiciar invocat de instanțele fondului, în legătură cu

constatarea/declararea nevalabilității titlului de proprietate al

recurentei-pârâte asupra altor bunuri imobile ce au aparținut

recurentei-reclamante, înscrise în aceeași CF nr. 123 Beiuș, dovedește

nesocotirea atât a caracterului special al acțiunii de față, având ca obiect

restituire lăcaș de cult, dar și a condițiilor speciale în care ar fi trebuit

să aibă loc judecata acesteia.

În alte cuvinte,

împrejurarea că prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

anterioare, ce au soluționat acțiunile reclamantei de revendicare a bunurilor

imobile constând în terenuri cu destinația agricolă, s-a apreciat în sensul

nevalabilității transferului proprietății din patrimoniul B.G.C. în patrimoniul

B.O. în baza aceleiași cărți de judecată nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare

Mixte Beiuș, dispunându-se anularea încheierii de întabulare nr. 2576 din 20

mai 1949, nu constituia un argument suficient care să justifice admiterea

prezentei acțiuni în revendicare, în absența verificării criteriului special al

voinței credincioșilor instituit prin art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Aceasta tocmai

întrucât, spre deosebire de precedentele acțiuni în restituire a terenurilor

agricole promovate de reclamantă, care s-au judecat sub imperiul dreptului

comun, cererea principală de chemare în judecată de față vizează redobândirea

dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, biserica din Beiuș, ce face

obiectul unei reglementări speciale sub aspectul condițiilor de restituire.

Prin urmare,

soluționând cererea principală de chemare în judecată printr-o greșită interpretare

și aplicare a dispozițiilor normative relevante, respectiv art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, împrejurare ce a atras consecința judecării

pricinii într-un alt cadru legal (cel de drept comun) decât cel incident

raporturilor juridice, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 corelat cu art.

312 alin. (3) C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de pârâtă

cu consecința casării deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță de apel.

În virtutea

prerogativelor sale de instanța de fond, instanța de trimitere va extinde

cercetarea judecătorească pentru verificarea criteriului legal al voinței

credincioșilor impus prin norma art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în

funcție de care va dispune asupra drepturilor deduse judecății în cererea

principală.

Întrucât celelalte

pretenții deduse judecății prin cererea completatoare a reclamantei (vizând

obligarea pârâtei la suportarea lipsei de folosință a imobilului și a

cheltuielilor necesare înlăturării picturii ortodoxe a lăcașului de cult), cât

și cele din cuprinsul cererii reconvenționale a pârâtei au un caracter

accesoriu în raport cu cele a căror dezlegare fac obiectul cererii principale,

de a căror soartă depind și în vederea asigurării unei judecăți unitare a

cauzei, Înalta Curte va admite și recursul reclamantei, urmând ca la

rejudecarea cauzei să fie avute în vedere toate pretențiile deduse judecății în

litigiul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantele

B.R.U.R.G.C. Beiuș, P.R.U.R.G.C. Beiuș, P.R.U.R.G.C. Beiuș și E.R.U.R.G.C. Oradea

și de pârâta P.O. Beiuș împotriva deciziei nr. 207/ A din 24 martie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23

septembrie 2015.