ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2369/2015

Decizia nr. 2369/2015 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 43/A din data de 29 ianuarie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. Beiuș împotriva sentinței civile nr. 421/C din data de 07 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor în contradictoriu cu pârâții B. - prin C. Oradea și D. Beiuș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A luat act de renunțarea reclamantei A. Beiuș la judecarea cererii din completarea de acțiune înregistrată la Judecătoria Beiuș la data de 30 august 2008, având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate în C.F. Beiuș cu titlu de accesiune asupra tuturor construcțiilor edificate de pârâți pe teren, actualmente înscris în C.F.

Beiuș, și obligarea reclamantei la plata contravalorii manoperei și materialelor încorporate. A admis în parte acțiunea principală completată. A obligat pârâta să-i predea reclamantei în deplină proprietate, posesie și folosință suprafața de 4.450 mp din terenul situat pe nr. top. 1041/1, înscris în C.F. Beiuș, ce excede lotului în suprafață de 5.750 mp din același nr. top. situat pe conturul 1 - 2 - 3 - 4 - B - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13, conform identificării realizate de expertul E. A obligat pârâta la plata sumei de 145.350 euro cu titlu de despăgubiri civile, calculate pentru perioada cuprinsă între data de 26 iulie 2005 și data pronunțării prezentei hotărâri. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată parțiale în fond și apel în sumă de 1.157 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele argumente: Prin sentința civilă nr. 421/C din data de 07 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor. S-a admis excepția lipsei capacități procesuale pasive a pârâtului D. Beiuș. S-a respins cererea precizată formulată de reclamanta A. Beiuș în contradictoriu cu pârâții B., prin C. Oradea și D. Beiuș. S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta- reclamantă B. - prin C. Oradea și, în consecință: S-a stabilit în favoarea pârâtei-reclamante - reconvențională un drept de superficie asupra suprafeței de 5.750 mp din topograficul 1041/1 Beiuș înscris în C.F. Beiuș, pe conturul 1 - 2 - 3 - 4 - B - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13, conform planului de situație întocmit de exp.

E., ce face parte din prezenta hotărâre (fila 67 - Dosar nr. x/2006 al Judecătoriei Beiuș), pe durata existenței construcțiilor. A fost obligată reclamanta A. Beiuș să plătească pârâtei B., prin C. Oradea suma de 960 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente: Imobilul reprezentând în natură arător în postata Câmpu de Sus, în suprafață de 1 ha și 200 mp, a fost inițial înscris în C.F. Beiuș, constituind proprietatea tabulară a Statului Român, iar Inspectoratul Silvic Bihor a avut înscris, în foaia de sarcini a C.F., dreptul de administrare operativă directă asupra întregului imobil (filele 151 - 152 din dosarul Judecătoriei Beiuș).

În baza sentinței civile nr. 1344/2003 pronunțată de Judecătoria Beiuș, reclamanta din prezenta cauză și-a întabulat dreptul de proprietate, imobilul fiind readnotat în C.F. Beiuș. Construcțiile existente pe acest număr topografic sunt evidențiate în expertiza întocmită de expert E., acestea ocupând o suprafață de 5750 mp pe conturul 1 - 2 - 3 - 4 - B - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 (fila 67 din dosarul Judecătoriei Beiuș), și sunt edificate de către pârâta-reclamantă de rd.1. Având în vedere înscrierea dreptului de adminsitrare operativă directă în favoarea Inspectoratul Silvic Bihor în C.F. Beiuș, acordul proprietarului inițial al terenului - Statul Român în privința edificării construcțiilor de către B. - prin C. Oradea este evident.

Așadar, pârâta de rd. 1 are un drept de proprietate rezolubilă asupra construcțiilor identificate de exp. E. și un drept corelativ de superficie asupra terenului aferent de 5.750 mp, al cărui proprietar actual este reclamanta. Reclamanta are obligația să respecte acordul dat de către antecesorul său în drepturi, în speță Statul Român și, în consecință, s-a instituit dreptul de superficie în favoarea pârâtei de rd.1. Cererea principală având ca obiect revendicarea întregului imobil cu nr. top Beiuș a fost respinsă cu motivarea că pârâta de rd. 1 folosește în mod legal o suprafață de teren din nr. topografic în litigiu, suprafață destinată administrării construcților, iar pentru diferența până la 1 ha și 200 mp nu s-a făcut dovada folosirii de către pârâtă.

