ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2369/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2369/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2369/2015

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin Decizia nr. 43/A

din data de 29 ianuarie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis

apelul declarat de reclamanta A. Beiuș împotriva sentinței civile nr. 421/C din

data de 07 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor în contradictoriu cu

pârâții B. - prin C. Oradea

și

D. Beiuș, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A luat act

de renunțarea reclamantei A. Beiuș la judecarea cererii din completarea de

acțiune înregistrată la Judecătoria Beiuș la data de 30 august 2008, având ca

obiect înscrierea dreptului de proprietate în C.F. Beiuș cu titlu de accesiune asupra

tuturor construcțiilor edificate de pârâți pe teren, actualmente înscris în C.F.

Beiuș, și obligarea reclamantei la plata contravalorii manoperei și

materialelor încorporate.

A admis

în parte acțiunea principală completată.

A obligat

pârâta să-i predea reclamantei în deplină proprietate, posesie și folosință

suprafața de 4.450 mp din terenul situat pe nr. top. 1041/1, înscris în C.F. Beiuș,

ce excede lotului în suprafață de 5.750 mp din același nr. top. situat pe

conturul 1 - 2 - 3 - 4 - B - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13, conform

identificării realizate de expertul E.

A obligat

pârâta la plata sumei de 145.350 euro cu titlu de despăgubiri civile, calculate

pentru perioada cuprinsă între data de 26 iulie 2005 și data pronunțării

prezentei hotărâri.

Au fost

păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligată intimata la

plata cheltuielilor de judecată parțiale în fond și apel în sumă de 1.157 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele argumente:

Prin sentința civilă nr.

421/C din data de 07 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor.

S-a admis excepția

lipsei capacități procesuale pasive a pârâtului D. Beiuș.

S-a respins cererea

precizată formulată de reclamanta A. Beiuș în contradictoriu cu pârâții B.,

prin C. Oradea și D. Beiuș.

S-a admis cererea reconvențională

formulată de pârâta- reclamantă B. - prin C. Oradea și, în consecință:

S-a stabilit în

favoarea pârâtei-reclamante - reconvențională un drept de superficie asupra suprafeței

de 5.750 mp din topograficul 1041/1 Beiuș înscris în C.F. Beiuș, pe conturul 1

- 2 - 3 - 4 - B - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13, conform planului de situație întocmit

de exp. E., ce face parte din prezenta hotărâre (fila 67 - Dosar nr. x/2006 al Judecătoriei

Beiuș), pe durata existenței construcțiilor.

A fost obligată

reclamanta A. Beiuș să plătească pârâtei B., prin C. Oradea suma de 960 lei cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:

Imobilul reprezentând

în natură arător în postata Câmpu de Sus, în suprafață de 1 ha și 200 mp, a fost

inițial înscris în C.F. Beiuș, constituind proprietatea tabulară a Statului

Român, iar Inspectoratul Silvic Bihor a avut înscris, în foaia de sarcini a C.F.,

dreptul de administrare operativă directă asupra întregului imobil (filele 151 -

152 din dosarul Judecătoriei Beiuș).

În baza sentinței

civile nr. 1344/2003 pronunțată de Judecătoria Beiuș, reclamanta din prezenta cauză

și-a întabulat dreptul de proprietate, imobilul fiind readnotat în C.F. Beiuș.

Construcțiile

existente pe acest număr topografic sunt evidențiate în expertiza întocmită de expert

E., acestea ocupând o suprafață de 5750 mp pe conturul 1 - 2 - 3 - 4 - B - 7 -

8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 (fila 67 din dosarul Judecătoriei Beiuș), și sunt

edificate de către pârâta-reclamantă de rd.1.

Având în vedere înscrierea

dreptului de adminsitrare operativă directă în favoarea Inspectoratul Silvic Bihor

în C.F. Beiuș, acordul proprietarului inițial al terenului - Statul Român în privința

edificării construcțiilor de către

B. - prin C. Oradea este evident.

Așadar, pârâta de rd.

