ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 239/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la 13 noiembrie 2009, reclamantele A. Beiuș și B. Beiuș au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele C. Beiuș, D. Beiuș, E. Beiuș și F. Beiuș să se dispună: a) anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 și a inscripțiilor de carte funciară de sub B13 din CF X Beiuș; b) rectificarea și restabilirea situației anterioare de carte funciară de sub B1 în privința imobilului cu nr. top nr. 350; c) obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului înscris în CF X Beiuș, cu nr. top 350, ca urmare a nevalabilității titlului deținut asupra acestuia.

Pârâta D. Beiuș a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. Pe cale reconvențională, aceasta a solicitat obligarea reclamantei, în situația admiterii cererii principale de chemare în judecată, la plata contravalorii investițiilor efectuate la biserică și recunoașterea unui drept de retenție cu privire la imobil, până la plata investițiilor.

La data de 8 martie 2010, reclamantele și-au completat cererea inițială, solicitând obligarea pârâtelor la suportarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 1990, până în prezent, estimată la suma de 4.650.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 739/C din 26 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. x/111/2009, s-a admis în parte cererea formulată de reclamante și, în consecință, s-a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce privește imobilul cu nr. top. 350 și a înscrierilor din CF X Beiuș de sub B13 în ceea ce privește nr. top. 350 cu efectuarea mențiunilor de carte funciară în sensul celor dispuse în CF X Beiuș. Pârâta D. Beiuș a fost obligată să lase imobilul cu nr. top. 350 din CF X Beiuș în deplină proprietate și posesie reclamantei. Au fost respinse restul pretențiilor.

S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă reconvențională D. Beiuș în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă reconvențională A. Beiuș. Reclamanta - pârâtă reconvențională a fost obligată să achite pârâtei - reclamantă reconvențională suma de 445381 lei reprezentând investiții la imobilul cu nr. top. 350 din CF X Beiuș. S-a stabilit un drept de retenție în favoarea pârâtei - reclamantă reconvențională asupra imobilului cu nr. top. 350 din CF X Beiuș până la data plății sumei de 445.381 lei. Restul pretențiilor au fost respinse, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel reclamantele A. Beiuș și B. Beiuș, cât și pârâta D. Beiuș.

Reclamantele au contestat soluția primei instanțe sub aspectul refuzului de acordare a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință și a cheltuielilor necesare pentru îndepărtarea picturii ortodoxe realizate asupra lăcașului de cult și de refacere a picturii murale caracteristică Cultului Greco-Catolic, a contravalorii lucrărilor de refacere a nișei destinată statuii Sfântului Anton, dar și sub aspectul soluției date cererii reconvenționale formulate de D. Beiuș.

Pârâtă D. Beiuș a contestat soluția dată cererii principale a litigiului, în revendicare și rectificare de carte funciară, iar în subsidiar, pe aceea din cererea reconvențională, solicitând admiterea integrală a pretențiilor formulate pe calea acesteia.

Prin Decizia civilă nr. 207/A din 24 martie 2015, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, reținând următoarele considerente:

În mod corect și judicios instanța de fond a admis în parte cererea formulată de reclamantă, dispunând anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce privește imobilul cu nr. top. 350 și a înscrierilor din CF X Beiuș de sub B 13 în ceea ce privește nr. top. 350 și efectuarea mențiunilor de CF în sensul celor dispuse în CF X Beiuș, obligând pârâta D. Beiuș să lase imobilul cu nr. top. 350 din CF X Beiuș în deplină proprietate și posesie reclamantei.

Astfel, cum rezultă din înscrierile de carte funciară, imobilul cu nr. top. 350 din CF X Beiuș a constituit proprietatea reclamantei până în anul 1949, când, prin Încheierea nr. 2576 din 20 mai 1949, în baza cărții de judecată civilă nr. 44/1949 a Judecătoriei Beiuș din 19 februarie 1949, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept de expropriere în favoarea Parohiei Ortodoxe Beiuș.

Critica privind soluționarea cauzei cu ignorarea dispozițiilor speciale incidente litigiului a fost apreciată ca nefondată, arătându-se că instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a normelor Decretului-lege nr. 126/1990 și ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, observându-se că reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, convocând pârâta la dialog, însă pârâta, deși a răspuns în scris la această convocare și între părți a existat un schimb de adrese, în final nu s-a mai prezentat la întâlnirea stabilită.

Este adevărat că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 (forma inițială) a statuat că situația lăcașelor de cult și a caselor parohiale, care au aparținut A. și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții celor două culte, care trebuie să țină seama de dorința credincioșilor, însă acest articol a fost completat prin O.G. nr. 64/2004, care a adăugat al doilea alineat: " în cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzut la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun".

Ulterior, Legea nr. 182/2005 de aprobare a O.G. nr. 64/2004 a modificat al doilea alineat al art. 3 și a adăugat altele două, în care se stipulează că partea interesată va convoca prin scrisoare recomandată cealaltă parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și dovezile pe care se sprijină, iar data nu se va fixa decât după 30 de zile de la primirea actelor, iar în caz că la termenul fixat comisia (constituită din câte trei reprezentanți) nu se întrunește sau nu se ajunge la rezultat, ori nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, acțiunea fiind în competența tribunalului, cu scutire de taxă de timbru.