În ceea ce privește celelalt capăt de cerere referitor la recunoașterea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcțiilor, soluția este cea a respingerii față de recunoșterea dreptului de superficie în favoarea pârâtei de rd.1. De asemenea, pretenția privind obligarea pârâților la plata contravalorii folosului de tras pe ultimii doi ani pentru lipsirea de beneficiul normal al folosinței imobilului a fost respinsă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a fost folosit în întregul său de către pârâți, din expertiză rezultând că pârâta a folosit doar suprafața de teren destinată folosinței construcților. În consecință, expertizele întocmite de către exp. F. (fila 67, fila 114 din dosarul primei instanțe) au fost înlăturate ca fiind inutile soluționării cauzei.

Excepția lipsei capacități procesuale a D. Beiuș a fost admisă în temeiul prevederilor art. 6 din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea B., D. Beiuș fiind doar un punct de lucru, aflat în structura organizatorică a G. Beiuș - subunitate a C. Bihor. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, iar Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 59 din 8 noiembrie 2012, a respins cererea de repunere în termenul de apel și calea de atac ca tardiv formulată.

Prin Decizia civilă nr. 5731 din 10 decembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamanta A. Beiuș, iar decizia de apel a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele considerente: Prin ordonanța de neîncepere a urmării penale și aplicare a unei sancțiuni cu caracter administrativ emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuș s-a reținut că prin modul defectuos în care făptuitorul (factorul poștal) și-a îndeplinit îndatorirea de serviciu privind comunicarea sentinței civile nr. 421/C/2012 a Tribunalului Bihor, actul respectiv nu a ajuns în posesia persoanei vătămate (A.). Drept efect, înmânarea actului de procedură reprezentat de hotărârea pronunțată de prima instanță de fond s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 90 C. proc.

civ. și, astfel, reclamanta a exercitat calea de atac devolutivă în termenul prescris de art. 284 C. proc. civ. Examinând sentința primei instanțe, Curtea de apel a reținut următoarele considerente în justificarea deciziei pronunțate: 1. Având în vedere declarația autentică depusă la dosar de reprezentantul apelantei reclamante, cu aplicarea art. 246 alin. (2) C. proc. civ. și cu respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererilor din completarea de acțiune înregistrată la Judecătoria Beiuș la data de 30 august 2008, având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate în C.F. Beiuș cu titlu de accesiune asupra tuturor construcțiilor edificate de pârâți pe terenul, actualmente înscris în C.F.

Beiuș, și obligarea apelantei la plata contravalorii materialelor și manoperei încorporate. În atare situație, criticile privind modul de aplicare în cauză a prevederilor art. 494 și urm. C. civ. nu mai fac obiectul examinării de către instanța de apel. Totodată, dat fiind actul de renunțare, nici capătul de cerere din aceeași completare, având ca obiect obligarea părții pârâte de a-i preda reclamantei în deplină proprietate, posesie și folosință imobilele construcții nu poate primi o soluție favorabilă, acestea neconstituind proprietatea reclamantei. 2. Criticile pe fondul pricinii sunt în parte întemeiate, prima instanță făcând o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente. a. Potrivit extrasului de C.F.

Beiuș, apelanta reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra parcelei 1, care în natură reprezintă teren arător în postata Cîmpu de Sus, având suprafața de 1 ha 200 mp, drept înscris sub B1 și respectiv B 95. Intimata a fost somată de către apelantă ca până la data de 15 august 2005 să-i elibereze în deplină posesie și folosință imobilul anterior menționat, încheind în acest sens un protocol de predare-primire, cu care ocazie urmau a fi clarificate și celelalte aspecte ținând de reglementarea situației juridice existente și a utilităților amplasate de intimată. Prin raportul de expertiză întocmit de expertul E. (filele 64 - 67) s-a identificat imobilul pe conturul cadastral în suprafață de 10.200 mp, proprietatea reclamantei, și a fost totodată creat un lot în favoarea pârâtei în suprafață de 5.750 mp, conturul 1-2-3-4-B-7-8-9-10-11-12-13, în vederea administrării în condiții optime a construcțiilor proprietate a sa, ce formează obiectivul „D.