1 are un drept de proprietate rezolubilă asupra construcțiilor identificate de exp.

E. și un drept corelativ de superficie asupra terenului aferent de 5.750 mp, al

cărui proprietar actual este reclamanta.

Reclamanta are obligația

să respecte acordul dat de către antecesorul său în drepturi, în speță Statul Român

și, în consecință, s-a instituit dreptul de superficie în favoarea pârâtei de rd.1.

Cererea principală având

ca obiect revendicarea întregului imobil cu nr. top Beiuș a fost respinsă cu

motivarea că pârâta de rd. 1 folosește în mod legal o suprafață de teren din nr.

topografic în litigiu, suprafață destinată administrării construcților, iar pentru

diferența până la 1 ha și 200 mp nu s-a făcut dovada folosirii de către pârâtă.

În ceea ce privește

celelalt capăt de cerere referitor la recunoașterea dreptului de proprietate prin

accesiune asupra construcțiilor, soluția este cea a respingerii față de

recunoșterea dreptului de superficie în favoarea pârâtei de rd.1.

De asemenea,

pretenția privind obligarea pârâților la plata contravalorii folosului de tras pe

ultimii doi ani pentru lipsirea de beneficiul normal al folosinței imobilului a

fost respinsă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a fost folosit

în întregul său de către pârâți, din expertiză rezultând că pârâta a folosit doar

suprafața de teren destinată folosinței construcților. În consecință,

expertizele întocmite de către exp. F. (fila 67, fila 114 din dosarul primei

instanțe) au fost înlăturate ca fiind inutile soluționării cauzei.

Excepția lipsei

capacități procesuale a D. Beiuș a fost admisă în temeiul prevederilor art. 6 din

H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea

B., D. Beiuș fiind doar un punct de lucru,

aflat în structura organizatorică a G. Beiuș - subunitate a C. Bihor.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta, iar

Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin Decizia

civilă nr. 59 din 8 noiembrie 2012, a respins cererea de repunere în termenul

de apel și calea de atac ca tardiv formulată. Prin Decizia civilă nr. 5731

din 10 decembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

admis recursul declarat de reclamanta A. Beiuș, iar decizia de apel a fost casată,

dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele

considerente:

Prin ordonanța

de neîncepere a urmării penale și aplicare a unei sancțiuni cu caracter

administrativ emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuș s-a reținut că

prin modul defectuos în care făptuitorul (factorul poștal) și-a îndeplinit

îndatorirea de serviciu privind comunicarea sentinței civile nr. 421/C/2012 a

Tribunalului Bihor, actul respectiv nu a ajuns în posesia persoanei vătămate (A.).

Drept efect, înmânarea actului de procedură reprezentat de hotărârea pronunțată

de prima instanță de fond s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 90 C.

proc. civ. și, astfel, reclamanta a exercitat calea de atac devolutivă în

termenul prescris de art. 284 C. proc. civ.

Examinând sentința

primei instanțe, Curtea de apel a reținut următoarele considerente în

justificarea deciziei pronunțate:

declarația autentică depusă la dosar de reprezentantul apelantei reclamante, cu

aplicarea art. 246 alin. (2) C. proc. civ. și cu respectarea principiului

disponibilității ce guvernează procesul civil, s-a luat act de renunțarea

reclamantei la judecarea cererilor din completarea de acțiune înregistrată la

Judecătoria Beiuș la data de 30 august 2008, având ca obiect înscrierea

dreptului de proprietate în C.F. Beiuș cu titlu de accesiune asupra tuturor

construcțiilor edificate de pârâți pe terenul, actualmente înscris în C.F.

Beiuș, și obligarea apelantei la plata contravalorii materialelor și manoperei

încorporate.