Pornind de la conținutul acestor dispoziții legale, instanța de apel a arătat că în mod corect tribunalul a soluționat pretențiile din cererea principală, prin aplicarea regulilor de drept comun care reglementează dreptul de proprietate, judicios reținând și că, deși din dosar nu reiese care este voința credincioșilor, aceasta nici nu constituie o condiție impusă de lege decât în fața comisiei mixte, nu și în fața instanței de judecată, fiind inadmisibil, în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca dreptul unei persoane la respectarea proprietății sale să fie subordonat dorinței unui terț ori ca acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu numărul de membri ce o alcătuiesc.

În plus, instanța de fond a făcut referire la hotărâri irevocabile prin care s-a stabilit că titlul în temeiul căruia apelanta-pârâtă a preluat imobilele aparținând reclamantei, înscrise în CF nr. 123 Beiuș (vizând însă alte imobile decât cele din prezenta cauză), nu îndeplinea cerințele prevăzute de lege. Or, în condițiile în care alte instanțe de judecată (Decizia civilă nr. 108/R/2003 a Curții de Apel Oradea pronunțată în Dosarul nr. x/2002, Sentința civilă nr. 1362/2003 a Judecătoriei Beiuș, pronunțată în Dosarul nr. x/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 335/2006 a Curții de Apel Oradea - Dosar nr. x/2005) au apreciat asupra neîndeplinirii cerințelor prevăzute de Decretul nr. 177/1948 sub aspectul valabilității transferului proprietății din patrimoniul Bisericii Greco-Catolice în patrimoniul Bisericii Ortodoxe, în baza cărții de judecată nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuș, în baza căreia s-a înscris în CF dreptul Parohiei Ortodoxe Beiuș, cu titlu de expropriere, nu se permite o altă soluție în cauza de față decât în măsura în care s-ar fi făcut o dovadă contrară.

De altfel, caracterul abuziv al acestui decret a fost stabilit, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, prin voința legiuitorului, care l-a abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Chiar dacă acest decret nu cuprinde dispoziții privind retrocedarea fostelor proprietăți aparținând Bisericii Greco-Catolice, este evident faptul că prin această abrogare nu s-a urmărit doar o reparație morală.

În consecință, corect și judicios instanța de fond, văzând dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990 cu modificările și completările ulterioare, dar și potrivit art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce privește imobilul cu nr. top. 350 și a înscrierilor din CF X Beiuș de sub B 13 în ceea ce privește nr. top 350 cu efectuarea mențiunilor de CF în sensul celor dispuse în CF X Beiuș, obligând pârâta să lase imobilul înscris în CF X Beiuș cu nr. topo 350 în deplină proprietate și posesie reclamantei, criticile formulate în acest sens fiind nefondate.

Au fost apreciate, ca nefondate, și criticile privind contravaloarea investițiilor acordate apelatei-pârâte, respectiv criticile privind respingerea de către instanța de fond a capătului de cerere formulat de apelanta-reclamantă privind folosul de tras și stabilirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei.

Astfel, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru investițiile efectuate de apelanta-pârâtă D. Beiuș în perioada 1974 - 1984 și 2000 - 2001, este incident art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care " prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită". În speță, dreptul la acțiune și implicit prescripția nu curge atâta timp cât imobilul cu privire la care se pretind despăgubiri se află în posesia apelantei pârâte, prescripția începând să curgă abia la data pierderii posesiei imobilului.

Nefondate au fost apreciate și criticile apelantei-reclamante vizând faptul că nu s-ar fi putut acorda pârâtei contravaloarea investițiilor deoarece acestea, fiind lucrări menite să asigure conservarea și buna-funcționare a lăcașului de cult, nu puteau fi acordate prin prisma O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora "prin îmbunătățiri aduse imobilelor care se retrocedează se înțeleg acele lucrări prin care s-au creat corpuri de clădiri sau extinderi de clădiri. Nu se includ în aceste categorii lucrările de reparații curente, capitale, consolidări, transformări sau modificări structurale".

S-a arătat că aceste dispoziții legale nu-și au aplicabilitate în speță câtă vreme obiectul prezentei cauze îl constituie un lăcaș de cult, respectiv o biserică, iar O.U.G. nr. 94/2000 vizează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, altele decât lăcașele de cult, aspect prevăzut în mod expres în art. 1 al ordonanței respective, precum și de H.G. nr. 1094/2005 privind Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Pe de altă parte, potrivit expertului G., "lucrările executate așa cum sunt menționate în Anexa 2 (lucrări de reparații curente și capitale, consolidări și refacere acoperiș) sunt lucrări menite să asigure conservarea și buna funcționare a lăcașului de cult", iar potrivit art. 997 C. civ.: "acela căruia se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul".

Așadar, corect și judicios instanța de fond, constatând că investițiile pârâtei la imobilul din litigiu sunt cheltuieli necesare și utile, a admis cererea reconvențională.