Beiuș”. Față de concluziile expertizei, în mod eronat tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada că pârâta folosește diferența de teren până la 1 ha și 200 mp din nr. top., câtă vreme lotul identificat ca fiind folosit faptic de către pârâtă, împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, are suprafața de 10.200 mp, ocupând întreg imobilul teren. Prin urmare, cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină folosință și proprietate diferența de teren în suprafață de 4450 mp teren din parcela litigioasă este pe deplin justificată, din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ. b. Criticile vizând dispoziția de stabilire a dreptului de superficie asupra suprafeței de 5.750 mp din topograficul 1041/1 Beiuș nu sunt fondate.

Potrivit înscrierii de sub C1 din C.F. Beiuș, în favoarea H. Bihor a fost întabulat dreptul de administrare operativă directă asupra imobilului de sub A1, proprietatea Statului Român, în baza Ordinului nr. 22726 din 1 iunie 1968 al Consiliului Superior al Agriculturii. Departamentul Întreprinderilor Agricole de Stat, înscrierea de sub C1 fiind efectuată în baza Încheierii nr. 123-124 C.F. din 31 ianuarie 1969. La data dobândirii dreptului de administrare de către Inspectoratul Silvic Bihor, terenul se afla în proprietatea Statului Român, conform înscrierii de sub B1. Câtă vreme acesta din urmă i-a atribuit intimatei spre administrare operativă directă terenul aflat în litigiu, prin actul administrativ în temeiul căruia mai apoi s-a făcut în C.F.

operațiunea de sub C1, era îndrituită intimata la dobândirea dreptului de superficie, construcțiile edificate pe terenul litigios fiind realizate cu acordul proprietarului terenului din perioada în care acestea au fost ridicate - anterioară anului 2005 - ceea ce-i conferea intimatei dreptul de a deveni titulara dreptului de superficie. c. În temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ., apelanta reclamantă este îndrituită și la despăgubiri civile în cuantum de 63.412,50 euro, reprezentând folos de tras pentru lipsirea reclamantei de beneficiul folosinței terenului în suprafață de 4.450 mp pentru perioada cuprinsă între data de 26 iulie 2005 și data pronunțării prezentei hotărâri. La data de 26 iulie 2005 apelanta reclamantă a somat-o pe intimata pârâtă să-i elibereze în deplină posesie și folosință imobilul din litigiu, aflat în proprietatea sa și, prin urmare, de la data respectivă intimata datorează despăgubiri cu titlul sus-arătat.

Întinderea prejudiciului a fost determinată cu luarea în considerare a lucrării de expertiză întocmită de expert E. (filele 63 - 67), în concluziile căreia s-a reținut că valoarea despăgubirii pentru terenul folosit, ținând cont de prețurile practicate pe piață, este estimată la 1,50 euro/mp/an. Prin raportare la suprafața de teren de 4.450 mp, pentru care s-a dispus obligarea pârâtei a o restitui adevăratului proprietar, rezultă un cuantum de 6.675 euro/an și un cuantum total la nivelul perioadei aflate în litigiu de 63.412,5 euro. De altfel, reprezentantul intimatei pârâte a și declarat în ședința publică din 17 ianuarie 2007 (fila 72 din dosarul de fond) că acceptă raportul de expertiză topografică întocmit de către expertul E., inclusiv calculul cu privire la eventuala contravaloare a dreptului de folosință pentru suprafața de teren respectivă, conform expertizei.

Evaluarea folosinței pentru teren efectuată de către expertul F. nu poate fi luată în considerare deoarece acesta este expert autorizat în specialitatea construcții (precizare depusă în dosarul tribunalului, fila 16). d. Cât privește cealaltă suprafață de teren, de 5.750 mp, asupra căreia s-a stabilit dreptul de superficie, apelanta reclamantă, în calitatea sa de proprietar al terenului respectiv, este îndrituită la despăgubiri reprezentând echivalentul folosinței terenului afectat, iar criteriul de determinare al daunelor compensatorii nu poate fi altul decât contravaloarea folosinței terenului. Din economia dispozițiilor art. 492 C. civ. rezultă că dreptul de superficie este un drept real care implică pentru titularul dreptului de superficie două atribute, constituite în drepturi distincte, și anume dreptul de proprietate asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări și dreptul de folosință asupra terenului pe care acestea se află.