În atare

situație, criticile privind modul de aplicare în cauză a prevederilor art. 494

și urm. C. civ. nu mai fac obiectul examinării de către instanța de apel. Totodată,

dat fiind actul de renunțare, nici capătul de cerere din aceeași completare,

având ca obiect obligarea părții pârâte de a-i preda reclamantei în deplină

proprietate, posesie și folosință imobilele construcții nu poate primi o

soluție favorabilă, acestea neconstituind proprietatea reclamantei.

pe fondul pricinii sunt în parte întemeiate, prima instanță făcând o greșită

aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente.

a. Potrivit

extrasului de C.F. Beiuș, apelanta reclamantă este titulara dreptului de

proprietate asupra parcelei 1, care în natură reprezintă teren arător în

postata Cîmpu de Sus, având suprafața de 1 ha 200 mp, drept înscris sub B1 și

respectiv B 95.

Intimata

a fost somată de către apelantă ca până la data de 15 august 2005 să-i

elibereze în deplină posesie și folosință imobilul anterior menționat, încheind

în acest sens un protocol de predare-primire, cu care ocazie urmau a fi

clarificate și celelalte aspecte ținând de reglementarea situației juridice

existente și a utilităților amplasate de intimată.

Prin

raportul de expertiză întocmit de expertul E. (filele 64 - 67) s-a identificat

imobilul pe conturul cadastral în suprafață de 10.200 mp, proprietatea

reclamantei, și a fost totodată creat un lot în favoarea pârâtei în

suprafață de 5.750 mp, conturul 1-2-3-4-B-7-8-9-10-11-12-13, în vederea

administrării în condiții optime a construcțiilor proprietate a sa, ce formează

obiectivul „D. Beiuș”.

Față de

concluziile expertizei, în mod eronat tribunalul a reținut că nu s-a făcut

dovada că pârâta folosește diferența de teren până la 1 ha și 200 mp din nr. top.,

câtă vreme lotul identificat ca fiind folosit faptic de către pârâtă,

împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, are suprafața de 10.200 mp, ocupând

întreg imobilul teren.

Prin

urmare, cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei de a-i lăsa în

deplină folosință și proprietate diferența de teren în suprafață de 4450 mp

teren din parcela litigioasă este pe deplin justificată, din perspectiva

dispozițiilor art. 480 C. civ.

b. Criticile

vizând dispoziția de stabilire a dreptului de superficie asupra suprafeței de 5.750

mp din topograficul 1041/1 Beiuș nu sunt fondate.

Potrivit

înscrierii de sub C1 din C.F. Beiuș, în favoarea H. Bihor a fost întabulat

dreptul de administrare operativă directă asupra imobilului de sub A1,

proprietatea Statului Român, în baza Ordinului nr. 22726 din 1 iunie 1968 al

Consiliului Superior al Agriculturii. Departamentul Întreprinderilor Agricole

de Stat, înscrierea de sub C1 fiind efectuată în baza Încheierii nr. 123-124 C.F.

din 31 ianuarie 1969.

La data

dobândirii dreptului de administrare de către Inspectoratul Silvic Bihor,

terenul se afla în proprietatea Statului Român, conform înscrierii de sub B1.

Câtă vreme acesta din urmă i-a atribuit intimatei spre administrare operativă

directă terenul aflat în litigiu, prin actul administrativ în temeiul căruia

mai apoi s-a făcut în C.F. operațiunea de sub C1, era îndrituită intimata la dobândirea

dreptului de superficie, construcțiile edificate pe terenul litigios fiind realizate

cu acordul proprietarului terenului din perioada în care acestea au fost

ridicate - anterioară anului 2005 - ceea ce-i conferea intimatei dreptul de a

deveni titulara dreptului de superficie.

c. În

temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ., apelanta reclamantă este îndrituită și

la despăgubiri civile în cuantum de 63.412,50 euro, reprezentând folos de tras

pentru lipsirea reclamantei de beneficiul folosinței terenului în suprafață de

4.450 mp pentru perioada cuprinsă între data de 26 iulie 2005 și data

pronunțării prezentei hotărâri.