Cheltuielile reprezentând contravaloarea picturii nu pot fi încadrate la cheltuieli făcute pentru conservarea lucrului, motiv pentru care în mod corect nu au fost acordate pârâtei.

De asemenea, în mod corect și judicios instanța de fond a respins sumele solicitate de reclamantă reprezentând lipsa de folosință și cheltuielile necesare pentru îndepărtarea picturilor ortodoxe, câtă vreme abia în prezenta cauză a fost admisă cererea formulată de reclamantă, în sensul rectificării înscrierilor de carte funciară și obligarea pârâtei să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate și posesie. Or, pârâta a deținut posesia imobilului în temeiul unor înscrieri de carte funciară neanulate, astfel că nu se poate reține că până la data pronunțării hotărârii în prezenta cauză pârâta a deținut nelegal imobilul.

Este adevărat că Legea nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948, care au scos în afara legii cultul greco-catolic, sunt legi abuzive emise de Statul Român, dar fără vreo contribuție din partea Bisericii Ortodoxe Române, iar preluarea bisericii s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești, astfel că folosirea bisericii s-a făcut în baza unei legi emise de Statul Român, chiar dacă legea era abuzivă.

Nici criticile formulate de apelantă în ceea ce privește dreptul de retenție stabilit de instanța de fond în favoarea apelantei pârâte nu au fost găsite întemeiate, în condițiile în care investițiile realizate au caracter de cheltuieli necesare și utile existând, după cum judicios a reținut și instanța de fond, o conexitate materială, obiectivă între creanța creditorului retentor și bun.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs toate apelantele.

Prin recursul declarat de reclamante s-a solicitat, în principal, casarea deciziei instanței de apel, cu consecința trimiterii cauzei pentru o nouă judecată, iar în subsidiar, modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii apelului și sub aspectul acordării despăgubirilor pentru lipsa de folosință și a contravalorii lucrărilor de îndepărtare a picturii ortodoxe, cu cheltuieli de judecată.

Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă D. Beiuș s-a solicitat modificarea deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței tribunalului, în sensul respingerii cererii reclamantei, iar în subsidiar schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond și admiterea în totalitate a cererii sale reconvenționale, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 732.756 lei reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la biserică, cu menținerea dreptului de retenție și obligarea reclamantei la 4.682 lei reprezentând cheltuieli de judecată la instanța de fond.

Prin Decizia civilă nr. 1791 din 23 septembrie 2015, Înalta Curtea de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele considerente:

Analizând criticile de recurs formulate, cu prioritate a celor vizând dezlegarea dată în cauză cererii principale de chemare în judecată, susținute prin recursul pârâtei, Înalta Curte apreciază caracterul întemeiat al acestora, în considerarea celor ce urmează:

Atât prima instanță, cât și cea de apel, deși au reținut incidența în cauză a dispozițiilor Decretului-lege nr. 126/1990, ca lege specială, au procedat la soluționarea pretențiilor ce au făcut obiectul cererii principale de chemare în judecată, revendicare lăcaș de cult și rectificare de carte funciară, exclusiv prin aplicarea regulilor de drept comun din materia dreptului de proprietate, respectiv pe baza mențiunilor din cartea funciară a imobilului (CF X Beiuș cu referire la nr. top 350) și în considerarea voinței statului, de a recunoaște caracterul opresiv, discriminatoriu și nelegal al Decretului-lege nr. 358/1948, materializată în abrogarea expresă, prin Decretul-lege nr. 9/1989 a acestui act normativ.

Printr-un considerent expres, fiecare dintre aceste două instanțe a arătat că, în opinia lor, voința credincioșilor din Beiuș este nerelevantă în soluționarea conflictului de drepturi, deoarece a fost impusă de legiuitor ca și condiție de verificat în fața comisiei mixte reglementată de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, nu însă și în fața instanțelor de judecată care, în acord cu prevederile art. 3 alin. (2) partea finală, ar fi ținute să soluționeze astfel de litigii potrivit dreptului comun. Pe acest considerent, utilizat în motivarea hotărârii de primă instanță, dar însușit și de instanța de apel, s-a constatat că în prezenta cauză nici nu a fost verificat acest criteriu impus de norma specială.

Punctul de vedere al instanțelor de fond este greșit și el denotă atât o interpretare greșită a legii, dar și o judecare a litigiului cu nesocotirea cadrului legal special de reglementare sub incidența căruia intră acesta, respectiv Decretul-lege nr. 126/1990.

S-a apreciat că interpretarea greșită a legii, respectiv a art. 3 din Decretul nr. 126/1990 decurge din realizarea de către instanțele de fond a unei distincții neregăsite la nivelul normei legale în cauză, respectiv aceea potrivit cu care criteriul voinței credincioșilor ar fi o condiție de soluționare a diferendelor vizând situația lăcașurilor de cult ori a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică doar în fața comisiei mixte, nu și în fața instanței de judecată, care va judeca litigiul potrivit regulilor de drept comun, aspect dedus din trimiterea pe care o face partea finală a art. 3 alin. (2) din decret (completat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005) la "calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun".