Corelativ dreptului de folosință a terenului pe durata existenței construcției, superficiarului îi incumbă obligația personală de a plăti o despăgubire proprietarului terenului, dacă nu s-a convenit altfel, întrucât nu se poate îmbogăți pe nedrept în paguba acestuia. Intimatei, în calitate de beneficiară a dreptului de superficie, îi incumbă obligația de plată a unor despăgubiri. Deși V.C.C. nu cuprinde nici o prevedere specială în acest sens, trebuie a se avea în vedere că proprietarul într-o atare situație este lipsit de două dintre atributele dreptului de proprietate, respectiv posesia și folosința și, prin urmare, apelanta reclamantă are dreptul de a fi despăgubită corespunzător. Dreptul la despăgubire pentru superficie se naște la momentul la care proprietarul terenului a luat cunoștință de faptul instituirii în sarcina sa a obligației de a respecta folosința terenului pe durata construcției.

Prin urmare, în speță, de la data pronunțării hotărârii prin care s-a stabilit dreptul de superficie, titulara acestuia, pârâta din cauză, datorează despăgubiri cu titlul sus-arătat, acesteia incumbându-i însă obligația de plată a unor despăgubiri și la nivelul perioadei anterioare, cu începere din 26 iulie 2005, data somării sale, însă cu alt titlu, respectiv în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. Cât privește cuantumul despăgubirilor, în modul de calcul al acestora s-a pornit tot de la valoarea de 1,50 euro/mp teren, astfel cum corect a fost determinată de expertul E., cuantumul anual al despăgubirilor fiind de 8.625 euro, rezultând o valoare totală de 81.937,50 euro la nivelul perioadei aflate în litigiu.

e. Stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a făcut și în raport de prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., fiind înglobate și despăgubirile ivite după darea primei hotărâri. Astfel, totalul despăgubirilor civile aferente ambelor suprafețe de teren ce compun parcela litigioasă se cifrează la suma de 145.350 euro, despăgubiri la plata cărora a fost obligată intimata pârâtă. f. În conformitate cu prevederile art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ., intimata a fost obligată la plata sumei de 1.157 lei, în apel și fond, reprezentând valoarea parțială a cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta B., prin C. Bihor, solicitând respingerea ca nefondat a apelului și menținerea sentinței primei instanțe, pentru următoarele motive: 1. Instanța a aplicat greșit legea, prin luarea în considerare a prevederilor art. 697 din N.C.C.

în privința modalității de despăgubire a reclamantei-intimate pentru dreptul de folosință al recurentei asupra terenului ocupat de construcții. Legea aplicabilă cauzei este legea veche, iar aceasta nu prevedea mecanismul de despăgubire reglementat de N.C.C., a cărui aplicare a făcut-o instanța de apel. 2. În mod greșit instanța a luat în considerare ca temei al acordării de despăgubiri pentru terenul asupra căruia i s-a recunoscut dreptul de superficie a tezei prevăzută de art. 697 din N.C.C., respectiv a tezei constituirii superficiei cu titlu oneros. Acest raționament contravine esenței dreptului de superficie.Regula acordării de despăgubiri pentru folosința terenului de către proprietarul construcțiilor operează doar în cazul dreptului de superficie constituit cu titlu oneros.

Nu este cazul în speță, deoarece dreptul său de superficie s-a născut cu titlu gratuit, terenul fiindu-i dat în administrare generală de proprietarul tabular, adică de Statul Român cu titlu gratuit, lucru care reiese din coala C.F. aflată la dosarul cauzei. Prin modul în care a reținut nașterea dreptului său de proprietate, instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății schimbând natura evidentă a acestuia din drept conferit cu titlu gratuit în drept conferit cu titlu oneros, stabilind obligația la plata unor despăgubiri. 3. Instanța a admis cererea de obligare la plata retroactivă de despăgubiri pentru folosința terenului aferent construcțiilor, în baza art. 998 din V.C.C., adică o răspundere civilă delictuală, deși nu există nicio faptă culpabilă a sa care să justifice antrenarea răspunderii civile delictuale.