La data

de 26 iulie 2005 apelanta reclamantă a somat-o pe intimata pârâtă să-i

elibereze în deplină posesie și folosință imobilul din litigiu, aflat în

proprietatea sa și, prin urmare, de la data respectivă intimata datorează

despăgubiri cu titlul sus-arătat. Întinderea prejudiciului a fost determinată

cu luarea în considerare a lucrării de expertiză întocmită de expert E. (filele

63 - 67), în concluziile căreia s-a reținut că valoarea despăgubirii pentru

terenul folosit, ținând cont de prețurile practicate pe piață, este estimată la

1,50 euro/mp/an. Prin raportare la suprafața de teren de 4.450 mp, pentru care

s-a dispus obligarea pârâtei a o restitui adevăratului proprietar, rezultă un

cuantum de 6.675 euro/an și un cuantum total la nivelul perioadei aflate în

litigiu de 63.412,5 euro.

De

altfel, reprezentantul intimatei pârâte a și declarat în ședința publică din 17

ianuarie 2007 (fila 72 din dosarul de fond) că acceptă raportul de expertiză

topografică întocmit de către expertul E., inclusiv calculul cu privire la

eventuala contravaloare a dreptului de folosință pentru suprafața de teren

respectivă, conform expertizei.

Evaluarea

folosinței pentru teren efectuată de către expertul F. nu poate fi luată în

considerare deoarece acesta este expert autorizat în specialitatea construcții

(precizare depusă în dosarul tribunalului, fila 16).

d. Cât

privește cealaltă suprafață de teren, de 5.750 mp, asupra căreia s-a stabilit

dreptul de superficie, apelanta reclamantă, în calitatea sa de proprietar al

terenului respectiv, este îndrituită la despăgubiri reprezentând echivalentul

folosinței terenului afectat, iar criteriul de determinare al daunelor compensatorii

nu poate fi altul decât contravaloarea folosinței terenului.

Din

economia dispozițiilor art. 492 C. civ. rezultă că dreptul de superficie este

un drept real care implică pentru titularul dreptului de superficie două

atribute, constituite în drepturi distincte, și anume dreptul de proprietate

asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări și dreptul de folosință

asupra terenului pe care acestea se află. Corelativ dreptului de folosință a

terenului pe durata existenței construcției, superficiarului îi incumbă

obligația personală de a plăti o despăgubire proprietarului terenului, dacă nu

s-a convenit altfel, întrucât nu se poate îmbogăți pe nedrept în paguba

acestuia.

Intimatei,

în calitate de beneficiară a dreptului de superficie, îi incumbă obligația de

plată a unor despăgubiri. Deși V.C.C. nu cuprinde nici o prevedere specială în

acest sens, trebuie a se avea în vedere că proprietarul într-o atare situație

este lipsit de două dintre atributele dreptului de proprietate, respectiv

posesia și folosința și, prin urmare, apelanta reclamantă are dreptul de a

fi despăgubită corespunzător.

Dreptul

la despăgubire pentru superficie se naște la momentul la care proprietarul

terenului a luat cunoștință de faptul instituirii în sarcina sa a obligației de

a respecta folosința terenului pe durata construcției. Prin urmare, în speță,

de la data pronunțării hotărârii prin care s-a stabilit dreptul de superficie,

titulara acestuia, pârâta din cauză, datorează despăgubiri cu titlul

sus-arătat, acesteia incumbându-i însă obligația de plată a unor despăgubiri și

la nivelul perioadei anterioare, cu începere din 26 iulie 2005, data somării

sale, însă cu alt titlu, respectiv în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ.

Cât

privește cuantumul despăgubirilor, în modul de calcul al acestora s-a pornit tot

de la valoarea de 1,50 euro/mp teren, astfel cum corect a fost determinată de

expertul E., cuantumul anual al despăgubirilor fiind de 8.625 euro, rezultând o

valoare totală de 81.937,50 euro la nivelul perioadei aflate în litigiu.

e. Stabilirea

cuantumului despăgubirilor s-a făcut și în raport de prevederile art. 294 alin.