Tot un caz de interpretare greșită a legii o constituie nesocotirea de către instanțele de fond a naturii speciale a reglementării conținute de Decretul-lege nr. 126/1990, în raport cu cea dată de dreptul comun în materie de proprietate (art. 480 C. civ.), în întregul său conținut și sub toate condițiile de aplicare pe care le prevede. Or, reținând că litigiului de față îi sunt aplicabile dispozițiile acestui act normativ, ce constituie legea specială în materia restituirii lăcașelor de cult și a caselor parohiale ce au aparținut A. și care au fost preluate în temeiul Decretului nr. 177/1948 și a Decretului-lege nr. 358/1948, instanțele de judecată nu puteau înlătura de la aplicare ori ignora criteriul "dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" și nu mai puteau proceda la soluționarea acțiunii în revendicare exclusiv aplicând dreptul comun în materie de proprietate.

Art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 stipulează expres și fără a distinge, după cum este vorba despre rezolvarea pretențiilor în fața comisiei mixte ori în fața instanței de judecată, că restituirea lăcașelor de cult și a caselor parohiale care au aparținut A. și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va face "ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri", legea instituind prin aceasta un criteriu special de preferință în examinarea cererilor în restituire vizând astfel de bunuri.

Contrar celor două instanțe de fond, Înalta Curte a apreciat că soluționarea acțiunii în justiție ce succede fazei amiabile de rezolvare a pretențiilor părților în fața comisiei mixte, prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate avea loc într-un alt cadru legal decât cel oferit de acest act normativ special. Eșuarea negocierilor dintre părți în fața comisiei mixte ori neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2) din decret nu poate avea ca efect transformarea cererii în restituire reglementată de un act normativ special într-o cerere în revendicare supusă dreptului comun, a cărei judecare să aibă loc în raport de prevederile art. 480 C. civ., așadar cu ignorarea condițiilor și criteriilor speciale instituite prin legea specială, după cum au afirmat instanțele de fond.

S-a opinat că o astfel de interpretare nu constituie decât o invitație la eludarea cadrului legal normativ special, ceea ce nu poate fi acceptat, așadar, trimiterea pe care art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, completat și aprobat prin O.U.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, o face la acțiunea în justiție "potrivit dreptului comun" nu poate fi văzută decât ca referindu-se la condițiile procedurale de judecare a acesteia, nu însă și la cele de ordin material, care sunt cele ale legii speciale, respectiv Decretul-lege nr. 126/1990 care a instituit prin art. 3 alin. (1) un criteriu special de preferință ce obligă la soluționarea pretențiilor vizând restituirea bunurilor, lăcașuri de cult și case parohiale, care au aparținut cultului greco-catolic, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Potrivit Curții Constituționale, ce a supus testului de constituționale prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 prin Decizia nr. 23/1993 și Decizia nr. 127/1994, "criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe".

S-a mai constatat de instanța de recurs că prin aceleași decizii Curtea Constituțională a mai stabilit și că acțiunea în revendicare privind lăcașurile de cult și casele parohiale nu ar putea fi soluționată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ține seama de actele normative speciale, Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 și Decretul-lege nr. 126/1990, iar "soluționarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situației juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor".

Argumentul instanțelor de fond în sensul că prin utilizarea criteriului voinței credincioșilor s-ar ajunge la o situație de încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, deoarece dreptul unei persoane la respectarea proprietății ar fi subordonat dorinței unui terț, iar dreptul aparținând unor persoane juridice (unitățile de cult) ar fi garantat acestora proporțional cu numărul de membri care o alcătuiesc, nu poate fi reținut deoarece ignoră fundamentul reglementării regăsită în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Potrivit dezlegărilor Curții Constituționale, "este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult, cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectarea principiului libertății cultelor religioase".

Curtea Constituțională a mai statuat că, acordând prioritate principiului dorinței majorității credincioșilor, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul democratic al Statului Român sau libertatea cultelor religioase, deoarece democrația presupune și aplicarea principiului majorității, instituind un criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor.

Înalta Curte a apreciat că instituirea prin legea specială a criteriului voinței credincioșilor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, după cum au susținut instanțele de fond, acest element înscriindu-se în condițiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special, Decretul-lege nr. 126/1990, situația juridică și condițiile de restituire a lăcașurilor de cult și caselor parohiale care au aparținut A. și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Or, în jurisprudența sa, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Van der Musele împotriva Belgiei, Slivenko împotriva Letoniei).

Abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989 și recunoașterea oficială a Bisericii Unite cu Roma (greco-catolice) nu înseamnă renașterea automată în patrimoniul reclamantei a vechiului drept de proprietate, după cum greșit au apreciat instanțele de fond.

Și argumentul de precedent judiciar invocat de instanțele fondului, în legătură cu constatarea/declararea nevalabilității titlului de proprietate al recurentei-pârâte asupra altor bunuri imobile ce au aparținut recurentei-reclamante, înscrise în aceeași CF nr. 123 Beiuș, s-a constatat că dovedește nesocotirea atât a caracterului special al acțiunii de față, având ca obiect restituire lăcaș de cult, dar și a condițiilor speciale în care ar fi trebuit să aibă loc judecata acesteia.

