ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5841/2010

Prin Decizia civilă

nr. 177/10 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și

asigurări sociale, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul P.I.

cu privire la motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., ca

inadmisibilă, a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire cu

privire la motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța

această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și

de drept:

Prin Decizia civilă

nr. 1700 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul

reclamantului P.I. împotriva Sentinței civile nr. 1102 din 3 aprilie 2009 a

Tribunalului Timiș, în Dosar nr. 5754/30/2008, în contradictoriu cu pârâta S.C

P. SA Timișoara.

S-a reținut că prima

instanță nu a încălcat competența altei instanțe - motiv de casare prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ. - întrucât cele invocate de către recurent sub

sintagma „încălcarea competenței altei instanțe” nu se circumscriu acestor

dispoziții legale. Dacă instanța de fond a reținut, deși nu s-a dovedit acest

lucru, alte împrejurări de fapt care a determinat pronunțarea unei hotărârii ce

ar contraveni dispozițiilor altor hotărârii pronunțate anterior, nu înseamnă a

încălcat competența, în înțelesul legii, a acelor instanțe.

S-a reținut totodată

că nu sunt incidente nici prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în speță

nefiind vorba de nulitatea vreunui act procedural conform dispozițiilor art.

105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a atrage această sancțiune.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a constatat că nu este aplicabil

în cauză, întrucât prima instanță a apreciat corect natura juridică a cauzei și

a reținut o stare de fapt întemeiată pe probele administrate în cauză față de

obiectul acțiunii dedus judecăți.

Reclamantul a

solicitat înprocesarea pârâtei S.C P. SA Timișoara, în calitatea acesteia de

fost angajator, pentru a fi obligată la plata despăgubirilor sub forma daunelor

interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea integrală a Sentinței

civile nr. 6622 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Timișoara, precum și a Sentinței

civilă nr. 143 din 22 februarie 2002 a Tribunalului Timiș, definitivă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1098 bis din 23 aprilie 2002 a Curții de

Apel Timișoara.

Dispoziția nr. 35 din

1 iunie 2001, emisă de pârâtă privind salariul de încadrare al reclamantului a

fost anulată, și, în consecință, au fost aplicate prevederile contractului

colectiv de muncă referitoare la grila de salarizare pentru personalul cu studii

superioare, fiind stabilite diferențele de drepturi salariale începând cu data

de 1 iunie 2001 la zi în valoare de 701.000 lei. De asemenea, salariul de bază

al reclamantului a fost majorat tot începând cu data de 1 iunie 2001. Daunele

cominatorii stabilite prin Sentința civilă nr. 143 din 22 februarie 2002 au

fost îndeplinite de către pârâtă, astfel cum corect a reținut prima instanță,

împrejurarea îndeplinirii obligațiilor fiind constatată prin Sentința civilă

nr. 1126 din 22 ianuarie 2002 a Tribunalului Timiș.

Dispozițiile

Sentinței civile nr. 6622 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Timișoara, care

reprezintă titlu executor, au fost executate întocmai, atât în ceea ce privește

menținerea aceluiași contract de muncă, cât și reintegrarea reclamantului în

funcția deținută anterior și plata drepturilor salariale cuvenite începând cu

data desfacerii contractului de muncă.

Aceste fiind

obiectele demersurilor judiciare existente între părți față de care reclamantul

raportează despăgubirile solicitate sub denumirea de daune interese, s-a

constatat că în mod temeinic și legal prima instanță a apreciat că nu i se

cuvin reclamantului despăgubirile solicitate, neavând temei legal pentru o

astfel de cerere.

Mai mult, instanța de

recurs a constatat că motivul de recurs invocat de reclamant pe temeiul art.

304 pct. 10 C. proc. civ., este nelegal, întrucât acest articol a fost abrogat

prin Legea nr. 219/2005.

Împotriva acestei

decizii a formulat cerere de revizuire, recurentul P.I., întemeiată pe

dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 7 C. proc. civ.

Cu privire la acest

ultim motiv de revizuire, s-a susținut că hotărârile potrivnice sunt Decizia

nr. 1700 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara și Sentința civilă

nr. 143/2002 a Tribunalului Timiș, respectiv Decizia civilă nr. 552 din 17

martie 2003 a Curții de Apel Timișoara.

Pârâta intimată a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca

inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Examinând cererea de

revizuire cu privire la motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.,

Curtea a constatat că hotărârile considerate de revizuent ca fiind potrivnice

au fost pronunțate de Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș, ceea ce

înseamnă că potrivit art. 323 pct. 2 C. proc. civ., competența revine instanței

mai mare în grad față de aceste instanțe, situație care a justificat declinarea

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând cerere de

revizuire formulată de revizuentul P.I., în raport de temeiul juridic invocat,

respectiv dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Curtea o va

respinge ca tardivă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 322

alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în

instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere și pentru ipoteza

„existentei unor hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același

grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași

persoane, având aceeași calitate”. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când

hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. În cazul când una dintre

instanțe este Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire se va judeca

de această instanță.

Pentru situația

reglementată de textul de lege sus-menționat, dispozițiile art. 324 C. proc.

civ. prescriu ca, termenul de revizuire este de o lună și ca, acest termen se

va socoti „... de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au

fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare;

pentru hotărârile prevăzute la punctul 7 alin. 2 de la pronunțarea ultimei

hotărâri”.

În raport de aceste

norme procedurale, Înalta Curte constata ca revizuentul a susținut că

hotărârile potrivnice sunt Decizia nr. 1700 din 16 noiembrie 2009 a Curții de

Apel Timișoara și Sentința civilă nr. 143/2002 pronunțată de Tribunalul Timiș,

precum și Decizia civilă nr. 552 din 17 martie 2003 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara.

Termenul de o luna

stipulat de lege nu a fost respectat, câta vreme ultima hotărâre judecătorească

a fost pronunțată la data de 16 noiembrie 2009, în timp ce solicitarea de

revizuire a fost dedusă judecății la data de 22 octombrie 2010.

Pentru aceste

considerente de fapt și de drept, în temeiul dispozițiilor art. 324 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca tardivă cererea de revizuire

formulată de revizuentul P.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardivă cererea

de revizuire formulată de revizuentul P.I. împotriva Deciziei nr. 1700 din 16

noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - DG