(2) C. proc. civ., fiind înglobate și despăgubirile ivite după darea primei

hotărâri. Astfel, totalul despăgubirilor civile aferente ambelor suprafețe de

teren ce compun parcela litigioasă se cifrează la suma de 145.350 euro, despăgubiri

la plata cărora a fost obligată intimata pârâtă.

f. În

conformitate cu prevederile art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ.,

intimata a fost obligată la plata sumei de 1.157 lei, în apel și fond,

reprezentând valoarea parțială a cheltuielilor de judecată.

Împotriva

deciziei a declarat recurs

pârâta B., prin C. Bihor, solicitând respingerea ca

nefondat a apelului și menținerea sentinței primei instanțe, pentru

următoarele motive:

a aplicat greșit legea, prin luarea în considerare a prevederilor art. 697 din N.C.C.

în privința modalității de despăgubire a reclamantei-intimate pentru dreptul de

folosință al recurentei asupra terenului ocupat de construcții. Legea

aplicabilă cauzei este legea veche, iar aceasta nu prevedea mecanismul de

despăgubire reglementat de N.C.C., a cărui aplicare a făcut-o instanța de

apel.

mod greșit instanța a luat în considerare ca temei al acordării de despăgubiri

pentru terenul asupra căruia i s-a recunoscut dreptul de superficie a tezei

prevăzută de art. 697 din N.C.C., respectiv a tezei constituirii superficiei cu

titlu oneros.

Acest

raționament contravine esenței dreptului de superficie.Regula acordării de

despăgubiri pentru folosința terenului de către proprietarul construcțiilor

operează doar în cazul dreptului de superficie constituit cu titlu oneros. Nu

este cazul în speță, deoarece dreptul său de superficie s-a născut cu titlu

gratuit, terenul fiindu-i dat în administrare generală de proprietarul tabular,

adică de Statul

Român cu titlu gratuit, lucru care reiese din coala C.F. aflată la dosarul

cauzei.

Prin

modul în care a reținut nașterea dreptului său de proprietate, instanța de apel

a interpretat greșit actul dedus judecății schimbând natura evidentă a acestuia

din drept conferit cu titlu gratuit în drept conferit cu titlu oneros,

stabilind obligația la plata unor despăgubiri.

3.

Instanța a admis

cererea de obligare la plata retroactivă de despăgubiri pentru folosința

terenului aferent construcțiilor, în baza art. 998 din V.C.C., adică o

răspundere civilă delictuală, deși nu există nicio faptă culpabilă a sa care să

justifice antrenarea răspunderii civile delictuale.

Așa cum

s-a reținut de către instanța de fond, recurenta, în calitate de succesor legal

al H. Bihor, a fost constructor de buna credință, iar acordul proprietarului

inițial al terenului - Statul Român în privința edificării construcțiilor de

către antecesorul recurentei este evident, având în vedere înscrierea în C.F.

Beiuș a dreptului de administrare operativă directă în favoarea H. Bihor,

antecesorul său.

Dreptul de

superficie este un drept perpetuu, acesta existând cât timp există construcția.

Acest drept nu se stinge prin schimbarea titularului dreptului de proprietate

asupra terenului, ci doar atunci când este desființată construcția de către

superficiar sau când, prin convenție, succesiune sau uzucapiune, proprietarul

terenului dobândește în proprietate și construcția.

Netăgăduit,

dreptul de superficie dezmembrează proprietatea asupra terenului, atributul

folosinței trecând la superficiar. Fosta Curte Supremă de Justiție, într-o

decizie de speță, a arătat cu valoare de principiu că existența dreptului de

proprietate asupra construcției, plantației sau asupra altei lucrări, pe

terenul proprietatea altei persoane, atrage după sine un drept de folosință

asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de

superficie. (secția civilă, Decizia nr. 893/1994).

Ridicarea

construcțiilor s-a făcut cu stricta respectare a prevederilor legale în materie

și cu acordul total al proprietarului tabular de la acea vreme, Statul Român și

nu se justifică astfel fapta ilicită de care face vorbire instanța de apel și

care să justifice admiterea capătului de cerere privind plata unor despăgubiri

în cuantum de 81.397,50 euro.