În alte cuvinte, împrejurarea că prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile anterioare, ce au soluționat acțiunile reclamantei de revendicare a bunurilor imobile constând în terenuri cu destinația agricolă, s-a apreciat în sensul nevalabilității transferului proprietății din patrimoniul Bisericii Greco-Catolice în patrimoniul Bisericii Ortodoxe în baza aceleiași cărți de judecată nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuș, dispunându-se anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949, nu constituia un argument suficient care să justifice admiterea prezentei acțiuni în revendicare, în absența verificării criteriului special al voinței credincioșilor instituit prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Aceasta tocmai întrucât, spre deosebire de precedentele acțiuni în restituire a terenurilor agricole promovate de reclamantă, care s-au judecat sub imperiul dreptului comun, cererea principală de chemare în judecată de față vizează redobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, biserica din Beiuș, ce face obiectul unei reglementări speciale sub aspectul condițiilor de restituire.

Prin urmare, s-a apreciat că, soluționând cererea principală de chemare în judecată printr-o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor normative relevante, respectiv art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, împrejurare ce a atras consecința judecării pricinii într-un alt cadru legal (cel de drept comun) decât cel incident raporturilor juridice, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 corelat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a impus admiterea recursului declarat de pârâtă cu consecința casării deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Înalta Curte a îndrumat instanța de trimitere ca, în virtutea prerogativelor sale de instanță de fond, să extindă cercetarea judecătorească pentru verificarea criteriului legal al voinței credincioșilor impus prin norma art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în funcție de care va dispune asupra drepturilor deduse judecății în cererea principală.

Întrucât celelalte pretenții deduse judecății prin cererea completatoare a reclamantei (vizând obligarea pârâtei la suportarea lipsei de folosință a imobilului și a cheltuielilor necesare înlăturării picturii ortodoxe a lăcașului de cult), cât și cele din cuprinsul cererii reconvenționale a pârâtei au un caracter accesoriu în raport cu cele a căror dezlegare fac obiectul cererii principale, de a căror soartă depind și în vederea asigurării unei judecăți unitare a cauzei, Înalta Curte a admis și recursul reclamantei, urmând ca la rejudecarea cauzei să fie avute în vedere toate pretențiile deduse judecății în litigiul pendinte.

În rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 885 din 13 octombrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea și prematuritatea acțiunii principale, invocate de apelanta pârâtă D. Beiuș, a respins, ca nefondat, apelul declarat de A. Beiuș - B. Beiuș și B. Beiuș, a admis apelul declarat de apelanta D. Beiuș împotriva Sentinței civile nr. 739/C din 26 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea principală completată, ca fiind neîntemeiată, a respins acțiunea reconvențională introdusă de pârâta reclamantă reconvențională D. Beiuș și a obligat pe apelanta reclamantă să plătească apelantei D. Beiuș suma de 4682 lei cheltuieli de judecată în fond.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

Prezentul proces a fost inițiat de reclamanta A. Beiuș după ce, în prealabil, aceasta a făcut demersuri pentru redobândirea lăcașului de cult situat în centrul Municipiului Beiuș - Biserica cu hramul "Sfântul Dumitru". În cadrul demersurilor inițiate, reclamanta i-a adresat pârâtei invitația de a se întâlni și discuta situația lăcașului de cult însă, din partea Bisericii Ortodoxe, nu s-a prezentat nici un reprezentant.

Demersurile inițiate de reclamantă apar consemnate și în hotărârea primei instanțe, aceasta reținând totodată că dovada privind voința credincioșilor nu se află la dosar, însă a apreciat că o atare dovadă reprezintă o condiție impusă de lege doar în fața comisiei mixte, concluzie ce se prezintă a fi eronată din perspectiva procedurii reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990 sub incidența dispozițiilor căruia cade judecarea prezentei pricini, având în vedere decizia de casare și obligativitatea punctelor de drept soluționate.

Astfel, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Apărările apelantei reclamante formulate cu ocazia concluziilor pe fond nu pot fi acceptate, având în vedere obligativitatea punctelor de vedere soluționate prin decizia de casare, înlăturarea respectivelor apărări impunându-se a se face și în considerarea jurisprudenței constante a Curții Constituționale, care a statuat că, prin dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se dă eficiență normelor legii fundamentale, fiind în concordanță cu acestea; pe de altă parte Curtea a reținut că, în toate legislațiile, se admite intervenția instanțelor superioare în cadrul sistemului căilor de atac, aceasta neîncălcând principiul independenței justiției, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la noțiunea de "instanța independentă" cuprinsă în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, relevantă fiind Cauza Pretto și alții contra Italiei, 1983.

În speță, problema privind cadrul legal al procesului de față și-a găsit dezlegarea prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că judecarea cererii principale de chemare în judecată urmează a se face din perspectiva prevederilor Decretului Lege nr. 126/1990.

Totodată, în aplicarea dispoziției legale evocate, în etapa rejudecării s-a dat curs îndrumării date de instanța de recurs în privința necesității administrării de probe pentru verificarea criteriului legal al voinței credincioșilor impus prin norma art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, sens în care a fost administrată proba cu înscrisuri, probă pusă în discuție în ședința publică din 3 decembrie 2015.