Așa cum s-a reținut de către instanța de fond, recurenta, în calitate de succesor legal al H. Bihor, a fost constructor de buna credință, iar acordul proprietarului inițial al terenului - Statul Român în privința edificării construcțiilor de către antecesorul recurentei este evident, având în vedere înscrierea în C.F. Beiuș a dreptului de administrare operativă directă în favoarea H. Bihor, antecesorul său. Dreptul de superficie este un drept perpetuu, acesta existând cât timp există construcția. Acest drept nu se stinge prin schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra terenului, ci doar atunci când este desființată construcția de către superficiar sau când, prin convenție, succesiune sau uzucapiune, proprietarul terenului dobândește în proprietate și construcția.

Netăgăduit, dreptul de superficie dezmembrează proprietatea asupra terenului, atributul folosinței trecând la superficiar. Fosta Curte Supremă de Justiție, într-o decizie de speță, a arătat cu valoare de principiu că existența dreptului de proprietate asupra construcției, plantației sau asupra altei lucrări, pe terenul proprietatea altei persoane, atrage după sine un drept de folosință asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie. (secția civilă, Decizia nr. 893/1994). Ridicarea construcțiilor s-a făcut cu stricta respectare a prevederilor legale în materie și cu acordul total al proprietarului tabular de la acea vreme, Statul Român și nu se justifică astfel fapta ilicită de care face vorbire instanța de apel și care să justifice admiterea capătului de cerere privind plata unor despăgubiri în cuantum de 81.397,50 euro.

4. Admiterea capetelor de cerere privind suprafața de 4.450 mp pornește de la o interpretare greșită a actului dedus judecății, respectiv a regimului juridic al acestui teren. Din coala de carte funciară - C.F. Beiuș - rezultă că asupra acestui teren recurenta are un drept real, drept de administrare operativă directă, dezmembrământ al dreptului de proprietate, ale cărui efecte n-au încetat urmare obținerii titlului de către intimată. După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, apelanta-intimată nu s-a judecat niciodată în contradictoriu cu recurenta, nesolicitând încetarea dreptului său de administrare operativă a terenului respectiv și radierea acestui drept. Drepturile reale se nasc și încetează prin notarea, respectiv radierea din coala funciară a imobilului.

Dreptul său este înscris în cartea funciară și opozabil apelantei-intimată, astfel că este greșită admiterea capătului de cerere. Pe de altă parte, chiar și în ipoteza admiterii raționamentului apelantei-intimate, care sugerează că acest drept a încetat odată cu recunoașterea titlului său, admiterea și a capătului de cerere privind obligarea recurentei la plata sumei 63.412, 50 euro este complet nejustificată, câtă vreme aceasta a intrat în posesia și folosința acestui teren cu titlu gratuit și de bună credință. O admitere a capătului de cerere privind lăsarea în deplină posesie și folosință a acestui teren nu poate justifica și admiterea capătului de cerere privind plata retroactivă de despăgubiri.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, care fixează limitele controlul judiciar, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: 1. În ceea ce privește terenul în suprafață de 5.750 mp. 1.a. În stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarului terenului, aferente dreptului de superficie, nu s-au aplicat dispozițiile N.C.C., pentru a fi încălcat astfel art. 15 alin. (2) din Constituție ce consacră principiul neretroactivității legii civile și a fi atrasă incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În justificarea gratuității constituirii și menținerii gratuității acestui drept, care nu implică decât folosința și nicidecum vreun drept de proprietate (dată fiind referirea din cadrul recursului), recurenta susține că terenul a fost dat în administrare generală cu titlu gratuit de proprietarul tabular, Statul Român, arătând că face dovada în acest sens cu coala de carte funciară a imobilului, relativ la care invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Mențiunile din foaia de carte funciară sunt în sensul că ”(…) asupra întregului imobil de sub nr. de ordine A.I.1, proprietatea Statului Român, de sub B1, se întabulează, dreptul de administrare operativă directă, în favoarea H. Bihor” (fila nr. 152 ds.