4.

Admiterea capetelor de cerere

privind

suprafața de 4.450 mp pornește de la o interpretare greșită a actului dedus

judecății, respectiv a regimului juridic al acestui teren.

Din coala

de carte funciară - C.F. Beiuș - rezultă că asupra acestui teren recurenta are

un drept real, drept de administrare operativă directă, dezmembrământ al

dreptului de proprietate, ale cărui efecte n-au încetat urmare obținerii

titlului de către intimată.

După cum

rezultă din înscrisurile depuse la dosar, apelanta-intimată nu s-a judecat

niciodată în contradictoriu cu recurenta, nesolicitând încetarea dreptului său

de administrare operativă a terenului respectiv și radierea acestui drept.

Drepturile reale se nasc și încetează prin notarea, respectiv radierea din

coala funciară a imobilului. Dreptul său este înscris în cartea funciară și

opozabil apelantei-intimată, astfel că este greșită admiterea capătului de

cerere.

Pe de

altă parte, chiar și în ipoteza admiterii raționamentului apelantei-intimate,

care sugerează că acest drept a încetat odată cu recunoașterea titlului său,

admiterea și a capătului de cerere privind obligarea recurentei la plata sumei

63.412, 50 euro este complet nejustificată, câtă vreme aceasta a intrat în

posesia și folosința acestui teren cu titlu gratuit și de bună credință. O

admitere a capătului de cerere privind lăsarea în deplină posesie și folosință

a acestui teren nu poate justifica și admiterea capătului de cerere privind

plata retroactivă de despăgubiri.

Analizând

decizia în raport de criticile formulate, care fixează limitele controlul judiciar,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor

ce succed:

ceea ce privește terenul în suprafață de 5.750 mp.

1.a. În

stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarului terenului, aferente dreptului

de superficie, nu s-au aplicat dispozițiile N.C.C., pentru a fi încălcat astfel

art. 15 alin. (2) din Constituție ce consacră principiul neretroactivității

legii civile și a fi atrasă incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În

justificarea gratuității constituirii și menținerii gratuității acestui

drept, care nu implică decât folosința și nicidecum vreun drept de

proprietate (dată fiind referirea din cadrul recursului), recurenta susține că

terenul a fost dat în administrare generală cu titlu gratuit de proprietarul

tabular, Statul Român, arătând că face dovada în acest sens cu coala de carte

funciară a imobilului, relativ la care invocă motivul de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Mențiunile

din foaia de carte funciară sunt în sensul că ”(…) asupra întregului imobil de

sub nr. de ordine A.I.1, proprietatea Statului Român, de sub B1, se

întabulează, dreptul de administrare operativă directă, în favoarea H. Bihor”

(fila nr. 152 ds. Judecătoria Beiuș).

Acest act

juridic nu a fost greșit interpretat, neavând un înțeles lămurit

și vădit neîndoielnic în sensul reclamat de către recurentă, pentru a fi

în măsură să infirme raționamentul instanței de apel, în ceea ce privește

constituirea și caracterul gratuit/oneros al dreptului, din perspectiva

motivului de recurs invocat.

Astfel, din

considerentele deciziei rezultă că la soluționarea capătului de cerere, al cărui

mod de soluționare este contestat, s-a avut în vedere faptul că dreptul de

superficie s-a stabilit printr-o hotărâre pronunțată în prezentul litigiu, iar

în ceea ce privește prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului

afectat de acest drept, la data stabilirii acestuia și din perspectiva art. 492

din V.C.C., s-a ținut cont de titularul din momentul respectiv.

Nu s-a recunoscut

un drept de superficie, ca fiind constituit la data primirii terenului în

administrare/edificării construcțiilor de către autorul recurentei, urmare unui

acord în acest sens între fostul proprietar și autorul recurentei. Acesta a

fost stabilit prin hotărâre judecătorească, ca fiind susținut de acordul

fostului proprietar la edificarea construcțiilor (dedus din dreptul de

administrare directă a terenului acordat prin actul în discuție), acord de

natură să-i confere recurentei dreptul de a i se stabili un drept de superficie

ce îi este opozabil intimatei reclamante, ca proprietar la momentul respectiv, în

urma schimbării regimului juridic.