Apelanta pârâtă a depus procesul-verbal încheiat la data de 25 decembrie 2015 în ședința Adunării Parohiale Beiuș II în cuprinsul căruia s-a consemnat că voința credincioșilor majoritari este aceea de păstrare a bisericii, ei opunându-se predării acesteia către Biserica Greco-Catolică. Alăturat procesului-verbal amintit, aceeași parte a depus actul nr. 127 din 11 ianuarie 2016 eliberat de Direcția Județeană de Statistică Bihor în care apar menționate date referitoare la numărul persoanelor din Municipiul Beiuș care la recensământul populației și locuințelor din 20 octombrie 2011 s-au declarat de religie ortodoxă sau greco-catolică, și anume 8099 de religie ortodoxă și 325 de religie greco-catolică. Apelanta pârâtă s-a prevalat totodată și de actul intitulat "Lista cuprinzând numele și semnătura unei părți a închinătorilor Bisericii din Centru - Paraclis Episcopal care sunt de acord cu păstrarea lăcașului de cult la Biserica Ortodoxă", act ce poartă semnăturile unui număr de 1047 persoane.

Chiar dacă procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, instanța este chemată să analizeze în fond pretenția dedusă judecății, pentru a nu împiedica accesul la justiție, în limitele impuse, însă, de Decretul-lege nr. 126/1990, prin urmare, excepțiile invocate de apelanta pârâtă privind prematuritatea acțiunii principale și, respectiv, privind inadmisibilitatea acesteia, apar ca nefondate. De altfel, în scopul asigurării accesului la justiție, prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005, au fost adăugate trei alineate noi la articolul 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, respectiv alin. (2) - (4), iar din expunerea de motive a Guvernului rezultă că s-a avut în vedere deblocarea accesului la justiție.

Pe fondul pricinii, instanța de rejudecare a reținut că, prin Decretul nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost pus în afara legii, toate bunurile sale fiind transferate Statului, ulterior dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat în cauză fiind intabulat în favoarea Parohiei Ortodoxe din Beiuș, conform înscrierii efectuate în cartea funciară nr. X Beiuș, cu nr. top. 350 sub B.13, prin încheierea nr. 2576 din 20 mai 1949, în baza cărții de judecată civilă nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuș.

Este adevărat că, urmare a abrogării decretului sus-menționat, prin Decretul-lege nr. 9/1989, A. a fost recunoscută oficial, însă, prin acest decret nu s-a realizat automat și o renaștere în patrimoniul acesteia a vechiului drept de proprietate asupra bunurilor deținute anterior transferării lor către Stat, astfel cum a statuat instanța supremă prin decizia de casare, perspectivă din care susținerile reclamantei nu pot fi primite. Dimpotrivă, a fost prevăzută o procedură de urmat pentru restituirea respectivelor bunuri, instituită prin Decretul-lege nr. 126/1990, în al cărui articol 3 este prevăzut modul de reglementare a situațiilor juridice a bunurilor care au aparținut parohiilor greco-catolice, în sensul de a se ține cont de "dorința credincioșilor comunității deținătoare a acestor bunuri". De altfel, prin dispozițiile art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1996 a fost reglementată ipoteza în care lăcașurile de cult nu pot fi restituite în natură, în sensul sprijinirii de către stat a construirii de noi lăcașuri de cult, normă de drept menită a asigura realizarea exercițiului efectiv al dreptului la libertatea de conștiință și de religie.

Chiar dacă este incontestabil caracterul abuziv al preluării imobilului prin Decretul nr. 358/1948, din moment ce legiuitorul a adoptat Decretul-lege nr. 126/1996 pentru reglementarea situației bunurilor ce au aparținut A., în speță, acțiunea în retrocedare a lăcașului de cult se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, trebuind a se da eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor, majoritari ortodocși din comunitatea ce deține bunul solicitat. Este evident că, prin adoptarea unei soluții cu nesocotirea opțiunii majorității credincioșilor, nu numai că s-ar încălca condiția impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, dar s-ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice, ar fi ignorate, totodată, realitățile sociale și istorice, mai mult, atenuarea vechilor prejudicii produse prin măsura abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, s-ar face printr-o altă măsură abuzivă, de natură a da naștere unor noi neajunsuri, disproporționate, ceea ce este inadmisibil, context în care trebuie evocată Cauza Raicu c/a României.

Prin probatoriul administrat în cauză s-a dovedit că în Municipiul Beiuș sunt 8099 credincioși ortodocși și doar 325 credincioși greco-catolici, că încercarea de rezolvare în cadrul procedurii prealabile în fața unei comisii mixte clericale a eșuat întrucât partea ortodoxă a refuzat solicitarea de retrocedare a lăcașului de cult, invocând dorința credincioșilor din parohie și, totodată, împrejurarea că, începând cu anul 1949, lăcașul s-a aflat în administrarea ortodocșilor, care actualmente sunt majoritari, că situația pastorală este diferită de cea din urmă cu zeci de ani, context în care este de reliefat că un număr de 1047 credincioși ortodocși și-au exprimat dorința ca lăcașul de cult să fie păstrat de Biserica Ortodoxă. În aceeași ordine de idei trebuie a se reține că apelanta reclamantă nu a produs dovada contrară pe acest ultim aspect deși, în ședința publică din 3 decembrie 2015, a fost pusă în discuția ambelor părți litigante suplimentarea probațiunii în lumina dispozițiilor deciziei de casare.