Judecătoria Beiuș). Acest act juridic nu a fost greșit interpretat, neavând un înțeles lămurit și vădit neîndoielnic în sensul reclamat de către recurentă, pentru a fi în măsură să infirme raționamentul instanței de apel, în ceea ce privește constituirea și caracterul gratuit/oneros al dreptului, din perspectiva motivului de recurs invocat. Astfel, din considerentele deciziei rezultă că la soluționarea capătului de cerere, al cărui mod de soluționare este contestat, s-a avut în vedere faptul că dreptul de superficie s-a stabilit printr-o hotărâre pronunțată în prezentul litigiu, iar în ceea ce privește prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului afectat de acest drept, la data stabilirii acestuia și din perspectiva art. 492 din V.C.C., s-a ținut cont de titularul din momentul respectiv.

Nu s-a recunoscut un drept de superficie, ca fiind constituit la data primirii terenului în administrare/edificării construcțiilor de către autorul recurentei, urmare unui acord în acest sens între fostul proprietar și autorul recurentei. Acesta a fost stabilit prin hotărâre judecătorească, ca fiind susținut de acordul fostului proprietar la edificarea construcțiilor (dedus din dreptul de administrare directă a terenului acordat prin actul în discuție), acord de natură să-i confere recurentei dreptul de a i se stabili un drept de superficie ce îi este opozabil intimatei reclamante, ca proprietar la momentul respectiv, în urma schimbării regimului juridic. De altfel, chiar recurenta susține că actul la care face trimitere demonstrează că terenul i-a fost dat în administrare generală cu titlu gratuit de proprietarul tabular, ipoteză total distinctă de cea reclamată de parte.

Argumentele din cadrul criticii ce pun în discuție valabilitatea sau stingerea dreptului de superficie prin redobândirea proprietății de către reclamantă exced cadrul procesual al litigiului de față, generat de limitele de soluționare a cauzei și ale controlului judiciar în fața instanței de recurs - și, oricum, nu susțin o gratuitate a acestuia. 1.b. În ceea ce privește despăgubirile impuse în sarcina recurentei pentru aceeași suprafață de teren, aferente perioadei anterioare pronunțării hotărârii prin care s-a stabilit dreptul de superficie, instanța de apel a reținut că acestea sunt datorate în temeiul art. 998 C. civ., cu începere de la data de 26 iulie 2005, data somării recurentei de către reclamantă să-i elibereze în deplină posesie și folosință imobilul în litigiu, aflat în proprietatea sa.

În privința temeiului juridic al obligării sale, recurenta a solicitat înlăturarea acestuia pentru inexistența unui element al acestei răspunderi, respectiv lipsa faptei culpabile, date fiind acordul proprietarului inițial al terenului (Statul Român) în edificarea construcțiilor de către antecesorul său, înscrierea în cartea funciară a dreptului de administrare operativă directă în favoarea H. Bihor (antecesorul său), calitatea sa de succesor legal al antecesorului constructor de bună credință și respectarea prevederilor legale în materie în ridicarea construcțiilor.

Despăgubirile stabilite în sarcina recurentei sunt însă pentru folosința terenului, în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate în perioada de referință, intimata reclamantă, respectiv 26 iulie 2005 (data somării recurentei) și data pronunțării hotărârii de stabilire a dreptului de superficie, prin recunoașterea schimbării regimului juridic al terenului, urmare redobândirii proprietății de către aceasta, reflectată și în cartea funciară a imobilului. Din considerentele deciziei rezultă că singura opozabilitate recunoscută după schimbarea regimului juridic este cea a acordului fostului proprietar la edificarea construcțiilor, care a justificat instituirea în favoarea recurentei, în prezentul dosar, a unui drept de superficie în contradictoriu cu intimata reclamantă.

Recurenta formulează apărări susținute pe o situație juridică anterioară celei reținută de instanțe pentru perioada aferentă, fără a arăta care sunt motivele de nelegalitate care afectează decizia de apel, așa cum impune art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., respectiv temeiurile care ar justifica menținerea dreptului de administrare ( invocat a fi acordat cu titlu gratuit), ce implică dreptul de folosință, și după redobândirea imobilului de către titularul dreptului de proprietate în perioada de referință. Chiar și în ipoteza extinderii raționamentului juridic susținut de către recurentă referitor la suprafața de teren de 4.450 mp și în ceea ce privește suprafața de teren afectată de dreptul de superficie, critica nu poate fi primită, după cum se va arăta în continuare, sub pct. 2. 2. În ceea ce privește suprafața de teren de 4.450 mp.