De

altfel, chiar recurenta susține că actul la care face trimitere demonstrează că

terenul i-a fost dat în administrare generală cu titlu gratuit de proprietarul

tabular, ipoteză total distinctă de cea reclamată de parte.

Argumentele

din cadrul criticii ce pun în discuție valabilitatea sau stingerea dreptului de

superficie prin redobândirea proprietății de către reclamantă exced cadrul

procesual al litigiului de față, generat de limitele de soluționare a cauzei și

ale controlului judiciar în fața instanței de recurs - și, oricum, nu susțin o

gratuitate a acestuia.

1.b. În

ceea ce privește despăgubirile impuse în sarcina recurentei pentru aceeași

suprafață de teren, aferente perioadei anterioare pronunțării hotărârii prin

care s-a stabilit dreptul de superficie, instanța de apel a reținut că acestea

sunt datorate în temeiul art. 998 C. civ., cu începere de la data de 26 iulie

2005, data somării recurentei de către reclamantă să-i elibereze în deplină

posesie și folosință imobilul în litigiu, aflat în proprietatea sa.

În

privința temeiului juridic al obligării sale, recurenta a solicitat înlăturarea

acestuia pentru inexistența unui element al acestei răspunderi, respectiv lipsa

faptei culpabile, date fiind acordul proprietarului inițial al terenului (Statul

Român) în edificarea construcțiilor de către antecesorul său, înscrierea în

cartea funciară a dreptului de administrare operativă directă în favoarea H.

Bihor (antecesorul său), calitatea sa de succesor legal al antecesorului constructor

de bună credință și respectarea prevederilor legale în materie în ridicarea

construcțiilor.

Despăgubirile

stabilite în sarcina recurentei sunt însă pentru folosința terenului, în

contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate

în perioada de

referință, intimata reclamantă, respectiv 26 iulie 2005 (data somării

recurentei) și data pronunțării hotărârii de stabilire a dreptului de

superficie, prin recunoașterea schimbării regimului juridic al terenului,

urmare redobândirii proprietății de către aceasta, reflectată și în cartea

funciară a imobilului.

Din

considerentele deciziei rezultă că singura opozabilitate recunoscută după schimbarea

regimului juridic este cea a acordului fostului proprietar la edificarea

construcțiilor, care a justificat instituirea în favoarea recurentei, în

prezentul dosar, a unui drept de superficie în contradictoriu cu intimata

reclamantă.

Recurenta

formulează apărări susținute pe o situație juridică anterioară celei reținută

de instanțe pentru perioada aferentă, fără a arăta care sunt motivele de nelegalitate

care afectează decizia de apel, așa cum impune art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ., respectiv temeiurile care ar justifica menținerea dreptului de

administrare ( invocat a fi acordat cu titlu gratuit), ce implică dreptul de

folosință, și după redobândirea imobilului de către titularul dreptului de

proprietate în perioada de referință.

Chiar și

în ipoteza extinderii raționamentului juridic susținut de către recurentă referitor

la suprafața de teren de 4.450 mp și în ceea ce privește suprafața de teren

afectată de dreptul de superficie, critica nu poate fi primită, după cum se va

arăta în continuare, sub pct. 2.

ceea ce privește suprafața de teren de 4.450 mp.

Pentru această

suprafață de teren s-au stabilit obligații în sarcina recurentei - atât prin

predarea în deplină proprietate și posesie, cât și prin plata de despăgubiri,

sub ambele aspecte fiind formulate critici.