Prin urmare, atâta timp cât majoritatea preponderentă a comunității în a cărei folosință religioasă se află lăcașul de cult și-a exprimat opțiunea ca acest imobil să rămână la Biserica Ortodoxă Română, concluzia ce se impune este aceea că bunul revendicat trebuie să rămână în patrimoniul acesteia, putându-se conchide că argumentele reclamantei apar ca nefondate, concluzie ce reclamă schimbarea hotărârii instanței de fond. În considerarea acelorași motive expuse, este evident că apelanta reclamantă nu este îndrituită nici la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului, astfel cum pretinde prin cererea de apel.

Dată fiind soluția de respingere a acțiunii principale, cererea reconvențională este rămasă fără obiect, devenind de prisos analizarea criticilor ambelor părți apelante privitoare la modul de soluționare a respectivei cereri reconvenționale, după cum este superfluă și examinarea criticilor apelantei reclamante axate pe pretențiile sale constând în contravaloarea lucrărilor pe care le-a apreciat ca fiind necesare pentru utilizarea religioasă a imobilului potrivit specificului acestui cult.

Împotriva Deciziei nr. 885 din data de 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, au declarat recurs reclamantele H. Beiuș, I. Oradea, B. Beiuș și A. Beiuș, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele au solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei cu trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, conform art. 312 alin. (3) raportat la art. 313 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a apelului și cu privire la acordarea despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentele au arătat că soluția instanței de apel este greșită, deoarece a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ignorând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului survenită în timpul judecării, într-o cauză similară.

Este adevărat că judecătorii apelului sunt ținuți de soluția dată de instanța de recurs privind dezlegarea unor chestiuni de drept și administrarea unor probe, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, însă în mod prioritar, magistrații trebuie să se raporteze la normele constituționale și la jurisprudența instanței de contencios european.

Astfel, raportat la prevederile art. 11 și 20 din Constituția României, în materia drepturilor fundamentale primează convențiile și tratatele internaționale la care România este parte, iar în conformitate cu art. 148 alin. (2) din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de legile interne. Plecând de la aceste norme constituționale, sunt deosebit de relevante în soluționarea speței deduse judecății prevederile art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (modificat prin Tratatul de la Lisabona), în conformitate cu care Uniunea Europeană aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ceea ce înseamnă că judecătorul național este obligat să dea prevalență Convenție (devenită parte componentă a aquis-ului european). Recurenții invocă în acest sens decizia Simmenthal a Curții de Justiție a Comunităților Europene (09 martie 1978, afacerea C-106/77 publicată în culegere 1978 p. 629): " Judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme împotriva oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, lăsând acestea neaplicate prin propria putere de decizie fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau pe cale vreunei proceduri constituționale".

În concret, recurentele arată că instanța de apel nu a luat în considerare un eveniment juridic intervenit în faza rejudecării din al doilea ciclu procesual, respectiv decizia colegiului de cinci judecători a Marii Camere în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr. 76943/11), al cărei obiect este similar cu cel din litigiu pendinte (mai ales în privința chestiunii juridice a utilizării criteriului majorității credincioșilor ca reper exclusiv în privința restituirii lăcașurilor de cult).

Recurentele mai arată că, în baza art. 43 pct. 3 din Convenție, colegiul de cinci judecători a acceptat cererea Parohiei Lupeni și a înaintat cazul Marii Camere, care a dezbătut cauza la data de 02 martie 2016, fără a pronunța însă soluția definitivă. Totuși, având în vedere prevederile exprese ale art. 43 pct. 2 din Convenție, prin însăși acceptarea cererii, s-a constatat existența unei "probleme grave referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenției și a protocoalelor sale". Nu este vorba despre parcurgerea unei simple proceduri formale, ci, din contră, de o procedură fără de care cauza nu poate ajunge pe rolul Marii Camere. Or, dacă s-a ajuns la o constatare a existenței unor probleme grave referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției, instanța de apel trebuia să analizeze cauza tocmai prin prisma acestor prevederi și să motiveze soluția de respingere prin criteriile jurisprudențiale specifice uzitate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Într-o altă ordine de idei, intervenția, cu ocazia rejudecării apelului, a deciziei completului de cinci judecători ai Marii Camere, într-o cauză aproape identică, nu putea rămâne indiferentă instanței de apel, cu atât mai mult cu cât această problemă gravă de interpretare sau aplicare a Convenției este ridicată chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin ignorarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului survenită în timpul judecării pricinii, făcându-se referire în acest sens la decizia Colegiului de cinci judecători al Marii Camere în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr. 76943/11), prin care, susțin recurenții, s-a constatat existența unei "probleme grave referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenției și a protocoalelor sale", decizie care, în opinia recurenților, ar fi trebuit să primeze în raport cu prevederile art. 11, 20 și art. 148 alin. (2) din Constituție, respectiv, art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Recurenții consideră că acceptarea de către Colegiul Marii Camere a cererii de retrimitere formulată de Parohia Greco-Catolică Lupeni echivalează cu recunoașterea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a existenței unei probleme grave referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției sau a protocoalelor sale, ceea ce ar fi trebuit să determine instanța de apel să analizeze cauza pe temeiul acestor prevederi și să motiveze soluția de respingere pe criteriile jurisprudențiale specifice uzitate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Verificând susținerile recurenților, în ceea ce privește soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pe care aceștia au invocat-o, Înalta Curte constată că, în cauza care a format obiectul cererii nr. 76943/11, formulată de Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția a III-a s-a pronunțat prin Hotărârea din 19 mai 2015, prin care s-a reținut o singură încălcare a prevederilor Convenției și anume, art. 6 § 1 în ceea ce privește durata procedurii. Cu privire la celelalte capete de cerere formulate în cauză, s-a reținut că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la instanță, nici în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil cu respectarea principiului securității juridice; de asemenea, s-a reținut că nu a fost încălcat art. 14 din Convenție coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la instanță; s-a mai stabilit că celelalte capete de cerere (printre care și cel referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție) sunt inadmisibile.