Pentru această suprafață de teren s-au stabilit obligații în sarcina recurentei - atât prin predarea în deplină proprietate și posesie, cât și prin plata de despăgubiri, sub ambele aspecte fiind formulate critici. 2.a. Pentru înlăturarea dispoziției aferente acțiunii în revendicare, se invocă faptul că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a actului dedus judecății, respectiv a regimului juridic al acestei suprafețe de teren, cu referire la coala de carte funciară, din care ar rezulta că recurenta are un drept real, drept de administrare directă, dezmembrământ al dreptului de proprietate, ale cărui efecte n-au încetat urmare a obținerii titlului de către intimată - critică ce poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Coala de carte funciară nu a fost greșit interpretată, nu i s-au schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, atât timp cât dreptul de care se prevalează partea, consemnat în actul respectiv, a fost analizat ca atare, iar din perspectiva valențelor juridice pe care acesta le comportă, s-a făcut o corectă recunoaștere a acestora. Astfel, un drept de administrare, chiar și cu titlu gratuit, nu este decât un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ce nu poate fi privit distinct de acesta din urmă, iar în măsura în care fostul titular al dreptului de proprietate - Statul, care i l-a încredințat, nu-l mai deține, aceeași consecință o suportă și recurenta. În același context, recurenta, ca titular al dreptului de administrare conferit de fostul proprietar, nu se poate prevala de faptul că nu a fost parte în procesul prin care s-a redobândit proprietatea, hotărârea fiindu-i opozabilă în aceeași măsură în care îi este și autorului său.

De altfel, proprietatea asupra imobilului nu se putea discuta decât în contradictoriu cu cel ce revendică un drept de proprietate, ipoteză în care nu se află recurenta. Titular al dreptului de proprietate figura în cartea funciară Statul român, cu subsecvent (numai) drept de administrare în favoarea recurentei, iar începând cu data de 27 aprilie 2005 s-a înscris dreptul reclamantei-intimate, cu referire la hotărârea judecătorească ce îl susține, în temeiul căreia se menționează anularea inscripția de sub B1 din coală (la care figura înscrierea dreptului Statului în baza Decretului nr. 218/1960 și nr. 712/1966) și restabilirea situației anterioare de carte funciară în favoarea reclamantei-intimate.

2.b. În ceea ce privește despăgubirile pentru lipsa de folosință a acestei suprafețe de teren, nu numai admiterea capătului de cerere în revendicare le-a justificat, ci și cunoașterea anterioară de către recurenta posesoare a viciilor titlului asupra imobilului - instanța de apel reținând că la data de 26 iulie 2005 reclamanta intimată a somat-o pe recurentă să-i elibereze în deplină proprietate și posesie imobilul, în urma schimbării regimului juridic al acestuia. Folosirea terenului, chiar și acordată de fostul proprietar cu titlu gratuit cum susține recurenta, nu este în măsură a înlătura dispoziția instanței, atât timp cât argumentele arătate de către recurentă pentru supraviețuirea dreptului de folosință al autorului său după redobândirea proprietății de către intimata reclamantă și inopozabilitatea hotărârii judecătorești de redobândire a imobilului nu au fost primite, după cum s-a arătat mai sus.

În același context nu prezintă relevanță nici buna credință invocată în susținerea criticii. În considerarea argumentelor mai sus arătate, care susțin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință. Cu aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, va fi dată în debit reclamanta pârâtă A. Beiuș cu suma de 32.398,29 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului primei instanțe și cu suma de 9.459,28 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului de apel. Recurenta pârâtă reclamantă B. va fi obligată la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata reclamantă pârâtă A. Beiuș, în conformitate cu art. 274 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta-reclamantă B., prin C. Bihor împotriva Deciziei nr. 43/A din data de 29 ianuarie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Dă în debit pe reclamanta-pârâtă A. Beiuș cu suma de 32.398,29 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului primei instanțe și cu suma de 9.459,28 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului de apel. Obligă pe recurenta pârâtă-reclamantă B. la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata reclamantă-pârâtă A. Beiuș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2015.