2.a. Pentru

înlăturarea dispoziției aferente acțiunii în revendicare, se invocă faptul că

instanța de apel a făcut o interpretare greșită a actului dedus judecății,

respectiv a regimului juridic al acestei suprafețe de teren, cu referire la

coala de carte funciară, din care ar rezulta că recurenta are un drept real,

drept de administrare directă, dezmembrământ al dreptului de proprietate, ale

cărui efecte n-au încetat urmare a obținerii titlului de către intimată -

critică ce poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

Coala de

carte funciară nu a fost greșit interpretată, nu i s-au schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, atât timp cât dreptul de care se

prevalează partea, consemnat în actul respectiv, a fost analizat ca atare, iar

din perspectiva valențelor juridice pe care acesta le comportă, s-a făcut o

corectă recunoaștere a acestora.

Astfel,

un drept de administrare, chiar și cu titlu gratuit, nu este decât un dezmembrământ

al dreptului de proprietate, ce nu poate fi privit distinct de acesta din urmă,

iar în măsura în care fostul titular al dreptului de proprietate - Statul, care

i l-a încredințat, nu-l mai deține, aceeași consecință o suportă și recurenta.

În același

context, recurenta, ca titular al dreptului de administrare conferit de fostul

proprietar, nu se poate prevala de faptul că nu a fost parte în procesul prin

care s-a redobândit proprietatea, hotărârea fiindu-i opozabilă în aceeași

măsură în care îi este și autorului său. De altfel, proprietatea asupra

imobilului nu se putea discuta decât în contradictoriu cu cel ce revendică un

drept de proprietate, ipoteză în care nu se află recurenta.

Titular

al dreptului de proprietate figura în cartea funciară Statul român, cu

subsecvent (numai) drept de administrare în favoarea recurentei, iar începând cu

data de 27 aprilie 2005 s-a înscris dreptul reclamantei-intimate, cu referire

la hotărârea judecătorească ce îl susține, în temeiul căreia se menționează

anularea inscripția de sub B1 din coală (la care figura înscrierea dreptului

Statului în baza Decretului nr. 218/1960 și nr. 712/1966) și restabilirea

situației anterioare de carte funciară în favoarea reclamantei-intimate.

2.b. În

ceea ce privește despăgubirile pentru lipsa de folosință a acestei suprafețe de

teren, nu numai admiterea capătului de cerere în revendicare le-a justificat,

ci și cunoașterea anterioară de către recurenta posesoare a viciilor titlului

asupra imobilului - instanța de apel reținând că la data de 26 iulie 2005

reclamanta intimată a somat-o pe recurentă să-i elibereze în deplină proprietate

și posesie imobilul, în urma schimbării regimului juridic al acestuia.

Folosirea

terenului, chiar și acordată de fostul proprietar cu titlu gratuit cum susține

recurenta, nu este în măsură a înlătura dispoziția instanței, atât timp cât

argumentele arătate de către recurentă pentru supraviețuirea dreptului de

folosință al autorului său după redobândirea proprietății de către intimata

reclamantă și inopozabilitatea hotărârii judecătorești de redobândire a

imobilului nu au fost primite, după cum s-a arătat mai sus. În același context

nu prezintă relevanță nici buna credință invocată în susținerea criticii.

În

considerarea argumentelor mai sus arătate, care susțin caracterul nefondat al

criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

Cu aplicarea art. 20 alin.

(5) din Legea nr. 146/1997, va fi dată în debit reclamanta pârâtă A. Beiuș cu

suma de 32.398,29 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului

primei instanțe și cu suma de 9.459,28 lei reprezentând taxă judiciară de

timbru aferentă dosarului de apel.

Recurenta pârâtă

reclamantă B. va fi obligată la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată către intimata reclamantă pârâtă A. Beiuș, în conformitate cu art. 274

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta-reclamantă B., prin C. Bihor împotriva Deciziei

nr. 43/A din data de 29 ianuarie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Dă în debit pe

reclamanta-pârâtă A. Beiuș cu suma de 32.398,29 lei reprezentând taxă judiciară

de timbru aferentă dosarului primei instanțe și cu suma de 9.459,28 lei

reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului de apel.

Obligă pe recurenta

pârâtă-reclamantă B. la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată către intimata reclamantă-pârâtă A. Beiuș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 octombrie 2015.