Referindu-se la capătul de cerere privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în motivarea hotărârii menționate, că deși Decretul-lege nr. 126/1990 recunoaște în mod oficial Biserica Română Unită cu Roma, prevede că situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au fost preluate de Biserica Ortodoxă se va stabili de către o comisie mixtă, la finalul unei proceduri administrative urmate de o procedură judiciară. Nu se prevede, așadar, restituirea automată a bunurilor în litigiu. Reclamanții au încercat să obțină restituirea lăcașului de cult pe cale acțiunii în justiție. Prin urmare, aceștia nu pot pretinde că bunurile le aparțin fără a fi nevoie de o intervenție din partea instanțelor. Ca atare, aceștia nu au un "bun actual" (paragraful 152).

Referitor la întrebarea dacă reclamanții aveau cel puțin o "speranță legitimă" de a li se concretiza o oarecare creanță actuală și exigibilă, instanța europeană a observat că, de la început, creanța de restituire era o creanță condițională, în măsura în care legea stabilea condiția în funcție de care trebuia soluționată situația juridică a lăcașurilor de cult. În speță, chestiunea întrunirii de către reclamanți a cerințelor legale trebuia soluționată în cadrul acțiunii în justiție, iar instanțele interne au hotărât în mod definitiv că nu este îndeplinită condiția prevăzută de lege. Prin urmare, creanța reclamanților nu putea fi considerată suficient de stabilită pentru a se interpreta ca o "valoare patrimonială" necesitând protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragraful 153).

De asemenea, Curtea a observat că autoritățile statului nu au adoptat niciun act normativ sau administrativ în care să se menționeze restituirea bisericii în litigiu către reclamanți (parag. 154). În consecință, s-a apreciat că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. a) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 (potrivit art. 35 § 4 din Convenție: "Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii").

În cauza menționată, înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 76943/11, la data de 19 august 2015, în temeiul art. 43 din Convenție, reclamanții au formulat cerere de retrimitere în fața Marii Camere.

La data de 19 octombrie 2015, Colegiul Marii Camere a reținut cererea de retrimitere spre soluționare, iar prin Hotărârea din 29 noiembrie 2016, Marea Cameră a soluționat pe fond cererea, constatând, în plus față de prima cameră, și încălcarea art. 6§ 1 din Convenție sub aspectul nesocotirii principiului securității juridice, datorită practicii judiciare interne neunitare.

În parag. 62 și 63 ale Hotărârii din 29 noiembrie 2016, Marea Cameră a notat că, în hotărârea din 19 mai 2015, Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamanților din perspectiva art. 9 al Convenției și art. 1 din Protocolul nr. 1, singur și în combinație cu art. 13 și 14 din Convenție, astfel încât, sub aceste aspecte, plângerea este în afara obiectului examinării de către Marea Cameră.

Revenind la motivele de recurs ale recurenților din prezenta cauză, se observă că aspectele referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu puteau fi reanalizate de instanța de apel, în rejudecare, deoarece aceste aspecte fuseseră deja lămurite prin decizia de casare, iar până la pronunțarea deciziei din apel, în rejudecare, nu intervenise vreo hotărâre ulterioară a Curții Europene a Drepturilor Omului, într-o cauză similară, prin care să se fi reținut încălcarea respectivelor dispoziții din protocol.

Astfel, prin Decizia de casare nr. 1791 din 23 septembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, făcând trimitere și deciziile relevante ale Curții Constituționale, că instituirea prin legea specială a criteriului voinței credincioșilor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, iar abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989 și recunoașterea oficială a Bisericii Unite cu Roma (greco-catolice) nu înseamnă renașterea automată în patrimoniul reclamantei a vechiului drept de proprietate.

Acest raționament este în deplin acord cu ceea ce s-a stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omu